În istoria zbuciumată a teritoriului care astăzi formează România, puține episoade sunt la fel de intrigante și totodată neglijate ca prezența goților. Acești războinici germanici, adesea asociați cu migrațiile barbare care au contribuit la căderea Imperiului Roman de Apus, au lăsat o amprentă profundă asupra regiunii carpato-dunărene. Totuși, regatele sau stăpânirile lor din Dacia antică sunt adesea uitate în manualele de istorie, eclipsate de narațiunile despre daci, romani sau invaziile ulterioare. Acest articol explorează istoria goților pe teritoriul României, de la migrațiile lor timpurii până la formarea unor structuri politice efemere, dar semnificative, care au modelat peisajul etnic și cultural al regiunii pentru aproape trei secole.
Goții nu au format regate clasice precum cele vizigote din Spania sau ostrogote din Italia, dar au dominat părți din fosta provincie romană Dacia între secolele III și VI d.Hr. Această perioadă, marcată de alianțe, conflicte și asimilări, reprezintă un capitol “uitat” al istoriei românești, deseori redus la simpla mențiune a “invaziilor barbare”. Prin examinarea surselor istorice și arheologice, vom dezvălui cum goții au transformat Dacia într-un bastion germanic, influențând evoluția popoarelor ulterioare.
Originea și Migrațiile Goților
Goții, un popor germanic estic, își au rădăcinile în Scandinavia și regiunile baltice, conform teoriei migrației clasice. Istoricul roman Jordanes, în lucrarea sa Getica (secolul VI), descrie goții ca provenind din insula Scandza (Scandinavia modernă), de unde au migrat spre sud în căutarea unor teritorii mai fertile. Această teorie, susținută de arheologia culturii Wielbark din Polonia, sugerează o mișcare graduală spre Marea Neagră în secolele I-II d.Hr.
O altă perspectivă, teoria difuziei, propune că goții s-au format prin asimilarea unor triburi locale în regiunea Pontului Euxin (Marea Neagră), fără o migrație masivă. Indiferent de origine, goții s-au divizat în două ramuri principale: vizigoții (goții de vest) și ostrogoții (goții de est). Pe teritoriul României, ei au fost asociați cu cultura Sântana de Mureș-Cerneahov, o cultură arheologică datând din secolele III-IV d.Hr., caracterizată prin așezări fortificate, ceramică specifică și practici funerare mixte (inhumație și incinerație).
Migrația lor spre Dacia a fost accelerată de presiunile hunice și de slăbiciunea Imperiului Roman. După retragerea aureliană din 271 d.Hr., când împăratul Aurelian a abandonat provincia Dacia pentru a consolida frontierele dunărene, goții au ocupat rapid vidul de putere. Ei s-au așezat în Transilvania (Ardeal), Muntenia și Moldova, avându-i ca vecini pe vandali la vest și pe sarmați la est. Această expansiune a transformat regiunea într-un centru al puterii gotice, departe de marile regate medievale, dar esențial pentru supraviețuirea lor ca popor.
Stăpânirea Goților în Dacia: Regate Efemere
Perioada de dominație gotică în Dacia, între 271 și aproximativ 376 d.Hr. (când hunii i-au dispersat), poate fi considerată un “regat uitat”. Deși nu existau structuri monarhice centralizate precum cele ulterioare, goții au format confederații tribale puternice, conduse de regi sau căpetenii precum Athanaric pentru vizigoți sau Ermanaric pentru ostrogoți.
În Transilvania și Muntenia, goții au stabilit așezări stabile, exploatând resursele agricole și miniere ale regiunii. Arheologia relevă fortificații precum cele de la Sântana de Mureș, unde au fost descoperite artefacte gotice, inclusiv bijuterii și arme germanice. Aceste “regate” erau mai degrabă alianțe de triburi decât state unitare, dar au controlat comerțul dunărean și au menținut relații diplomatice cu Constantinopolul.
Un episod cheie este formarea “Ripei Gothica” – o zonă de frontieră gotică de-a lungul Dunării, menționată în surse romane. Aici, goții au negociat tratate cu împărații romani, primind subsidii în schimbul protecției împotriva altor invadatori. De exemplu, în 332 d.Hr., Constantin cel Mare a încheiat un tratat cu goții, recunoscându-le autonomia în Dacia. Această perioadă de relativă pace a permis goților să se creștineze parțial, sub influența episcopului Ulfilas, care a tradus Biblia în limba gotică folosind un alfabet propriu.
Totuși, aceste structuri erau fragile. Presiunea hunilor sub Atila a dus la dispersarea goților: vizigoții au migrat spre vest, culminând cu sacul Romei în 410 d.Hr. sub Alaric, iar ostrogoții au fost subordonați hunilor înainte de a forma regatul lui Teodoric în Italia. În România, moștenirea lor a persistat prin asimilarea cu populațiile locale daco-romane, contribuind la etnogeneza poporului român.
Războaiele cu Imperiul Roman
Prezența goților în Dacia a fost marcată de conflicte intense cu Roma. În secolul III, ei au lansat invazii masive peste Dunăre, culminând cu bătălia de la Naissus (269 d.Hr.), unde împăratul Claudius Gothicus a învins o coaliție gotică uriașă. Această victorie i-a adus titlul de “Gothicus”, dar nu a oprit expansiunea gotică.
După retragerea romană, goții au devenit o amenințare constantă. În 376 d.Hr., vizigoții, fugind de huni, au cerut azil în Imperiu, dar corupția romană a dus la revolta lor și la dezastruoasa bătălie de la Adrianopol (378 d.Hr.), unde împăratul Valens a fost ucis. Mulți dintre acești vizigoți proveneau din așezările dace, ilustrând cum “regatele” din România au servit ca bază pentru migrațiile ulterioare.
Aceste războaie au accelerat declinul roman, dar au și facilitat schimburi culturale. Goții au adoptat elemente romane, precum tehnologia militară și administrativă, care le-au permis să formeze regate stabile în vestul Europei.
Moștenirea și De Ce Sunt Uitate
Moștenirea goților în România este subtilă, dar profundă. Cultura Sântana de Mureș-Cerneahov arată o sinteză între elemente germanice, dace și sarmatice, sugerând asimilări etnice care au contribuit la formarea popoarelor slave și românești. Limba gotică, ultima limbă germanică estică atestată, a influențat vocabularul românesc prin împrumuturi indirecte.
De ce sunt aceste “regate” uitate? Istoriografia modernă românească a subliniat continuitatea daco-romană, minimizând rolul migratorilor germanici pentru a susține narațiunea naționalistă. Teorii controversate, precum identificarea geților cu goții (susținută de unii istorici ca Gabriel Gheorghe), încearcă să le integreze în istoria autohtonă, dar rămân speculative.
În plus, lipsa surselor scrise gotice – majoritatea informațiilor vin din autori romani precum Tacitus sau Jordanes – a contribuit la obscurizarea lor. Arheologia modernă, însă, reînvie această perioadă, dezvăluind așezări și artefacte care atestă o dominație de aproape 300 de ani.
Concluzie
Regatele uitate ale goților în România reprezintă un capitol esențial al istoriei europene, un pod între Antichitatea târzie și Evul Mediu. De la migrațiile baltice la stăpânirea daceană, goții au transformat regiunea într-un centru de putere germanic, influențând cursul imperiilor. Astăzi, redescoperirea lor ne amintește că istoria României este un mozaic de culturi, nu o narațiune liniară. Prin studierea acestor umbre ale trecutului, înțelegem mai bine complexitatea identității noastre colective.
