Sarmații reprezintă una dintre cele mai fascinante populații nomade din antichitate, cunoscuți pentru abilitățile lor războinice și pentru rolul jucat în conflictele majore din regiunea Europei de Est și a Mării Negre. Acești războinici iranieni, originari din stepele pontice, au fost aliați loiali ai dacilor în lupta împotriva expansiunii Imperiului Roman, în special în timpul războaielor daco-romane conduse de împăratul Traian. Alianța lor cu dacii sub regele Decebal a marcat un capitol important în istoria rezistenței popoarelor barbare față de Roma, demonstrând o cooperare strategică între nomazi și sedentari. Acest articol explorează originea, cultura și rolul sarmaților în aceste evenimente, bazându-se pe surse istorice și arheologice.
Origini și istorie timpurie
Sarmații erau o confederație de popoare nomade iraniene, care au dominat stepele pontice începând din secolul al V-lea î.Hr. până în secolul al IV-lea d.Hr. Originea lor se leagă de migrațiile din Asia Centrală, unde nomazi au cucerit teritoriile sauromaților din sudul Munților Urali, formând o nouă entitate etnică între secolele VI și IV î.Hr. Până în anul 200 î.Hr., ei au înlocuit sciții ca putere dominantă în stepe, extinzându-și teritoriul de la râul Vistula până la Dunăre și de la Marea Neagră până la Volga.
Principalele triburi sarmațiene includeau roxolanii, iazygii, alanii și aorsii. Aceștia erau nomazi ecvestri, dependenți de cai pentru supraviețuire și război. Declinul lor a început în secolele II-III d.Hr., datorită invaziilor hunilor și goților, mulți sarmați alăturându-se ulterior goților și vandalilor în migrațiile către Imperiul Roman de Vest.
Cultura și societatea sarmaților
Cultura sarmaților era tipic nomadă, centrată pe păstorit și război. Ei vorbeau o limbă iraniană derivată din vechiul iranian, cu dialecte care au evoluat către alanian-osetă. Genetic, erau similari cu grupurile Yamnaya din Epoca Bronzului, iar artefactele lor, precum comoara de la Novocherkassk, arată influențe chineze și persane în metalurgie, inclusiv incrustări de aur și email cloisonné.
Societatea era ierarhică, cu războinici de elită îngropați în kurgane (movile funerare) alături de arme și cai. Există dovezi arheologice pentru femei războinice, posibil legate de mitul amazoanelor, deși acest aspect este dezbătut. Sarmații s-au asimilat parțial în civilizațiile greacă (în Regatul Bosporan) și proto-slavă, iar alanii au supraviețuit până în Evul Mediu, contribuind la etnia osetă modernă.
Tactici militare și armament
Sarmații erau renumiți pentru cavalerie, în special cataphractii – cavaleri grei îmbrăcați în armuri de solzi sau piele, înarmați cu lănci lungi (contus), arcuri și săbii. Triburile estice foloseau armuri de solzi și lănci, în timp ce cele vestice, precum roxolanii, adoptau scuturi de răchită, sulițe și arcuri influențate de bastarni. Mobilitatea lor le permitea atacuri rapide și retrageri strategice, făcându-i aliați valoroși în războaie.
Relațiile cu dacii
Relațiile dintre sarmați și daci au fost complexe, marcate de alianțe și conflicte ocazionale. Ascensiunea regatului dac sub Burebista în secolul I î.Hr. a oprit temporar expansiunea sarmaților, sugerând tensiuni teritoriale. După asasinarea lui Burebista și dezmembrarea regatului, sarmații au reluat incursiunile, dar au dezvoltat alianțe cu dacii împotriva amenințării comune: Roma.
Triburi precum roxolanii și iazygii au fost cei mai apropiați aliați ai dacilor, oferind cavalerie grea în schimbul protecției teritoriale și resurselor. Această cooperare s-a intensificat sub Decebal, regele dac care a unificat triburile și a rezistat romanilor.
Alianța împotriva romanilor: Războaiele daco-romane
Cea mai notabilă manifestare a alianței sarmați-dace a fost în Războaiele Daco-Romane (101-102 și 105-106 d.Hr.), conduse de Traian împotriva lui Decebal. Sarmații, în special roxolanii, au luptat alături de daci, oferind suport cavaleresc esențial.
Primul război a început după raidurile lui Decebal în Moesia în 85 d.Hr., care au provocat Roma. În iarna 101-102, roxolanii au atacat armata romană lângă Nicopolis ad Istrum, dar au fost înfrânți. La Bătălia de la Tapae (a treia), dacii și aliații lor sarmați au suferit pierderi grele, dar Decebal a cerut pace înainte ca Sarmizegetusa să fie capturată.
Al doilea război (105-106) a fost decisiv. Romanii au asediat fortărețele dace și Sarmizegetusa, tăind aprovizionarea cu apă. Sarmații au participat la bătălii finale, inclusiv la Porolissum, dar alianța a fost zdrobită. Decebal s-a sinucis pentru a evita capturarea, iar tezaurul dac (165.500 kg aur și 330.000 kg argint) a fost capturat de romani.
Cataphractii sarmați sunt reprezentați pe Columna lui Traian, ilustrând rolul lor în conflicte. Deși loiali, sarmații au abandonat dacii înainte de înfrângerea finală, conform unor surse.
Consecințe și moștenire
Victoria romană a dus la anexarea unei părți din Dacia ca provincie, cu mine de aur și argint aducând 700 milioane denari anual Imperiului. Sarmații rămași au continuat raidurile, aliați cu dacii liberi, dar mulți au devenit aliați ai Romei, furnizând cavalerie auxiliară. De exemplu, iazygii au semnat tratate de pace în 175 d.Hr., contribuind 8.000 de cavaleriști la armata romană.
Moștenirea sarmaților persistă în legendele amazoanelor și în influența culturală asupra popoarelor ulterioare. Ei reprezintă un exemplu de rezistență nomadă față de imperii sedentare, iar alianța lor cu dacii subliniază dinamica geopolitică a antichității târzii. Astăzi, artefactele sarmațiene din muzee precum cel de la Ermitaj oferă o fereastră către această lume pierdută.
În concluzie, sarmații nu au fost doar războinici nomazi, ci aliați fideli ai dacilor în lupta pentru independență împotriva Romei, lăsând o amprentă durabilă în istoria Europei de Est.
