În ciuda dovezilor arheologice profunde, influenţa celtică în Dacia rămâne în istoria românească un capitol aproape uitat. Cele patru secole premergătoare cuceririi romane au fost martorele unei penetrări masive a triburilor celtice în Transilvania şi Banat: artefactele de factură celtică descoperite în situri de la Turdaş, Haţeg sau Mediaş atestă prezenţa lor încă din sec. IV–III î.Hr. (etapa La Tène târzie). Aşezările erau rurale, iar necropolele lor – cu practici de incinerare şi înhumaţie – coincid cu tiparele culturii celtice occidentale (vinghii de la Turdaş, Latène la Mediaş etc.). Celţii erau războinici şi meşteşugari avansaţi: ălor le-au fost atribuite inventarea cămăşilor de zale, potcoavelor, uneltelor de fier şi carelor de luptă cu roţi metalice. Ei ştiau să prelucreze cu excelenţă fierul şi alte metale preţioase, tehnici pe care le-au transmis şi dacilor din zonă. În plus, simbolurile şi arta celtică au pătruns în Dacia – de la motivele spiralice de pe vase la podoabele zoomorfe cu capete de mistreţ, cum arată descoperirile de la Cugir şi Ciumeşti. Însuşi coiful impresionant din Ciumeşti (jud. Satu Mare) – încoronat cu un şoim cu aripi mobile – dovedeşte pictural preocupările artistice ale războinicilor celţi de pe teritoriul României:
“Coiful celtic de la Ciumeşti” (sec. IV î.Hr.): artefact unic descoperit întâmplător în 1960, cu un şoim antropomorf pe creştet. Acest coif, aflat azi la Muzeul Naţional de Istorie, ilustrează nivelul avansat al artei militare celtice în Dacia pre-romană.
Pe de altă parte, sursele antice confirmă conflictele între daci şi celţi: strămoşii dacilor, conduşi de Burebista, i-au învins şi izgoni pe boi şi taurisci din nordul Dunării în jurul anului 60 î.Hr., subliniind schimbarea balanţei politice. Totuşi, arheologia ne arată că limbile şi culturile s-au amestecat: cercetătoarea Ioana A. Oltean notează că triburile celtice “au pătruns până în Transilvania” şi au fost apoi asimilate de daci. După victoriile dacice ale lui Burebista s-a creat o cultură hibridă geto-celtică în nord-vestul Daciei, în care populaţia autohtonă a preluat tehnici celtice (roata olarilor, spirale de bronz etc.) fără a renunţa fundamental la identitatea geto-dacă.
Dovezi arheologice: situri şi artefacte celte
Evidenţele materiale sunt copioase: pe suprafaţa actuală a României au fost identificate peste 140 de aşezări şi morminte celtice de pe teritoriul Transilvaniei, Banatului şi Olteniei. În timpul săpăturilor au fost recuperate artefacte elocvente: topoare, săbii şi brăţări de inspiraţie celtică găsite la Turdaş, Haţeg, Mediaş ş.a., precum şi coifuri din fier luxoase (semnalate de Günther în zonă) sau torcuri deosebite. Săpăturile au scos la iveală de asemenea mari necropole celtice (de ex. la Ciumeşti, Curtuiuşeni, Apahida – acesta din urmă fiind catalogat de Pârvan ca necropolă celto-getică în Ardeal). În micile sate dacice contemporane epocii La Tène, obiectele celtice sunt atât de abundente încât „aspectele culturilor anterioare par… covârșite de cele noi, încât s-ar putea ajunge… la ipoteza unei complete celtizări a Daciei”. Nu în ultimul rând, descoperirile de inventar – arme de fier, cămăşi de zale şi chiar care de luptă – din necropolele celtice vestice (ex. Ciumeşti, Apahida, Curtuiuşeni, Ghiriş-Tărian, Aradu-Nou) arată la rândul lor stăpânirea militară exercitată de celtici asupra daco-geților locali.
- Aşezări rurale celte: primele pătrunderi (Hallstatt târziu, sec.IV–III î.Hr.) în Apuseni şi Transilvania (Turdaş, Pişcolt, Fântânele) – peak în sec. III î.Hr. (apogeul influenţei Anarţilor).
- Necropole celte mari: de la situri de incineraţie în Orăştie şi Crişana la vaste cimitire de inhumaţie în Sătmar (35 de morminte la Ciumeşti).
- Artefacte militare de lux: coifuri ornamentale (Ciumeşti, Cuvişoara), săbii şi pumnale cu ștampile latine, cămăşi de zale şi scuturi calde (trase pe model celtic) etc..
- Artă și tehnică: ceramica atlantică cu motive spiralic similară celţilor, roata olarilor celtică, motivații cosmice (simboluri solare), boabele de cereale și vase grecești în mediul local, reliefurile și urnele funerare mixte – toate arată că populaţia getică asimilase intensiv elemente celtice.
Aceste date arheologice întregesc tabloul: deşi locuitorii geto-daci îşi păstrau identitatea, armonia culturală era evidentă. Cum nota Vasile Pârvan la 1901, în a doua jumătate a epocii Latène aşezările celtice din Dacia sunt „atât de numeroase, obiectele caracteristice se găsesc în atâta abundenţă, încât imediat la prima vedere s-ar putea avansa ipoteza unei complete celtizări a Daciei”.
