Cine a fost Attila Hunul, conducătorul barbar care i-a terorizat pe romani? Numit mai târziu „biciul lui Dumnezeu”

În zorii veacului al V-lea, Roma răsărită și cea apuseană se confruntau cu presiunea unor popoare migratoare de origine asiatică, dintre care lumea creștină nu a mai cunoscut un lider atât de redutabil ca Attila, supranumit de creștini flagellum Dei – „biciul lui Dumnezeu”. Cronicarii vremii povestesc cu uimire despre semeția cu care el stăpânea lumea „barbară” pe care o conducea. Jordanes, în Getica, arată că Attila a fost „un om născut în lume să zdruncine națiunile, biciul tuturor pământurilor, care cu năvalnice zvonuri înspăimânta întreaga omenire”. Descripțiile vremii subliniază că era un om mărunt la statură, dar cu piept lat și cap mare; purta barba rară, presărată de firele cenusii ale anilor, și avea nasul turtit, fața cu tenul închis la culoare – trăsături care mărturiseau originea sa neromană.

Attila venea dintr-o lume în care puterea se împărțea între mai mulți căpetenii. Unchiul său, regele Ruga (denumit și Rugila), fusese conducătorul hunilor, iar după moartea lui (cca 434) puterea a fost împărțită între doi frați: Attila și Bleda, fiii unui nobil numit Mundzuk. Conform tradiției, fratele său Bleda i-a fost asociat pe tronul hunic, însă Attila voia stăpânire deplină. Jordanes consemnează fără menajamente că, în cele din urmă, Attila și-ar fi ucis fratele – „slain by his treachery” – pentru a domni singur peste hunii rămași. În termenii moderni, el și-a consolidat domnia prin crimă: alungându-i pe rivalii săi (inclusiv rudele apropiate), a devenit de neoprit. Prin acest gest crud și-a unit toate triburile hunice sub conducerea sa unică (şi bună parte din triburile germanice aliate), devenind astfel „stăpân peste toate popoarele” pe care le includea imperiul său.

Pacea și războaiele cu Roma au fost, din zorii domniei sale, deopotrivă diplomatică și sângeroasă. În anii 430–440, împăratul Constantinopolului, Teodosiu al II-lea, a ales adesea să plătească tribut hunilor, pentru a menține fragile echilibre şi a câștiga timp. Astfel, în 434, Teodosiu a cedat hunilor o sumă impresionantă de aur ca „plată de protecție” – un gest de pace care însă n-a adus liniște pe termen lung. Attila, stăpânindu-și cu talent supușii, nu își juca încă rolul de simplu mercenar – pe lângă bani, îl interesa și sporirea teritoriului. În anii următori el a distrus liniștit orașe dunărene și regione romanesti din Balcani, cum ar fi Naissus (actual Niš, în Serbia) și Serdica (Sofia de azi). La scurt timp după aceea, în 447, incursiunile hunice au devenit atacuri deschise: legiunile imperiale, pentru o vreme depășite de vigoarea rivalilor, au fost silite să negocieze din nou cu Attila. Crizând tributul convenit, Attila a reluat marșul asupra Bizanțului, prădând ținuturi și grăbind (prin nesfârșite jafuri) oboseala Romei de Răsărit.

În această perioadă (447–449), ambasadorul bizantin Priscus Panites a călătorit până la cortul lui Attila pentru a negocia pacea cu imperiul. Din relatările sale aflăm detalii inedite despre viața de la curtea hunică, așezată la marginea Dunării (pe cursul mijlociu al fluviului). Delegații romani au fost impresionați de măreția inedită a taberei regelui Attila: el își avea reședința într-un sat mare, comparat cu un oraș în sine, cu ziduri de lemn smolit și construcții somptuoase. Aici, cronicarul arată că „palatul regal” se întindea pe o arie vastă – mult mai mare decât multe așezări romane – și că Attila prefera să locuiască acolo în cortul său construit cu atâta măiestrie decât în orașele pe care le cucerise. La un ospăț oferit romanilor, liderul hun se arată într-o combinație de lux și austeritate: deși masa era pusă cu vase din argint, Attila nu a mâncat decât „carne servită într-un vas de lemn” și a folosit o cupă tot din lemn, în vreme ce oaspeții primeau potrăcei de aur şi argint. Chiar și scurta descriere a modului său de îmbrăcare, consemnată de Priscus, pare să sublinieze modestia interioară: haine curate, dar simple, brâiele șeii și tapiseriile sale fără nicio podoabă strălucitoare. Aceste detalii din viața de zi cu zi arată, poate, cât de concentrat pe război și putere era Attila: chiar și în mijlocul splendorii, își respecta norma războinică de om al câmpiei.

