De ce dacii şi geţii erau diferiţi. Între vechi războinici exuberanţi şi bogaţi şi mixtura etnico-culturală

Prin interpretarea unor izvoare din deceniile trecute, istoricii au ajuns la concluzia că dacii şi geţii erau unul şi acelaşi popor. Cercetările recente şi specialiştii contemporani consideră că, de fapt, dacii şi geţii au fost neamuri diferite, care vorbeau probabil dialecte ale aceluiaşi fond lingvistic, dar care aveau tradiţii şi caracteristici aparte.

Daco-geţii este cea mai folosită sintagmă pentru a descrie realităţile politice şi etnice de pe teritoriul carpato-danubiano-pontic pe toată perioada antichităţii. Aşa cum s-a predat şi cum încă se predă la şcoală, dacii şi geţii alcătuiau, fără dubii, mai ales pentru istoricii naţionalişti, un bloc unitar din punct de vedere etnic, cultural şi lingvistic.

Ar fi fost o realitate unicat în lume antică şi mai ales în rândul popoarelor barbare. Noile consideraţii şi intepretări moderne ale trecutului arată că de fapt sintagma ”geto-daci” este o fabricaţie istoriografică care descrie de fapt o realitate nunanţată, cu diferenţe regionale şi tribale dar şi cu aspecte culturale distincte. Pe scurt, dacii şi geţii, probabil, nu era unul şi acelaşi popor, iar despre unitate etnică pe tot acest uriaş teritoriu nici nu putea fi vorba.

Un geograf grec şi începutul unui mit istoriografic

Geograful antic Strabon a scris în celebra sa lucrare ”Geographia” că dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă. Nu a spus însă că ar fi şi acelaşi neam. De la această afirmaţie însă, în istoriografia românească s-a tras imediat concluzia că dacă dacii şi geţii vorbeau aceeaşi limbă, automat erau unul şi acelaşi popor. Mai mult decât atât ca dovadă materială s-a adus relativa omogenitate în ceea ce priveşte prelucrarea ceramicii în spaţiul carpato-danubiano-pontic dar şi al unei culturi materiale relativ asemănătoare caracteristice epocii fierului. În realitate pe baza izvoarelor istorice pot fi identificate peste 100 de triburi dacice şi getice, fiecare cel mai probabil cu tradiţii distincte.

Nu este exclus ca triburile din diferite zone geografice, cu influenţe diferite, separate de munţi , râuri şi alte forme de relief, fără infrastructura şi mobilitatea oferită de lumea modernă, să fi vorbit dialecte diferite, să fie avut caracteristici etnice diferite. În special între triburile din zona nordică a României de astăzi şi cele din preajma Dunării sau a litoralului Mării Negre. De altfel pentru populaţiile din aceea perioadă apartenenţa la clan şi la trib era mai importantă decât poporul din care făcea parte. Nici nu se punea problema unei conştinţe naţionale. Interesele erau clar tribale iar unificarea acestora se făcea pe considerente economice şi militare. Abundenţa de aşezări întărite, cetăţi dar şi prezenţa unei pături aristocratice războinice arată că între triburile getice şi dacice existau conflicte locale, fie pentru supremaţie, fie pentru păşuni sau alte resurse economice.

Geţii, prinţii exuberanţi ai aurului

Primii au fost atestaţi geţii. Pe vremea când Herodot povestea despre războinicii geţi, dacii nici măcar nu erau pomeninţi. Proabil nimeni nu ştia despre ei, sau nici nu existau la aceea dată. Prima menţiune a geţilor apare în tragedia ”Triptolem” a dramaturgului grec Sofocle. Astfel în secolul al V lea, atunci când a fost scrisă această tragedie, este menţionat ”Charnabon cel care domneşte peste geţi”. De altfel la aceea dată războinicii geţi aveau notorietate în Balcani, cu ecouri în lumea greacă. Făceau parte din neamurile tracilor, aşa cum mărturisea şi Herodot în istoriile sale. Aceste neamuri tracice ale geţilor locuiau dincolo de munţii Haemus cum scria geograful grec Tucidide în secolul V îHr, dar şi de o parte şi de alta a Dunării, conform spuselor lui Strabon. Pe teritoriul de astăzi al României sunt atestaţi pe un areal întins de la sudul Carpaţilor Meridionali până la Dunăre. Evident triburile geţilor locuiau şi la sud de Dunăre, pe teritoriul Bulgariei de astăzi.

