Imaginea reală a Evului Mediu românesc. Prea puțin eroic, mai mult dominat de lupte infernale pentru putere

Istoria medievală a românilor a fost marcată de războaiele civile, provocate de mulțimea de pretendenți la tron, pe fondul unei legi a succesiunii precare. Aceste lupte interne, care au fost mult mai numeroase decât perioadele de stabilitate, au vlăguit Principatele.

Istoria medievală a românilor a fost promovată, mai ales de istoriografia naționalistă din perioada comunistă, drept o perioadă glorioasă și eroică a istoriei românilor. Au fost aduși în lumina reflectoarelor în special voievozii cu succese militare, precum și cei care s-au remarcat ca buni administratori și lideri înțelepți.

În realitate, istoria medievală a Principatelor a fost marcată, mai ales, de războaie civile și conflicte interne pentru putere, atât între facțiunile boierești, cât și între diferiții pretendenți la tron, sprijiniți evident de feudali și de puterile vecine. Războaiele civile care au dominat evoluția Principatelor au avut un efect devastator, atât în plan economic, dar mai ales politic, ducând la transformarea voievodatelor în eterne state vasale, dependente de sprijinul marilor puteri ale vremii.

O lume medievală sud-carpatică dominată de lupte pentru putere

Țara Românească sau Principatul Valahiei, cum era cunoscut în perioada medievală, a luat naștere prin unificarea sub sceptrul Basarabilor a tuturor cnezatelor și voievodatelor dintre Carpați și Dunăre, o zonă care corespunde astăzi Munteniei și Olteniei.

Basarab I a adus afirmarea acestui principat ca stat independent, după ce l-a învins, la Posada, în 1330, pe regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. O victorie epică care a oferit un loc, Valahiei, pe harta medievală a Europei sud-estice. Fiul său Nicolae Alexandru, dar și urmașii săi Vladislav I, Radu și Dan, au continuat politica de consolidare a statului, înzestrându-l cu instituțiile necesare funcționării administrației medievale. Erau principii creștini, situați ca tradiție, cultură și politică între Bizanț și Occident.

Apogeul cristalizării și afirmării Valahiei a fost atins în timpul lui Mircea cel Bătrân, poate cel mai faimos și important, ca realizări, dintre urmașii lui Basarab I. Acesta a reușit să stăpânească un teritoriu întins, care cuprindea și Dobrogea de astăzi. După moartea lui Mircea cel Bătrân, în anul 1418, s-a dezlănțuit haosul în Țara Românească. Mai precis, un război civil care se va întinde pe durata a câteva secole, întrerupt de numai câteva domnii providențiale care au oferit doar o vremelnică stabilitate.

Cel puțin perioada 1419-1465 a fost dominată de luptele pentru putere între cele două facțiuni ale Basarabilor, Dănești și Drăculești, susținuți de diferite partide boierești, care doreau să aibă un domnitor dator vândut lor și pe care, automat, să-l poată controla după bunul plac.

Vlad Uzuraptorul, Vlad Înecatul, Radu Praznaglava, Alexandru I Aldea au fost doar câțiva dintre voievozii efemeri care au întreținut acest război cumplit pentru putere. Inclusiv Vlad Dracul și Vlad Țepeș, doi voievozi faimoși mai ales prin reușitele militare, nu au reușit să asigure stabilitatea necesară, fiind doar parte a acestui tablou dezolant al luptelor pentru putere. Așa cum arată și o listă cu domniile voievozilor munteni, un principe nu reușea să mențină puterea mai mult de 2-3 ani într-o singură domnie.

Singurele perioade cu o stabilitate mai mare, cu înflorire culturală și economică au fost domniile lui Radu cel Mare (1495-1508) și Neagoe Basarab (1512-1521). În rest, mulți pretendenți, unii de-a dreptul tragicomici, apăruți de nicăieri, susținuți de partidele boierești, în rândul cărora din secolul al XV-lea se distingeau Craioveștii.

Situația s-a agravat odată cu secolul al XVII-lea, mai ales prin implicarea otomană, care reprezenta puterea suzerană, tot mai mare, în treburile interne ale Principatelor, culminând cu domniile fanariote.

Războaiele civile au adus cu sine înapoiere economică și instabilitate. Autoritatea domnească era mult slăbită, marii feudali fiind cei care conduceau cu adevărat. Târgurile nu apucau să se dezvolte, iar recoltele erau distruse în mod regulat de războaie.

Schimbările dese de domnie au atras după sine și o lipsă de continuitate în administrarea Principatelor, fără reforme și fără progrese notabile, comparabile cu cele din Occidentul medieval. „Luptele interne strică ţara, împiedică negoţul: sărăcia se adăuga umilinţei”, scria Constantin C. Giurescu în „Istoria românilor”.

O poveste trasă la indigo, în estul Carpaților

Situația a fost similară și în Moldova, cel de-al doilea Principat românesc. Întemeiată, la mijlocul secolului al XIV-lea, pe structura unei mărci de apărare ungurești la est de Carpați. Moldova a devenit stat medieval independent după ce Bogdan din Cuhea, un maramureșean răzvrătit împotriva coroanei maghiare, reușea să ocupe marca ungurească din Moldova și să-și impună urmașii la tron. Mai apoi, Mușatinii au fost cei care au dominat ca dinastie, destinele Moldovei.

Ca și în Țara Românească, începuturile au fost promițătoare, cu voievozi care au asigurat stabilitate și progres prin creștere economică, realizarea de monezi, încurajarea comerțului și crearea unui sistem de alianțe și obligații medievale cu vecinii mai puternici.

