ATLANTIDA este defapt in ROMANIA?! Civilizația disparută de sub Marea Neagră

În anii ’90, teoria catastrofei de la Bosfor a propus că Marea Neagră ar fi fost odinioară un lac de apă dulce separat de Mediterană printr-o „barieră” la Bosfor. Căderea acestei bariere ar fi produs, în jurul anului 5500 î.Chr. (~7500 de ani în urmă), un val uriaș de apă sărată din Mediterană, inundând brusc câteva zeci de mii de kilometri pătrați de țărmuri și distrugând așezări preistorice. Ryan şi Pitman (1997) au sugerat că acest potop pontic ar putea sta la baza legendelor Potopului (de pildă cel biblic). Date geologice timpurii păreau să susțină un salt de nivel abrupt de circa 50–80 m, umplând ~100.000 km² de fost litoral cu apă sărată (echivalent cu un stat ca Statele Unite).

Ulterior, analize mai detaliate ale sedimenteleor şi sondele submarine au arătat că realitatea a fost probabil mai puțin dramatică. Scenarii recalculează valoarea reală a creșterii apei la doar câțiva metri (5–10 m) în același interval de timp. Un studiu Woods Hole (2009) concluzionează că revarsarea a inundat „numai” ~2.000 km², nu 70.000 km² cum se credea inițial. Se pare că apa Mării Negre s-a revărsat treptat prin Bosfor, nu ca o cascadă brutală de 100 metri înălțime. De altfel, un articol publicat în 2022 arată că nu există dovezi arheologice de o undă de șoc submersivă bruscă în faza Holocenului timpuriu. Așadar, ideea unui „potop unic” rămâne controversată: deși a ridicat nivelul mării și a schimbat geografia litoralurilor (posibil inspirând miturile despre marele potop), valul nu a fost necesar catastrofal din punct de vedere global.

Atlantida în scrierile lui Platon și interpretările moderne

Platon (circa 360 î.Chr.) este singura sursă antică care menţionează Atlantida – o civilizaţie bogată şi puternică, situată „dincolo de Stâlpii lui Hercule” (Gibraltarul de azi), care s-ar fi scufundat într-o zi și o noapte de cutremur și inundaţii. În opera sa moralizatoare, Atlantiada servește ca avertisment asupra decăderii, mai mult decât o relatare istorică reală. Arheologul Ken Feder arată că Atlantida lui Platon era o alegorie etică, nu un model utopic; cercetătorii de azi consideră povestea drept ficţiune literară. Până acum, arheologia nu a găsit niciun vestigiu – în Atlantic sau în altă parte – care să confirme această poveste platoniciană.

Cu toate acestea, fascinația pentru Atlantida a născut nenumărate teorii de localizare. În ciuda plasării clasice „în Atlantic”, unii autori au speculat că Platon ar fi descris de fapt un continent scufundat din Estul Europei. În cartea sa din 2021, cercetătorul Nicolae Procopie afirmă de pildă că „insula foarte mare a Munților Carpați” coincide cu insula Atlantida descrisă de Platon. Potrivit acestei ipoteze excentrice, Carpaţii şi depresiunea transilvăneană ar fi reprezentat „o insulă imensă” în antichitate, iar „şesul din jur” (așa cum menționează Platon despre Atlantida) ar fi bazinul umplut ulterior de râu Istru (Dunărea) și Marea Neagră. Astfel de interpretări recalculează cronologia şi geografia platonică pentru a o potrivi realității locale. Totuși, ele rămân speculate: majoritatea specialiştilor consideră Atlantida o ficţiune platonică fără corespondențe materiale verificabile.

