Închipuiți-vă că deschideți pașaportul și, în loc de „România”, citiți, cu litere aurii: Dacia. Că pe harta Europei, între Ungaria și Marea Neagră, există un stat numit Dacia. Că la Jocurile Olimpice, sportivii ies pe stadion sub acest steag, iar comentatorul strigă: „Iată delegația Daciei!” Sună ca un roman istoric, ca o utopie naționalistă sau ca un vis? Poate. Dar discuția despre acest „ce-ar fi fost dacă” nu este nici pe departe nouă, și nici lipsită de miză.
O dezbatere care a existat cu adevărat
Puțini știu astăzi că, la mijlocul secolului al XIX-lea, când mișcarea națională română prindea contur și elitele visau la unitate, numele viitorului stat a fost subiect de dezbatere reală. Printre cărturarii și revoluționarii epocii, ideea de „Dacia” sau „Daco-România” nu era o fantezie marginală. Ea răspundea unui argument solid: poporul român se revendica din dacii lui Decebal și din romanii lui Traian, iar „România” — un termen de dată mai recentă — nu surprindea decât jumătate din această origine.
Mihail Kogălniceanu, unul dintre arhitecții statului modern român, a folosit termenul „Dacia” în titlul revistei sale fondatoare din 1840: Dacia Literară. Nu întâmplător. Era un manifest identitar. Era o chemare la unitate culturală a tuturor românilor — din Moldova, Muntenia, Transilvania — sub semnul unei origini comune, mai adânci și mai glorioase decât orice granița trasată de cancelariile europene.
Ce s-ar fi schimbat?
Să intrăm, cu respectul cuvenit față de rigoarea istorică, în teritoriul speculației controlate.
Geopolitica numelui. Un stat numit Dacia ar fi trimis, din prima clipă, un mesaj diferit față de marile puteri ale vremii. „România” era un termen care sublinia latinitatea, apropierea de lumea franceză și italiană, apetitul pentru modernitate occidentală. „Dacia” ar fi insistat pe vechime, pe adâncimile preromane, pe o identitate care nu are nevoie să se justifice prin altcineva. E posibil ca relațiile cu Imperiul Austro-Ungar, cu Rusia, cu Imperiul Otoman să fi luat culori ușor diferite — nu fundamental altele, dar cu o nuanță de mândrie mai arhaică, mai aspră.
Marca de țară. În lumea globalizată de azi, un stat numit Dacia ar fi avut un avantaj de necontestat în ceea ce marketingul modern numește nation branding. Dacia este deja un brand global — cel al automobilelor fabricate la Mioveni, care se vând în zeci de țări și care au cucerit piețele europene tocmai prin soliditate și raport excelent calitate-preț. Dar imaginați-vă că și țara ar fi purtat același nume. Confuzia ar fi fost delicioasă: „Vin din Dacia.” — „Ah, conduceți o Dacia?”
Identitatea culturală. Poate cel mai profund efect ar fi fost unul intern, psihologic, greu de cuantificat. Dacii sunt, în imaginarul colectiv românesc, figuri ale rezistenței, ale demnității înfrânte dar nedistruse. Decebal rămâne un simbol al omului care preferă moartea în picioare robiei în genunchi. Un stat care și-ar fi asumat această moștenire în chiar numele său ar fi construit, poate, un ethos național puțin mai războinic, mai orgolios, mai puțin preocupat de validarea externă.
Complicațiile, inevitabile
Fireș că orice utopie are fisurile ei.
Numele „Dacia” ar fi creat tensiuni cu Transilvania, cu comunitățile maghiare și săsești care nu s-au revendicat niciodată din descendența dacică. Dacii — în mod ironic — sunt mai puțin prezenți în memoria populară a Ardealului decât în cea a Munteniei sau Moldovei. Un stat numit Dacia ar fi riscat să pară, în ochii minorităților, o declarație de exclusivitate etnică, mai mult decât o invitație la coabitare.
Există și problema continuității romane. Identitatea română s-a construit în mod fundamental pe latinitate — pe limbă, pe drept, pe model cultural. „România” face explicit această alegere. „Dacia” ar fi renegociat-o, fără a o elimina, dar punând în prim-plan un strat anterior, mai obscur, mai mitologic. Unii istorici ar fi aplaudat. Alții ar fi ridicat sprâncenele.
Ce a rămas, oricum
Dezbaterea despre nume s-a încheiat — și a câștigat „România”. Dar Dacia nu a dispărut. Ea trăiește în manualele de istorie, pe coloana lui Traian de la Roma, în muzeele arheologice de la Cluj sau Deva, în spiritul unor cetăți ca Sarmizegetusa Regia, pierdută în munții Orăștiei și redescoperită mereu cu același fior. Trăiește în automobilul care poartă numele și care a transformat un sat de lângă Pitești în reper economic național.
Și trăiește, mai ales, în întrebarea pe care ne-o putem pune oricând: cine suntem, cu adevărat? Urmași ai Romei sau ai Daciei? Ai amândurora, desigur — dar în ce proporție? Pe care dintre aceste rădăcini ne sprijinim mai apăsat când vrem să înțelegem de unde venim și încotro mergem?
În loc de concluzie
Istoria nu are taste de „undo”. România se numește România și nimeni nu propune, serios, să schimbe asta. Dar exercițiul de imaginație are valoarea lui: ne arată că identitatea națională nu este o fatalitate naturală, ci o alegere — uneori conștientă, alteori făcută în grabă, sub presiunea evenimentelor.
Înaintașii noștri au ales „România”. Au ales latinitatea, modernitatea, Occidentul. Au ales să se privească în oglinda Romei.
Ar fi putut alege Dacia. Ar fi ales adâncimea, misterul, rezistența, ceva mai greu de tradus în franceză sau engleză, dar nu mai puțin real.
Poate că, undeva, pe o hartă a lumilor care nu au fost, există un stat numit Dacia. Și poate că oamenii de acolo se întreabă, la rândul lor, cum ar fi fost dacă l-ar fi numit altfel.