Neamuri getice erau întâlnite şi în Dobrogea de astăzi dar şi în zona de astăzi a Moldovei. Pentru greci, geţii făceau parte din lumea barbară, împărţiţi în triburi aflate în conflict sau alianţă, după cum bătea vântul războiului sau după cum cereau nevoile, cu neamurile de călăreţi războinici din stepele nord-pontice, precum sciţii. Geţii era neamuri războinice conduse de basilei, seniori ai războiului în aceast barbaricum balcanic şi nord-dunărean. Construiau cetăţi puternice şi după cum arată unele izvoare, aveau un soi de democraţie militară. Pe scurt, atunci când luau decizii importante, precum pacea sau războiului, basileii geţi se consultau cu poporul înarmat.

Datorită priceperii lor războinice, geţii au pus probleme marilor puteri, stepice, orientale sau balcano-egeene precum macedonenii, persanii sau sciţii. Au dominat militar zona balcanilor timp de trei secole şi cel mai probabil se angajau ca mercenari în diverse conflicte zonale. În timp, datorită apropierii de lumea greacă şi macedoneană, dar şi datorită efervescenţei lor războinice care i-a ajutat să strângă mari averi, elita războinică a geţilor a devenit extrem de bogată şi înclinată către exuberanţă şi chiar către luxul culturii elenistice. Aşa cum arată necropolele, de la Agighiol, Poiana-Coţofeneşti sau Cucuteni-Băiceni, elita războinică getică era deosebit de bogată şi puternică. Inclusiv necropolele din Balcani abundă în piese deosebit de valoroase, din metale preţioase. Sunt podoabe, arme dar mai ales acele spectaculoase coifuri ale acestor basilei geţi, războinici şi bogaţi. Geţii aveau şi o cultură a vinului, a libaţiilor şi a petrecerilor exuberante caracteristice tracilor, poate sub influenţa grecească sau macedoneană.

După secolul al III-lea î.Hr., puterea geţilor a început să se perimeze. O puternică invazie celtică în zona Balcanilor, care a antrenat şi alte neamuri panonice, ilirice şi tracice a dat o lovitură puternică basileilor geţi. Nu a durat mult timp, iar triburile getice au primit o nouă lovitură. Romanii, un adversar redutabil, s-au instalat cu succes în zona Bacalnică şi în curând au reuşit să distrugă total puterea getică până în zona Pontului Euxin. Ultimele căpetenii getice au sucombat în faţa legiunilor. Asta nu înseamnă că triburile geţilor au dispărut. Au rămas probabil pe aceleaşi meleaguri dar puterea lor militară şi politică a decăzut considerabil.

Dacii, o mixtură etnică şi culturală

Odată cu decăderea puterii geţilor şi mai ales după ce izvoarele au încetat să mai vorbească despre faptele de arme ale prinţilor aurului, pe scena istoriei, pare că locul le-a fost luat de alte triburi, la fel de războinice, dar cu o altă tradiţie marţială şi cu o altă abordare culturală în general. Este vorba despre triburile dacilor. Pentru prima dată au fost pomeniţi în ”Commentari de bello gallico” a renumitului general roman, Caesar, scrisă cu ocazia campaniei din Galia. Pe scurt, dacii apar pe scena istoriei, adică în izvoare, în secolul I îHr.

Culmea, conform noilor teorii, dacii ar fi apărut într-o epocă de mari convulsii şi prefacerii etnice, militare şi sociale în zona Dunării şi a Balcanilor. Ei s-ar fi născut în focul luptelor dintre celţi şi neamurile peste care aceştia au tăbărât începând cu secolul al III lea îHr. De altfel invaziile celţilor în această parte a Europei au fost considerate unul dintre factorii declanşatori ai acestor prefaceri, dar şi apariţiei unor noi realităţi pe scena istoriei. Invazia brutală a acestor războinici prin excepţie,purtători ai unei puternice culturi a fierului, antrenând şi alte populaţii războinice din zonă, a rupt legăturile pe linia Balcanilor între lume getică şi cea elenistică. Dacii s-au născut spun unele teorii dintr-o mixtură culturală şi etnică la care au contribuit neamuri celtice şi tracice.

