Mileniul I d.Hr. (anii 0-1000) a fost un „mileniu întunecat” în istoria teritoriilor României actuale? De ce se ştie atât de puţin?

Perioada 0–1000 d.Hr. în istoria teritoriilor actuale ale României a fost numită adesea „mileniul întunecat” sau „gol negru de o mie de ani”, sugerând o absenţă aproape totală a surselor. În realitate, istoricii vorbesc despre fărădelegea izvoarelor scrise pentru această epocă: dincolo de fragmente eliberate de istorici străini (latini sau bizantini), nu există cronici locale medievale. Aşa-numitele izvoare apar rar – de pildă, cronicile bizantine menţionează vague comunităţi „romaneşti” (valahi) abia de la secolul X–XI –, iar arheologia rămâne principala fereastră spre trecut. Aceasta dovedeşte însă că teritoriul fostei Dacii a rămas relativ dens populat după retragerea romană: s-au găsit aşezări, necropole şi artefacte care arată locuire continuă în secolele III–X. Întregul curs al istoriei mileniului I pare scris între rândurile lipsă ale izvoarelor şi printre mormintele săteşti, iar această „fragmentare” a surselor este tema centrală a controverselor istorice ulterioare.

Surse istorice și arheologice (0–1000 d.Hr.)

Sursele scrise rămase despre Carpaţi şi Dunăre în mileniul I provin aproape exclusiv de la distanţă: cronici antice şi medievale. Pentru perioada antică, avem relatări romanice târzii despre Dacia (Paulus Orosius, Eutropius, Festus, Iordanes, Vopiscus etc.), toate scrise cu secole întârziere faţă de eveniment. Asemenea izvoare, redactate între secolele IV–VI pentru descrierea retragerii administrative sub Aurelian (270–275), provin de fapt din lucrări anterioare (biografii imperiale, cronici antice). Astfel, primul mileniu nu ne oferă texte contemporane neechivoce despre viaţa poporului nord-dunărean. La scară mai mare, Bizanţul menţionează „valahii” la sud de Dunăre (cronica Niketas Acominatos, Leon Diaconul) ori în ţările Balcanilor (Povestirile lui Skylitzes, Constantin Porfirogenetul) – dar aceştia se referă la realităţi dincolo de Carpaţi. Prima atestare clară a compatrioţilor noştri ca „rumâni” la nord de Dunăre apare abia în izvoarele ungare sau moldoveneşti din secolul al XIV-lea.

Prin contrast, arheologia livrează sute de situri şi artefacte care acoperă mileniul I în spaţiul carpato-danubiano-pontic. De la aşezările dacice târzii şi spaţiul romanizat al provinciei Dacia (106–271) au rămas ruine de oraşe (Apulum, Napoca, Potaissa etc.) şi fortificaţii, precum şi un bogat repertoriu de ceramică şi monedă romană (inclusiv piese locale). După retragerea aureliană (271), săpăturile arheologice din zonele nord-danubiene semnalează aşezări rurale continue. De exemplu, în Transilvania şi Muntenia au fost descoperite morminte şi locuinţe datate în secolele III–VIII, adesea suprapuse peste straturi mai vechi romane. În zonele de la est de Carpaţi, arheologul Ioan Aurel Pop notează că există „sute de aşezări” din secolele VI–VII, multe construite peste vetre din secolele III–V anterioare. Componente ale culturii materială – ceramică, arme, unelte – prezintă elemente de continuitate sau de sinteză între componentele dacice, gotice, sarmatice şi slavo-bizantine. Nu există însă inscripţii locuinte moderne, deoarece comunităţile erau preponderent rurale şi ne-scriitoare. În sumă, izvoarele scrise sunt rare şi fragmentare, în timp ce arheologia atestă permanent locuire și schimburi culturale în regiune.

