Ce rol au jucat turcii în Transilvania şi de ce avea regiunea un statut special: „Otomanii nu au făcut altceva decât să recunoască vechea autonomie“

„Poarta otomană a recunoscut Transilvaniei un statut de autonomie statală de maximă extensie“, spune cunoscutul turcolog Tasin Gemil în cuvântul înainte al cărţii „Principatul Transilvaniei în epoca suzeranităţii otomane 1541-1688”, al cărei autor este istoricul clujean Călin Felezeu.

Despre perioada în care Transilvania a fost principat sub stăpânire turcească – suzeranitate este termenul folosit de istorici – a scris turcologul clujean Călin Felezeu, istoric şi decan al Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul UBB Cluj.

Acesta spune că Ardealul a avut între 1541 şi 1688 un statut special faţă de Imperiul Otoman decât aveau Ţara Românească şi Moldova. De ce? Datorită poziţiei geografice, a forţei economice şi militare, a populaţiei Transilvaniei – care era una dublă faţă de Ţările Române la un loc, dar şi din pricina rivalităţii turco-habsburgice.

”În cadrul mai larg al contactelor dintre cele trei Ţări Române cu societatea otomană, Principatul Transilvaniei s-a bucurat de o poziţie privilegiată în comparaţie cu Ţara Românească şi Moldova, aşa cum de altfel şi între cele două state româneşti au existat unele delimitări de nuanţă. Una dintre componentele de bază ale politicii europene a Porţii, începând cu domnia lui Suleyman Magnificul, a fost stabilirea şi menţinerea controlului otoman în Transilvania. Începută la mijlocul secolului al XVI-lea şi continuată către sfârşitul secolului al XVII-lea, atitudinea otomană în Transilvania a avut temeiuri aparte, temeiuri legate de rivalitatea dintre otomani şi habsburgi.
Între titlurile acordate şi acceptate de otomani pentru conducătorii Principatului, la loc de cinste se situează cel de Hakim, care-l desemna pe principe, sau cel de Kiral, care-l desemna pe rege. Trebuie precizat faptul că acordarea titlului de rege al Ungariei pentru principii transilvăneni – magyar Krali – a fost o acţiune politică prin care otomanii contestau orice fel de pretenţii ale habsburgilor la coroana maghiară şi la stăpânirea Transilvaniei şi Ungariei. Acceptarea unei astfel de opţiuni de către Poarta otomană reflectă, într-o oarecare măsură, o experienţă pe care principii şi-au dorit-o permanentizată”, scrie Călin Felezeu (foto în dreapta sus, credit foto: Vladimir Piteiu).

Solii ardeleni, văzuţi la fel ca şi ambasadorii puterilor europene

Ce merită reţinut din acest lung interval de stăpânire turcească este că Transilvania avea dreptul să-şi aleagă principele, iar Poarta îl recunoştea, că au fost foarte puţine cazuri când otomanii au impus un principe în această regiune, că ambasadorii Transilvaniei erau văzuţi la acelaşi nivel cu cei ai puterilor europene. În plus, în unele cazuri, solii ardeleni vorbeau şi în numele Ţării Româneşti şi ai Moldovei (fapt stabilit de Poartă).

Statutul special al Transilvaniei în perioada suzeranităţii otomane se vede şi din relaţiile diplomatice, explică Călin Felezeu. Trimişii ardeleni aveau aproape acelaşi statut ca şi hanul tătarilor, care era foarte important şi care – dacă sultanul nu avea descendenţi pe linie bărbătească – putea fi considerat urmaşul tronului.

”Ce a însemnat această perioadă pentru Transilvania? Maximum ei de dezvoltare! Dacă ne uităm la voievodatul Transilvaniei vedem că el a fost mai mic, ca întindere geografică, decât Principatul Transilvaniei. Principatul a cuprins şi Maramureşul, Banatul şi Partium – cum e mai numită de istorici zona vestică a Transilvaniei, zonă care însuma jumătate din Sălaj, Sătmar, Oradea şi până la Arad”, subliniază istoricul.

Principe al Transilvaniei şi rege al Poloniei

Titlul oficial sub care erau cunoscuţi conducătorii Transilvaniei între 1541 şi 1688 a fost acela de principe.

”Consacrarea oficială a titulaturii de principe – fejedelem – a fost legată de Ioan Sigismund care, în 1556, cu prilejul Dietei de la Sebeş Alba, a primit acest titlu. Demn de remarcat este aspectul potrivit căruia, în ahd-name -ul (legământ) din 1566 acordat de sultanul Suleyman şi Ioan Sigismund, act care formează temelia relaţiilor Transilvaniei cu Poarta, otomanii recunosc acelaşi titlu de principe şi pentru şeful statului intracarpartic”, adaugă turcologul.

Prin acelaşi act, otomanii recunoşteau ardelenilor dreptul de a-şi alege singuri principele, otomanii recunoscându-l şi confirmându-l atâta timp cât interesele le-au dictat aceasta. În 1552 şi 1660, interesele le-au dictat să rupă din principat Timişoara (în 1552) şi Oradea (în 1660). De ce ruptura din 1660? Pentru că otomanii se pregăteau pentru asediul Vienei, iar Oradea era un punct strategic pe hartă.

Potrivit acestuia, Transilvania se afla, geografic vorbind, într-o zonă tampon între otomani şi cele două mari puteri din acea vreme în regiune – Polonia şi Imperiul Habsburgic.

”Otomanii au permis unui principe al Transilvaniei să candideze şi chiar să reuşească să ajungă rege al Poloniei. Este vorba de Ştefan Bathory. De asemenea, în timpul Războiului de 30 de ani, la care Gheorghe Rákóczi I (n.r. principele Transilvaniei) participă, Transilvania e recunoscută ca putere europeană şi participă la semnarea păcii de la Westfalia. Practic, Transilvania a fost un fel de prezenţă voalată a Imperiului Otoman în acest conflict european”, a declarat, pentru ”Adevărul”, turcologul Felezeu.

Tributul, un simbol politic

”Transilvania îi interesa din punct de vedere geo-strategic. Otomanii nu făcut altceva decât să recunoască vechea autonomie a Transilvaniei şi a faptului că Transilvania nu a făcut parte din sacra coroană ungară”, adaugă istoricul.

Principatul a avut mult timp aceeaşi valoare a tributului întrucât această dare către Poartă avea o semnificaţie politică, sugera dependenţa de Imperiul Otoman. ”În schimb, în Ţara Românească şi Moldova, pe lângă valenţa politică, tributul avea şi o valenţă economică. Ţara Românească şi Moldova erau foarte apropiate geografic de otomani şi erau cele mai importante surse de aprovizionare a capitalei imperiului. Aprovizionarea dinspre Egipt (deşi era un mare producător agricol) era mult mai dificilă şi anevoioasă, deci era mult mai lesne pentru otomani să se aprovizioneze din Ţările Române cu oi, vaci, cai, ceară de albine, seu, grăsime de vită, cereale. Transilvania trimitea anual, din secuime, 24 de perechi de şoimi folosiţi de sultani la vânătoare. Vânătoarea cu şoimi era considerată vânătoarea supremă, ceva specific popoarelor de stepă”, mai spune Felezeu.