Influenţe tehnice şi culturale
Nu doar artefacte grele (arme, armuri) demonstrează prestigiul celtic în Dacia. Celţii au introdus tehnici agricole şi meșteșugărești în zonă: groapa cu pâine şi plugul de fier, fierăria și roata olarului, dar şi practici sociale precum războaiele rituale. În zona Banat–Transilvania, cele trei inovaţii militare celtice revoluţionare – cămașa de zale, potcoava şi carele de luptă – au trecut în folosinţa daco-getilor. De exemplu, multe dintre cnemidele (apărători de gambe din bronz) găsite la Ciumeşti sunt de origine greacă, sugerând că războinicii celtici daci erau şi mercenari – totul indicând că centrul de comerț și schimb cultural era unul cu vaste legături în Balcani și în Grecia. În viața cotidiană, motive celtice apar și în podoabele getice (spiralele și torcurile de la Satu-Mare au elemente comunicate cu arta celtică gauloisă). În fine, religia geto-dacică nu a fost complet imună la influențe: savantul Ion Horațiu Crișan a sugerat că preoții geto-daci din prezența lor sacră ar fi corespondat funcțiilor druizilor din Galia, semn că există cel puţin un suprapuneri de roluri sacre între cele două culturi antice.
De ce au fost ignoraţi celţii?
În ciuda acestor probe, tradiţia istorică românească a evitat să includă celţii în mitul întemeietor. Istorici moderni, ca Lucian Boia, observă că celţii nu s-au impus în conștiinţa românească, aşa cum au făcut dacii sau romanii. Ideologia naţionalistă a secolelor XIX–XX a preferat un discurs «daco-roman» al continuităţii autohtone, în care geţii erau confirmaţi ca strămoși şi alții – slavi, unguri, celţi – erau marginalizaţi. În acest climat, originea celtică a fost ignorată: celţii apar doar ca „vizitatori” rămași cu câteva urme în nord-vestul României, fără a fi considerați factori definitorii ai etnogenezei. În plus, după cucerirea romană, populaţia getică suferă mari pierderi (luptători luaţi în sclavie sau înrolare în legiunile romane), iar substratul autohton devine „mai subțire” comparativ cu alte provincii, după cum remarca arheologul Alexandru Vulpe. În acest context, orice influenţă celtică a fost trecută cu vederea de istoriografia de dinainte de 1990.
Secolul XX a adus câteva voci marginale: de pildă, politicianul Ion C. Brătianu amintea de „aportul” celtic la poporul român, dar era privit cu neîncredere. Teoreticieni contemporani de sorginte ultra-naționalistă au negat orice substrat străin, ignorând studiile moderne. În unele publicaţii populare şi de factură controversată apar şi azi ipoteze neverificate: celţii ca strămoşi ai limbii române sau drept preoţi ai geto-dacilor. Astfel de teorii pseudo-ştiinţifice rămân marginale, nesprijinite de cercetarea academică. În realitate, întregetică academică recunoaşte că geţii/dacii şi celţii interacţionau din epoca Latène, dar scoţând la iveală doar urme, nu un filon etnic comun. Acest elitism naţionalist şi lipsa de documente au „expediat” contribuţia celtică la nivel de amintiri arheologice neinterpretate.
Ecouri celtice post-antice și continuitate
Chiar şi după epoca dacicilor, impactul celtic nu dispare complet. În Dacia romană s-au regăsit detașamente militare cu elemente celtice – de ex. unităţi ale cohors Gallorum (celţi franci) angajate în apărătoarea provinciei – care sugerează că fostul teritoriu al dacilor a continuat să fie trecut în revistă de oameni cu substrat celtic. În memoria populară, unii autori au văzut similitudini între rituri druide şi obiceiuri getice, deşi analogiile religioase rămân foarte discutabile. Unele toponime dacice (ca-n Samus vs. Samos, Comidava, Ramidava) pot sugera contacte de populaţii în antichitate, însă dovezi lingvistice clare lipsesc. Majoritatea studiilor de lingvistică română plasează substratul substratului valoros geților în aria tracică (similitudini cu albaneza), nu în zona celtică.
Cu toate acestea, obiectele și tehnologiile grele celtice au rămas în pământ şi practicile economice (de exemplu, oieritul intensiv în munţi) au supravieţuit în unele tradiţii locale, sugerând o amprentă culturală subtilă. În plus, legenda istorică a Daciei apocaliptice și heroice i-a elevat pe geți în mentalul colectiv, iar celţii au rămas în plan secundar. Aşa s-a creat imaginea (greşită istoric) că „strămoşii noştri daci” ar fi fost puţini la număr sau inferiori, în contrast cu celticul intrus forţos. Or, interpretările recente insistă că bastionul geto-dacic s-a format tot în urma amestecului de elemente daco-trace şi celtice, nivelând civilizaţiile locale la standardele epocii.
Concluzie: Arheologia modernă şi analizele interdisciplinare ne îndeamnă să reconsiderăm rolul celţilor pe teritoriul României. De la secolele IV–I î.Hr., ei au fost prezenţi masiv în Carpaţi, influenţând meşteşugul, războiul şi arta locală. Deşi nu putem spune că modernii Români trag direct din sămânţa celtică, e evident că civilizaţia celtică din Dacia preromană a contribuit la conturarea peisajului etnic şi tehnic ulterior. Istoriografia naţionalistă tradiţională i-a ţinut pe celţi „în umbră”, dar dovezile actuale impun o viziune complexă: România antică a fost un mozaic unde geţii (traco-dacii), celţii, grecii şi romanii au jucat împreună. Recunoaşterea obiectivă a influenţei celtice nu diminuează unicitatea Daciei, ci ne aşază moştenirea într-un context european autentic, bogat şi intercultural.
Surse: Cercetări arheologice și istorice moderne (Oltean 2007; Henţ 2018; istoriografie comparată) şi articole populare argumentate cu date ştiinţifice (Adevărul, Historia) au fost consultate pentru această sinteză. Toate afirmațiile majore sunt susținute de dovezi citate din lucrări academice şi interviuri de specialitate (vezi referințele integrate).