Cu prilejul aceleiași misiuni, Priscus îl vede și pe Attila însuși. Cei prezenți notează că pornește la începutul întâlnirii „cu un mers stăpânitor, întorcându-și privirea și în stânga, și în dreapta”, înconjurat de sfătuitorii săi cei mai apropiați. El își judecă supușii pe scări sau pe porți, eliberează soldați sau primește de la arcașii săi albinaţii de pace. În mijlocul cortului său, așezat pe un scaun ridicat (o imagine de tribunal nomad), el emitea sentințe cu singurul său cuvânt. Sentimentul este de stăpânire totală: în cronica goților, Attila este numit „regele tuturor regilor” și suveran absolut peste câți oameni își supusese; frazele latinilor fuzionează cu impresia codrilor huni într-o formulă aprigă: „Attila singur era regele tuturor regilor peste toți supușii săi”.

Campaniile militare și marile bătălii

Sub stăpânirea lui Attila, imperiul hun devine forța a cărei pură existență amenința Roma. După episoadele de pace relativă impuse mai ales de teama de război, Attila a întors din nou privirea spre Occident. În ultimii ani ai epocii Teodosiene, s-a ajuns ca romanii să refuze să mai plătească cecurile liniștirii către hunii împliniți. Potrivit istoricilor moderni, împărații Marcian în răsărit și Valentinian al III-lea în apus au refuzat tributul, iar Attila a răspuns prin mobilizarea unei oști care a părut fabuloasă chiar și în legende: se spune că ar fi strâns 500.000 de călăreți și pedestrași pentru o mare expediție în inima Occidentului.

În anul 451, aceste forțe s-au întâlnit la Catalaunian Plains (în câmpiile Galiei), într-o bătălie care avea să rămână celebră. Attila îşi aşezase vânătoarea chiar în mijlocul oştirii sale, înconjurat de triburi diverse cărora le fusese stăpân: hunii propriu-zişi în centru, gepizii şi ostrogoţii aliaţi pe aripi, toate arătând blasfemia unei alianțe forțate. Criza era imensă: armatele romano-visigotice, conduse de generalul Aetius şi de regele got Theodorih, îi stăteau în cale. Jordanes arată atmosfera – Attila își încuraja trupele cu un discurs plin de mândrie și ură: spunea că nimic nu mai poate fi străin unui hun viteaz, oricine știe că prin sabia lui Mars a fost menit să cucerească lumea. Iar când târâțele cavaleriei Romei s-au deplasat, lupta a fost monstruoasă. Descrierea battle field-ului i-a făcut pe cronicari să exclame înspăimântați: un pârâu care șerpuia pe lângă câmpul bătăliei s-a umplut cu sângele celor uciși, aşa cum „nu a făcut-o niciodată ploia” şi s-a transformat într-un torent sângeros. În toiul bătaiei, superstiţiile şi râurile însângerate se amestecau: Attila însuși a strigat către inamic să-și ia revanșa în zadar, jurând că sabia lui va suferi primul inamic care îl îndrăzneşte. Prezența lui directă, în centru, i-a dat curaj ostirii. Până la urmă, lupta s-a încheiat cu retragerea hunilor – deși nu le-a fost zdrobitoare, victoria tuturor aliaților antici a devenit mai sigură pe terenul lor favorabil. Contemporanii au înțeles atunci că Attila nu putea cuceri cu ușurință Occidentul.

Înfrângerea de pe așternutul Catalaunian a fost de durată, dar barbarul nu renunță definitiv la visul de a cuceri Roma. În anul 452, dincolo de Alpi a reîntors o oaste victorioasă; trupele sale au străpuns granița Răsăritului roman și au intrat în nordul Italiei. A fost parcă un pact între forțele de teroare: papa Leon I, înarmat cu autoritate spirituală, a mers întâmpinare împăratului barbar la poalele munților. Conferința lor, potrivit cronicilor bisericești, a fost izbânda diplomației papale: pe malul râului Mincio, la sud de Verona, „cei doi uriași ai timpurilor se întâlnesc” – Attila, reprezentantul forței brute, și Papa Leon, slujitor al moralei creștine. Aici, prin vorba tare și probabil câteva daruri înţelese, Leon cel Mare l-ar fi convins pe Attila să cruţe inima cetăţii Romei. Tradiţia spune că, spre final, doi apostoli i-au apărut barbarului într-un vis și l-au amenințat, jurând că-l vor doborî dacă nu face pace cu Papa, după care Attila s-a înapoiat. În orice caz, surse aproape unanime consemnează că Attila a ridicat asediul Italiei și „a fost de acord să încheie pace și să cruțe Roma”. Luna aceea de cortegiu diplomatic cu Papa a rămas celebră în iconografia medievală, deși nu există niciun raport oficial roman – tot ce avem e mărturia creștină că forța divină, împreună cu rațiunea, i-au schimbat barbarului gândul războinic.