Cauzele deficitului de informații

De ce cunoaştem atât de puţin despre această epocă în comparaţie cu antichitatea romană sau cu Evul Mediu târziu? Răspunsul ţine de lipsa culturii scrise locale şi de factori demografici. După căderea Daciei romane (271), în spaţiul carpato-danubiano-pontic nu a mai existat o administraţie imperială centrală care să producă documente. Comunităţile romane rurale, dominate de ţărani creştini modesti, nu prea lăsau urme scrise. Aşa cum observa Nicolae Iorga în secolul XIX, «inscripții și statui lasă cei bogați, nu oamenii săraci și umili. Strămoșii noștri nu erau bogați, ci formau un popor de țărani, trăitori în sate». În consecință, „văz” de izvoare înseamnă doar straturi de curţi şi morminte, nu registre oficiale. Lipsa urbanismului consacrat după retragerea romană (puține orașe și puțini clerici locali) agravează situația: fără orașe, nu apar înregistrări fiscale sau episcopale.

Alți factori contribuie la „întuneric”. În Evul Mediu timpuriu spaţiul a fost traversat de valuri de migratori (germani, goți, huni, avari, slavi, protobulgari, maghiari) care au produs destabilizări şi schimburi culturale rapide. Evenimentele tumultoase (masive atacuri sau incursiuni) au făcut dificilă menținerea unor instituţii de stat durabile şi au determinat deplasări de populaţie. După cum remarca Neagu Djuvara, teoriile naţionaliste maghiare despre mileniul întunecat s-au bazat adesea tocmai pe «exploatarea» acestor lipsuri: se insinuează astfel că după anul 275 „Dacia era complet evacuată” sau că Moldovei îi lipseau „stăpâni autohtoni” până târziu. Realist, însă, absența documentelor internate se explică prin absenţa unui stat naţional între sec. III–XIII: fără cancelarii organizate, nu existau registre oficiale pe care să le fi păstrat istoricii ulteriori.

Evenimente majore (0–1000 d.Hr.)

Chiar dacă documentele sunt rare, evenimentele cheie ale mileniului I sunt relativ bine cunoscute:

• Războaiele daco-romane (101–106): Împăratul Traian a cucerit regatul dac sub Decebal, înfiinţând provincia romană Dacia (Traian a murit în 117). În deceniile următoare Dacia a fost bine romanizată – săpăturile arată oraşe romane, fortificații, și vase cu inscripții latine – deşi situaţia de la graniţe rămânea tensionată. Din inscripţiile rămase rezultă că elita locală colaboratoare a fost adesea formată din daci romanizaţi (de exemplu, soldaţi din cohortele “Dacorum”).
• Retragerea aureliană (271–275): Deşi izvoarele literare dau detalii contradictorii, istoricii moderni convin că împăratul Aurelian a decis în jurul anului 275 (unii spun 271) abandonarea provinciei Dacia din raţiuni strategico-politice. Ca urmare, administraţia şi legiunile romane şi-au retras sediile dincolo de Dunăre. În acea perioadă, au avut loc invazii carpo-geţeşti şi goţeşti în Transilvania și Muntenia, precum și revolte ale populaţiei locale, care a reacţionat la situaţie. Protase confirmă că „până la retragerea aureliană […] în Dacia Romană sunt atestate arheologic și documentar numeroase oraşe, zone miniere, fortificații și aşezări” – de la colonii romane mari până la sate dacice rurale. Ulterior a avut loc probabil o scurtă încercare de refacere a controlului (în timpul lui Claudius al II-lea şi Aurelian), dar până în 274–275 Dacia a fost abandonată definitiv.
• Invaziile migratoare (sec. III–VII): După plecarea romană, regiunea devine parte a unui melanj etnic. În următoarele secole, grupuri succesive s-au aşezat peste populaţia latină rămasă. În secolul al III-lea au venit goţii şi bastarnii, urmate în secolul al IV-lea de huni. Secolele V–VI aduc pecenegii şi avarii, apoi în sec. VII bulgarii proto-bulgari, iar din sec. VII–VIII slăvii sudici. Ioan Aurel Pop enumeră grupările care s-au „așezat peste populația romanizată” în secolele III–IX: sârmați, goți și alte neamuri germanice (gepizi, longobarzi), turanici (huni, avari), slavi, protobulgari, bizantini și în fine unguri. Aceste migraţii, deşi violente, nu par să fi nimicit complet populaţia locală; dimpotrivă, dovezi arheologice sugerează contopirea elementelor dacice cu noii sosiţi.
• Formarea culturilor medievale timpurii: Secolele VII–XII sunt marcate arheologic de ansambluri culturale amestecate. De pildă, cultura Sântana de Mureș-Cerneahov (sec. III–IV) aparţine triburilor goţice şi carpice şi arată că circulaţia monetară romană a continuat în Dacia. Cultura Ipotești-Cândești (sec. V–VII) reflectă comunităţi agricole sedentare care făceau schimburi cu Bizanţul şi primii bulgari – dovadă: monede şi artefacte de import. Mai târziu, cultura Dridu (sec. VIII–X) – denumită după situl de la Dridu (Ialomiţa) – cuprinde aşezări întinse în Câmpia Dunării şi indică prezenţa unor români timpurii, din ce în ce mai creştinaţi (s-au găsit bordee, ceramică fină, obiecte importate bizantine sau carolingiene). În Transilvania apar cetăţi de pământ (de ex. Calfa, Alba Iulia) și de piatră (Dăbâca). În sec. XI–XII, cultura Răducăneni descrie comunităţi sedentare preponderent române, supuse pe rând pechenegilor și cumânilor. Toate aceste entităţi materiale arată că mileniul I nu a fost un deșert civilizațional: deși nu prea avem documente, străinii au găsit aici sate mixt-slave și române, iar ecourile culturale (biserici timpurii, obiceiuri pastorale) au continuat să existe.