Mult mai puternici şi cu o vitalitate sporită, noile populaţii dacice, îmbinând tradiţii războinice celtice şi aspecte culturale şi etnice tracice au reuşit să să i-a locul elitelor getice. Geţii şi dacii au coexistat, dar cei din urmă s-au impus, în primul rând din punct de vedere militar. Au devenit noua elită războinică la nord de Dunăre. Iar geţii au supravieţuit, preluând noile modele şi adaptându-se noii realităţi politice. ”Nu este imposibil, pe baza situaţiei din regiune, ca cei numiţi de romani daci să fi fost la început o astfel de comunitate războinică, cu origini şi componente mixte, dar în care a prevalat filonul tracic. Războinici prin excelenţă, testamentarii unor lungi tradiţii în acest sens, peste care s-a grefat apetitul şi experienţa marţială celtică, purtătorii acestei noi identităţi culturale nu doar că au reuşit să supravieţuiască constantei presiuni romane, ci şi-au exportat modelul în mediul getic nord-dunărean, pe care-l vor angrena, declanşând ample transformări de substanţă. Este posibil ca geţii să fi fost cei care îşi vor însuşi noul model, absorbţie concretizată în apariţia regatului dac întemeiat de getul Burebista. Numele de daci, luat de ei înşişi cel mai probabil, a fost preluat de romani în urma primelor contacte pe care le-au avut cu aceştia şi apoi a fost extins la toţi tracii nord-dunăreni. Doar sursele greceşti i-au numit pe aceiaşi locuitori drept geţi, în virtutea propriilor tradiţii şi experienţe, mai vechi în zonă decât cele ale romanilor, explicându-se în acest fel alternanţa celor două denumiri sau preferinţa pentru una sau alta.”, se arată pe site-ul de specialitate Enciclopedia Dacică( ENDA). Dacii erau războinici de temut, o societate militaristă, mult mai austeră şi mai marţială decât cea getică ”contaminată” de exuberanţa şi luxul elenistic.

Dacii şi geţii populaţii distincte

Prin prisma acestor consideraţii este evident că dacii şi geţii erau două populaţii distincte, cu tradiţii şi particularităţi aparte. Şi din punct de vedere etnic, influenţele suferite de cele două populaţii erau diferite. Iar dovezile arheologice vin să confirme această realitate. ”Nu putem descifra exact etapele modificărilor comportamentale care fac ca dacii să aibă un model identitar diferit de aristocraţia vechilor geţi. Cea mai probabilă explicaţie vine din chiar creuzetul etno-social şi evenimenţial în care au apărut dacii pe scena istoriei. În noile manifestări identitare se regăsesc arme şi echipamente noi (armuri de zale, scuturi ovale, tipuri noi de coifuri, spade, pumnale curbe, zăbale specializate, pinteni), dar ies din uz echipamentele de paradă, iar arcul cu săgeţi trece în plan secund, cel puţin din perspectiva elitelor. În domeniul artei, exprimarea pare că se democratizează, reprezentările nu mai aparţin strict vârfurilor sociale. Dispar redările antropodemonilor, hibridizarea zoomorfică se reduce substanţial, dar apar elemente noi în bestiarul local.

Un bun exemplu este grifonul, fiinţă fantastică puternic ancorată în imaginarul antic de funcţia regală. Apar sanctuare relativ standardizate pe un spaţiu larg, numărul de cetăţi creşte exponenţial, devoalând o ierarhizare pe verticală foarte bruscă şi agresivă a societăţii dacice. În acelaşi sector, funcţia cetăţilor este una eminamente militară, de supraveghere şi apărare a unor regiuni, rute sau resurse naturale şi nu de refugiu al populaţiei. Aurul devine foarte rar în teritoriu, motiv pentru care specialiştii au căutat diverse explicaţii fenomenului, între care cea mai probabilă pare să conţină anumite restricţii religioase, în schimb argintul pare să fi fost beneficiarul unei consideraţii aparte, cu largi reverberaţii în mediul social. Fastul şi luxul de inspiraţie elenistică şi orientală sunt înlocuite cu o sobrietate cazonă, mai degrabă în rezonanţă cu lumea celtică şi romană, iar societatea în sine translează de la existenţa unei puzderii de mici basilei locali la o regalitate şi un sacerdoţiu autoritare”, se arată site-ul de specialitate ENDA, având ca principală sursă bibliografică lucrarea lui Cătălin Borangic – ”Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean”.