În special, Petru I Mușat s-a distins ca un mare voievod către finele secolului al XIV-lea. Moartea sa, a adus, la fel ca și în Țara Românească, un șir lung de lupte pentru putere, un adevărat război civil, întrerupt doar de domnia lui Alexandru cel Bun (1400-1431), cu peste trei decenii de liniște.

După moartea lui Alexandru cel Bun, luptele au reînceput între pretendenți, aruncând țara într-un haos care a durat aproape trei decenii.

Voievozi hilari, precum Ciubăr Vodă, sau efemeri ca majoritatea celor care s-au perindat pe tron în această perioadă, precum Petru al III-lea, Roman al II-lea, Alexăndrel sau Ștefan al II-lea, aproape anihilaseră toate progresele făcute de înaintașii lor.

Nu mai puțin de 11 voievozi s-au perindat în acest interval dintre 1431 și 1457. Unii au avut chiar mai multe domnii.

Cea mai importantă perioadă de stabilitate și progres pe care a cunoscut-o Moldova a fost în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, ilustru membru al dinastiei Mușatinilor (1457-1504). După moartea sa, Principatul Moldovei a continuat să-și mențină stabilitatea economică și politică timp de mai multe decenii, sub domniile urmașilor lui Ștefan, adică Bogdan al III-lea, Ștefăniță și mai ales Petru Rareș, considerat ultimul dintre marii domnitori medievali ai Moldovei.

După ultima domnie a lui Petru Rareș, războiul civil și luptele pentru putere au revenit în Moldova. Au fost voievozi care domneau doar câteva luni sau doar câțiva ani, aventurieri și impostori apăruți pe tronul Mușatinilor, precum Despot Vodă, Iancu Sasul, Ioan Potcoavă, Petru Cazacul sau Ștefan Răzvan.

Problema era aceeași ca în Țara Românească, marile partide boierești alimentau luptele pentru tron, aruncând în luptă pretendenții pe care-i puteau controla. Războiul pentru putere, aproape constant a dus la regres economic și slăbiciune politică, transformând Moldova pentru perioade întregi, într-o marionetă la cheremul feudalilor, turcilor, polonezilor, sau a tuturor deopotrivă.

„De la început aceste domnii scurte și turburate arătau soarta schimbătoare și chinuită ce era hărăzită Moldovei. Pretendenții din neamul domnesc se luptau între dânșii, chemând în ajutor țările străine: Ungaria si Polonia, care găseau astfel un prilej nimerit să umilească și să micșoreze țara”, preciza P.P. Panaitescu în lucrarea dedicată lui Alexandru cel Bun.

La cheremul vecinilor

Așa cum arată mulți specialiști, luptele pentru putere din Valahia și Moldova nu au făcut decât să destabilizeze politic cele două Principate și să le facă și mai vulnerabile decât erau în fața vecinilor puternici – adică Polonia, Ungaria și mai ales Imperiul Otoman.

Din cauza luptelor interne, mult timp, mai ales Moldova nu a fost capabilă să se apere eficient împotriva raidurilor tătărăști care au făcut ravagii mai ales în comunitățile rurale. În plus, pretendenții au început să se închine benevol mai ales turcilor, numai pentru a obține sprijin militar și implicit tronul.

De exemplu, Dan al II-lea, nepotul lui Mircea cel Bătrân după frate, i-a chemat singur pe turci în țară pentru a-l înlătura de pe tron, pe vărul său, Mihail. Până și Vlad Țepeș, dar și tatăl său, s-au bizuit pe turci, la începutul domniei.

În Moldova, urmașii lui Alexandru cel Bun ciopârțesc țara numai pentru a pune mâna pe tron. Petru al II-lea dă Chilia ungurilor, în timp ce alții oferă polonezilor Hotinul, plus o parte din nordul Moldovei. Monarhii străini, sunt numiți cu umilință, „părinți“ sau „stăpâni“. Ștefan Lăcustă, cel care a luat tronul Moldovei, după prima domnie a lui Petru Rareș, a fost primul voievod care a deschis turcilor porțile cetății Sucevei.

O lege strâmbă

Și totul acest haos, spun specialiștii, a fost provocat, de o lege a dreptului de succesiune la tron a principilor români, atât în Valahia, cât și în Moldova.

Dacă în țările medievale ale Europei Occidentale, dar nu numai, dreptul la tron era bine reglementat, adică la moartea regelui, urma fiul său mai mare, sau în țările nordice și fiica dacă era cazul, la români lucrurile erau mult mai complicate. Mai precis, oricine era „os domnesc“ putea avea pretenții la tron. Sau pe scurt, orice rudă a domnitorului într-un fel sau altul. La tron aveau dreptul și fiii legitimi, și urmașii bastarzi. Dar și unchii, frații sau verișorii. Oricine putea dovedi că se trage din respectivul domnitor.

Boierii ajungeau să susțină pretendentul care le convenea cel mai mult. Mai apoi, turcii sau polonezii au luat locul boierilor în aceste alegeri.

„Dacă am fi avut şi noi cum au avut alte popoare, un sistem precis şi riguros de succesiune la tron, dacă am fi recunoscut, de pildă, dreptul la primogenitură, din tată în fiu. Din nefericire, însă, nu numai că nu am avut asemenea sistem, dar n-am mărginit dreptul la succesiune, nici măcar la fiii celui care domnea. Fraţii, nepoţii, verii acestuia puteau şi ei să aspire la domnie, din moment ce era «sămânţă de domn». Mai mult chiar, se recunoşteau aceleaşi drepturi şi fiilor nelegitimi care-şi puteau dovedi înalta lor origine. Lesne de înţeles ce a urmat dintr-un astfel de sistem: s-a deschis drum tuturor ambiţiilor şi tuturor compromisurilor”, scrie Constantin C. Giurăscu, în „Istoria Românilor“.