Civilizații preistorice din zona carpato-danubiano-pontică

Regiunea Carpaților și a Dunării a fost locuită de culturi complexe încă din neolitic. Cel mai celebru exemplu este cultura Cucuteni–Tripolie, care a înflorit între cca. 5500–2750 î.Chr. pe teritoriul Moldovei, nord-estului României și vestul Ucrainei. Aceasta ocupa circa 350.000 km² și a construit așezări gigantice pentru vremea lor: în epoca de apogeu (4300–3500 î.Chr.) existau sate cu până la 3.000 de locuințe și 20.000–45.000 de locuitori. Cucutenienii excelează prin vase ceramice pictate elaborat și prin inovații tehnice (roata olarului, prima roată cu adevărat folosită). Cultura lor era avansată din punct de vedere agricol și social, bogată în simboluri şi ritualuri, iar multe aspecte rămân enigmatice.

Cultura Cucuteni-Tripolie (mileniul V–III î.Chr.) a fost una dintre cele mai complexe civilizații neolitice din Europa. Ea a dat naștere unor orașe de lut cu mii de case şi ceramică pictată sofisticată (exemplu: un vas Cucuteni, foto). Aria ei a acoperit Carpații de Est și Câmpia de Vest până la fluviile Nistru și Nipru, iar la apogeu populaţia totală ar fi putut depăși un milion de locuitori. Deși unii amatori de mistere văd analogii între mărimea şi avansul acestei culturi şi relatarea platoniciană, Cucuteni este cu mult mai târziu (aproape 5.000 ani după evenimentul kataclismic descris de Platon) și nu a existat vreo continuitate clară spre Atlantida literară. În lipsa unor descoperiri care să lege direct aceste două mitologii, legăturile rămân deocamdată doar speculații fascinante.

Dovezi arheologice subacvatice în Marea Neagră și Dobrogea

Arheologia submarină a confirmat că multe fragmente ale trecutului se ascund azi sub ape. Marea Neagră are o caracteristică unică: adâncuri fără oxigen în mare parte, care conservă lemnul și alte materiale organice. În Bulgaria, proiectul Black Sea MAP (Mapping Ancient Ports) a găsit numeroase epave vechi şi vestigii de porturi scufundate. De exemplu, la gura râului Ropotamo a fost descoperit un sit preistoric scufundat ce datează din epoca Cuprului (cca. 4000 î.Chr.). Cercetătorii bulgari au stabilit că, acum ~6.000 de ani, acest sat se afla la uscat și că nivelul mării era cu aproximativ 5 m mai jos decât astăzi.

Harta antică a Scythiei Minor (Dobrogea) reconstruiește linia de coastă romană și siturile getice de pe malul Pontului Euxin. Descoperirile subacvatice coroborează realitatea schimbării mediului: scafandrii români au ridicat din mare încărcături de ancore și componente de nave antice, precum două piese de plumb din ancore lemnoase şi mari arce de ancoră – cea mai mare astfel de ancoră de plumb cunoscută în România. În larg, echipele lui Robert Ballard au raportat pe fundul Mării Negre elemente ce par structuri umane (timpi de lemn cioplit și ruine de construcții) la circa 100 m adâncime, în largul coastei turcești. Toate aceste dovezi arată că malurile vechi ale Mării Negre au fost acoperite gradual de ape, ascunzând porturi antice şi așezări costiere. Totuși, nu au fost identificate complexuri urbane perfecte ca Atlantida; majoritatea vestigiilor subacvatice sunt fie ambarcațiuni, fie sate mici, ceea ce sugerează transformări treptate ale coastei, nu un eveniment unic de înghițire.

Teorii noi: Atlantida în Europa de Est

Pe lângă locurile clasice (Atlantida mediteraneană, insula Santorini, litoralul Andaluciei etc.), câteva teorii contemporane mută misterul spre est. În 2021, Nicolae Procopie a propus în lucrarea sa că descrierile lui Platon despre “insula Atlantida” se potrivesc unei ipoteze de paleogeografie a Carpaților şi Dunării. El susține că masivul Carpatic forma în vechime o „insulă” internațională şi că așezările getice ar fi fost mărturia literară a acestui paradis scufundat. În aceeași linie, unii promotori ai ideii de “Atlantida tracică” cred că vechi regiuni ale Daciei (aurii Munți Carpați sau anomaliile geologice din Bucegi) ar putea fi adaptări ale “continentului scufundat”. Aceste interpretări sunt extrem de speculative și nu se bazează pe metodologie științifică solidă. De fapt, niciun arheolog nu confirmă existența unor ruine atlantice la est de România. De aceea, ele rămân curiozități populare, mai degrabă decât concluzii mainstream.