Continuitatea populaţiei daco-romane şi formarea poporului român

Cine eram noi după retragerea romană? Majoritatea istoricilor „consacraţi” susţin teoria continuităţii: românii s-au născut din amestecul populaţiei dacice rămasă și a colonilor romani veterani, evoluând treptat în Evul Mediu timpurie. Arheologii găsesc urme clare ale prezenţei umane continue în zona carpatică post-275: Florin Curta notează că există numeroase necropole rurale datate din sec. III–VIII, plus întărituri ridicate imediat după retragere la Sarmizegetusa Regia. De asemenea, începând chiar cu sec. IV patrimoniul material al aşezărilor de la est de Carpaţi îmbină elemente locale dacice cu artefacte gotice, sarmatice și slavo-bizantine, ceea ce indică amestecul populațiilor și continuitatea vieții agricole.

În privinţa limbii, limpede rămâne că românii vorbesc o limbă latină. Florin Curta subliniază că «nu există niciun dubiu că valahii vorbeau o limbă de origine latină» și chiar dacă aceasta s-ar fi format în Balcani, ea conține numeroase fenomene din zona nord-dunăreană (de pronunție, vocabular) care atestă autenticitate locală. În orice caz, româna este limbă romanică răsăriteană, iar influenţa slavă poate fi explicată şi prin convieţuirea îndelungată cu slavii balcanici, fără a nega originalitatea română.

Istoriografia românească modernă, de la Xenopol și Iorga până la cercetători recenti (Ioan-Aurel Pop, Alexandru Madgearu etc.), insistă pe această continuitate. Această şcoală consideră că populaţia romanizată daco-romană nu a dispărut în masă; dimpotrivă, ea a migrat treptat “prin roire” (extinderi teritoriale locale) din vechile zone romanizate către alte regiuni subcarpatice. De pildă, Ioan Aurel Pop susţine că, după plecarea legiunilor, “romanitatea a iradiat nestânjenită spre est, nord şi vest”, întinzându-se treptat în Moldova, Maramureș, Crișana şi Banat prin crearea de noi sate lângă cele vechi. Demn de reținut este şi cel mai vechi document în care românii se autodescriu ca „rumâni” (cuvânt surprins de Anton Verancsics în secolul XVI), atestând deja în Evul Mediu târziu conştiinţa unei continuităţi etnice și lingvistice Latine.

În context internațional, majoritatea savanţilor din afara României recunosc paradigmatic că poporul român este de sorginte latină, format în spatiul carpatic sau în Balcani după 275, iar ipotezele rasiale au fost abandonate. Totuşi, există dezbateri deschise despre detalii ale migraţiilor şi formării statelor balcanice (de ex. rolul bulgarilor sau pecenegilor în etnogeneză). În concluzie, izvoarele academice consacrate ― atât românești, cât și străine ― favorizează ideea că populația daco-romană a persistat în această zonă și a evoluat, în contextul conviețuirii cu migratorii, spre poporul român medieval.