Moartea și prăbușirea imperiului hunic

Imediat după retragerea din Italia, soarta lui Attila lua o întorsătură misterioasă. În primăvara anului 453, se spune că liderul hun ar fi intrat din nou în turneu de victorie, petrecându-şi nunta finală. Cronicarul Priscus, citat de Jordanes, ne ține companie până în culisele acelei nopți fatale. Aflat într-o stare de ebrietate năucitoare, Attila s-a prăbușit pe spate imediat după sărbătoare. Cuvintele contemporanilor zugrăvesc scena sumbră: „s-a dăruit unei bucurii excesive în noaptea nunții… și, întins pe spate, adâncit în băutură și somn, un torent de sânge… pe căile respiratorii împiedicate l-a ucis pe loc”. În termeni mai simpli, în a doua zi dimineața țăranii și slujitorii din cort au găsit împăratul mort într-un deliriu de sânge: un hemoragie nazală masivă i-a blocat căile aeriene și i-a grăbit moartea, fără vreo sabie sau trădare în joc. Jordanes remarcă păcatul biruit de beție care i-a scurtat viața lungă și cum s-a sfârșit „neînjunghiat de dușman, ci în mijlocul poporului său, bine dispus și împăcat cu sine”.

Moartea lui Attila a aruncat în haos marele lui imperiu. Nu mai exista un conducător puternic care să țină triburile unite, iar vechii aliați au simțit că e timpul pentru răzbunare. Spre sfârșitul lui 454, a izbucnit războiul tuturor barbarilor contra barbarilor: triburile supuse s-au răsculat una împotriva celeilalte. Cea mai importantă confruntare a avut loc la câmpia Nedao din Pannonia, unde regele gepizilor Ardaric a ridicat împreună cu vizigoții, alanii, ostrogoții și alți supuși vechi trupele de sub stăpânirea hunică. Jordanes povestește că în lupta dată, după o zi de măcel, forțele aliate i-au zdrobit pe huni – iar fiul cel mare al lui Attila, prințul Ellac, a fost ucis cu curaj pe câmpul de luptă. Cu pierderea lui Ellac și fara să se mai poată uni, huni supraviețuitori au fugit sfărâmați către răsărit. Consecințele au fost dramatice: odată imperiul hunic, etalon al terorii în ultimul sfert de secol, s-a destrămat. Triburile care fuseseră uniunea lui Attila și-au refăcut propriile regate. Ardaric și gepizii chiar au preluat Pannonia și au impus românilor o pace favorabilă lor. Așadar „cei mai viteji dintre seminții și-au scos armele între ei” și s-au sfâșiat, astfel că dominația globală imaginată de Attila s-a înecat sub ambițiile fragmentate ale succesorilor săi.

Reputatia și legenda lui Attila

În epoca post–Attila, imaginea bărbatului care terorizase imperiile romane nu a murit; mai degrabă a crescut în dimensiuni legendare. În lumea răsăriteană, el rămâne capturat ca prototip al barbarului crud și neînfricat, „biciul trimis de Dumnezeu”, chiar dacă nu există dovezi contemporane că Attila și-ar fi asumat astfel de titluri. Porecla flagellum Dei apare în izvoare abia în epocile târzii ale Evului Mediu, dar și elementul aceasta reflectă stereotipul creștin: invaziile sale erau văzute ca pedeapsa dumnezeiască pentru păcatele Imperiului. În Vest, înțelegerea despre Attila s-a înveșmântat în legende: în cântecele medievale germanice el apare ca Etzel, rege al hunilor din Nibelungide, personaj tragic și înfricoșător. În secolul al IV-lea după Attila, George Gibbon nota că „rar s-a găsit o privire mai pătrunzătoare și mai sălbatică”, iar vulturii și lei domestici descăpățiți sunt imagini asociate cu faptele lui. În zilele noastre îl știm din lecturi și filme drept arhetip al hoardelor migratoare, dar surse istorice autentice ne-au transmis totodată că Attila nu a fost doar un monstru de bestialitate: el a fost un politician și strateg abil, utilizând tratate și alianțe după interesul său.

Attila a murit cu mai bine de 1500 de ani în urmă, dar moștenirea sa – în istorie și legendă – persistă. Pentru romani și urmașii lor, numele său întruchipează perioada în care lumile civilizate și cele nomade s-au ciocnit fără echivoc. A rămas „omul care a zguduit Roma”, cei contemporani văzându-l ca „cel mai mare barbare al secolului său” și „biciul lui Dumnezeu”. Între timp, arheologia și cercetările moderne încearcă să descifreze mai precis cine era, de fapt, Attila dincolo de mit: un războinic călit în lupte, dar și un conducător care a menținut pace pentru hunii săi în vremuri tulburi. Deși moartea sa misterioasă a pus capăt unui ciclu de cuceriri, ecourile campaniilor sale au modelat destinul Europei – fie prin căderea imperiilor, fie prin fuga popoarelor spre noi meleaguri. Astfel, Attila stă nemuritor în memoria colectivă ca un lider războinic care, timp de o generație, i-a făcut pe romani să își privească orizonturile cu îngrijorare şi uimire.