Mitologie locală și posibile legături cu Atlantida

Mitologia şi folclorul românesc conţin imagini care amintesc tematic de legenda Atlantidei – e vorba, în principal, de idei despre inundații, comori pierdute sub apă şi fiinţe misterioase marine. În legendele Dobrogei circulă de pildă povestea uriașului Dobru. Se spune că Dobru a format actuala peninsulă aruncând cu coșul său pământul în mare pentru a proteja ţărmul de inundații. Deși este un mit de creație geografică, el vorbește tot despre pericolul valurilor care amenință locuințele oamenilor. În mod similar, pescarii dobrogeni povestesc despre sirenele Mării Negre – fiinţe feminine care cântă hipnotic și îi îneacă pe cei neatenți în adâncimi. Acest motiv al sirenelor marine, prezent și la greci, subliniază legătura dintre om și taina apelor. Chiar și situl arheologic Histria, pe litoral, are fantome mitice la care localnicii cred. Toate aceste motive populare – protejarea de potop (Dobru), pieirea în ape (sirenele) și marile vestigii scufundate – capătă la un loc un aer de Atlantidă regională, deși nu există o poveste unificată asemănătoare legendarei continente plutitoare.

Argumente pro și contra teoriei

Susținătorii ideii unei Atlantide pontice/românești invocă în general două argumente principale: (1) Inundațiile preistorice şi poveștile despre potopuri: faptul că nivelul Mării Negre a crescut, confirmat geologic, și similaritățile cu mituri universale despre o mare inundație sunt văzute ca indicii că „aflarea Atlantidei” sub ape ar fi plauzibilă. În plus, descoperirile de așezări sub apă pot sugera că un popor a fost cu adevărat înecat în valuri. (2) Civilizații uitate şi artefacte neobișnuite: complexitatea culturilor neolitice din regiune (Cucuteni, Hamangia etc.) și unele artefacte descoperite sunt interpretate de unii drept mostre ale unei Atlantide nordice diferite. De pildă, statuile misterioase de pe Dealul Sânzienelor (Piatra Craivei) au fost numite de unii „monumente atlantide” vechi de 3.000 ani.

Contraargumentele sunt însă puternice: toată lumea academică subliniază că Plato a inventat Atlantida drept poveste moralizatoare, fără nicio dovadă din alte surse istorice. Arheologii au căutat intens sub apă, dar nu au găsit rămășițe clare de orașe antice dispărute în acea zonă – nici orașe megalitice, nici piramide, nici temple gigantice. Studiile de geomorfologie arată că, dacă s-a întâmplat o inundație, ea a fost treptată şi modestă, nu cataclismul descris în legendă. În plus, specialiștii atrag atenția că interpretările moderne alterează frecvent detaliile lui Platon pentru a forța potrivirea. Nu există probe științifice pentru ideea că o Atlantida est-europeană a existat; majoritatea dovezilor invocate (artefacte, mituri, hărți reconstrucții) sunt subiective sau lipsite de context clar. În concluzie, ipoteza Atlantidei „românești” rămâne o teorie captivantă pentru amatori, dar ea nu are suficient suport științific şi este privită cu scepticism de specialiști. Dacă mai rămâne fascinantă, este mai mult prin misterul tradițiilor și prin mirajul posibilelor civilizaţii pierdute, nu prin dovezi concrete.

Surse: Descoperiri arheologice și analize geologice din Dobrogea, România și bazinul Mării Negre; studii științifice despre inundațiile holocene și Potopul (Ryan & Pitman, Giosan ş.a.); documentare şi articole populare despre Atlantida; mituri locale româneşti menţionate în literatura de folclor.