Teorii controversate și alternative

În absența certitudinilor documentare, au apărut de-a lungul timpului și teorii alternative sau naționaliste. Cea mai cunoscută este teoria imigraționistă (sau teoria lui Roesler): poporul român s-ar fi format la sud de Dunăre şi a migrat în tranşee după retragere. Această idee a fost promovată de istorici austrieci și unguri din secolele XVIII–XIX şi sugerează că latinofonii ar fi părăsit Dacia în masă (pentru a evita atacurile migratorilor) și ar fi revenit în Câmpia de Nord doar pe la 1200, ca păstori nomazi. Roesler a susţinut că dacii ar fi fost exterminaţi sub stăpânirea romană şi că „a fost retrasă complet populația romanizată din tot cuprinsul Daciei” în secolul al III-lea. Din această perspectivă, românii ar fi de fapt un popor „străin” în vechiul areal al Daciei. Legat de acest curent, anumiți istoriografi au lansat și ideea „Pustiului Avarilor” (Awarenwüste), conform căreia Avarii ar fi măturat regiunea lăsând-o nelocuită, ceea ce – în viziunea propagandiștilor – explică absența izvoarelor.

De cealaltă parte, naționaliștii extremi au încercat justificări contrare: unii latinisti scot în evidență teza exterminării dacilor de către romani ca argument că noi nu suntem adevărați „daci”, iar unii „daco-mani” susțin că romanii nu au romanizat suficient Dacia, deci populația locală nu ar fi fost romanizată deloc. Pentru studiile istorice critice, ambele extreme au acționat la fel de părtinitor. După cum remarcă Lucian Boia, noțiunile de „exterminare a dacilor” (în rândul extremiștilor latinisti) și de „non-romanizare a dacilor” (în rândul „purista daco-mani”) au fost invocate pentru a demonstra inverse teze: fie locuitorii Daciei au dispărut total (deci românii nu-şi au originea aici), fie romanii au năvălit fără a romaniza nimic (deci românii nu-şi au originile din daci romanizați). În fine, după 1989 au reînviat în societate teorii protocroniste populare (nu academice), care glorifică uneori originile dacice sau chiar paleo-europene ale românilor, adesea fără dovezi credibile.

Evaluarea critică a teoriilor

În ziua de azi, marea majoritate a specialiștilor consideră teoria imigrării massive de la sudul Dunării drept neconvingătoare. Dovezile arheologice nu susţin ipoteza unui deșert demografic în nordul Dunării: la contrariu, descoperirile masive de locuințe și necropole post-antice atestă populație autohtonă continuă. De pildă, grămezile de morminte de sec. III–VIII semnalizate de Curta arată că rituri funerare şi aşezări au persistat neîntrerupt. Ştiințific, tranzacția lingvistică româno-albaneză sau influenţele slave nu pot fi explicate doar prin tracțiune din sud: conform lingviștilor, existența unor fonetisme arhaice româneşti atestă dezvoltarea limbii la nord de Dunăre. În plus, studiile comparative de dialectologie (latinizarea conexă a aromânei şi meglenoromânei vs. dacoromânei) arată că vorbitorii nord-dunăreni au o evoluţie distinctă şi totuși proeminentă.

În privința continuității, ipoteza că populația autohtonă ar fi fost complet retrasă a fost desființată de cercetările istorice moderne. Cronicarii latini mai târziu au fost analizaţi critic (de Xenopol, Hasdeu şi alţii) ca bazându-se adesea pe presupuneri exagerate. Roesler însuşi se baza pe surse târzii şi subiective. Xenopol a demontat studiile sale (1871), argumentând că românii nord-dunăreni nu pot veni dintr-o Dacie golită de romanitate – cazul întregeşte afirmația că românii s-au format acolo unde a existat romanizare substantială. Printre dovezi se numără şi creșterea demografică observată în spaţiul carpatic în mileniul I, precum dispărutul tezaur de la Viişoara (Dolj) plin cu monede din sec. III (Claudiu II și Aurelian), care arată activitate economică continuă cel puţin până spre 273.

Mai mult, cele puține ştiinţe ale identităţii naţionale au evidenţiat că termeni medievali „valah”/„român” indică recunoașterea prezenței populației latinofone în spațiul nord-dunărean de către vecini (Anonymus Ungar, izvoare bizantine). Aceste referiri nu contrazic continuitatea, ci, dimpotrivă, o susţin: ungurii întâlnesc vlahii autohtoni în secolul al X-lea, iar bizantinii numesc româneşte vechii locuitori din Dacia antică.

În contrast, teoria că retragerea romană a fost un zid de netrecut al continuității nu are sprijin arheologic sau lingvistic. Situri precum Dridu (sec. X–XI) şi cultura Răducăneni (sec. XI–XII) atestă apărarea şi refacerea așezărilor autohtone, nu revenirea unor nomazi. Iar dialectele româneşti cu împrumuturi bizantine și slave pot fi explicate prin contact continuu în Balcani chiar și fără migraţie masivă finală. În concluzie, ceea ce e sprijinit de dovezi este ideea că un nucleu daco-roman a rămas și a evoluat în perioada medievală timpurie, în timp ce teoriile de deplasare completă sau de inventare „mileniului întunecat” sunt considerate speculaţii neîntemeiate.

Impactul în istoriografie și identitate

Percepţia unui „mileniu întunecat” a modelat profund modul cum s-a scris şi s-a simţit istoria românilor. În secolele XIX–XX, absenteismul izvoarelor servea deopotrivă revendicării identitare româneşti și contestării lor. Pe de-o parte, istoricii români (A. D. Xenopol, N. Iorga, C. C. Giurescu ş.a.) au afirmat că spațiul carpatic a fost continuu locuit de „romani” (adică de români), interpretând lacunele documentare ca un accident al istoriei (lipsa statului medieval). Ei au subliniat continuitatea strămoşilor din Dacia romană, trimiţând la limba latină folosită în epocă şi la tradiţiile rurale moştenite. Pe de altă parte, ideea „dacă nu se știe nimic” a fost îmbrăţişată de istorii politicii naţionaliste ale imperiului austro-ungar: boierii maghiari şi austrieci au lansat „teoria imigraţionistă” pentru a justifica drepturile politice ale ungurilor în Transilvania. Lucian Boia notează că negarea continuităţii şi plasarea formării românilor sud-dunăreni a servit obiectivelor austro-ungare (și ulterior naţionaliste maghiare) de a câştiga supremaţia istorică asupra regiunii. Ceea ce a fost pierdere de informaţii la nivel de surse scrise a devenit astfel un instrument de propagandă în istoriografia regională.

Mai recent, istoriografia postdecembristă încearcă să treacă peste confuziile identitare. Cercetători precum Neagu Djuvara sau Florin Curta admit că zona a trecut prin sec. întunecate, dar atrag atenţia că acest „întuneric” a fost relativ şi util perfecţionării conştiinţei naţionale româneşti. Cum spune însuşi Djuvara, „în toată istoriografia… se recunoaşte că e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puține informații, și de acest lucru au profitat unii din vecinii noștri”. Pentru mulţi români, ideea unei goluri istorice a dus la accentuarea continuităţii ca dovadă a vechimii poporului. Chiar şi astăzi, în manuale și media se vorbește despre „continuitatea neîntreruptă” a populației în Carpați și Dunăre. În același timp, prin forţele arheologiei interdisciplinare, se construieşte o poveste integrată: nu „neştiutul” milenar, ci convieţuirea treptată a daco-românilor cu migratorii, pe fondul islamului, bizantinismului şi slavizării treptate. În concluzie, moştenirea mitului de „mileniu întunecat” persistă în mentalul colectiv şi în istoriografie, iar dezlegarea ei – prin dovezi şi interpretări critice – rămâne obiectiv central pentru a înţelege identitatea românească în context european.

Surse: Lucrări academice şi de popularizare în limba română şi străină despre Dacia postromană, migraţii şi formarea românilor, precum și articole şi interviuri recente ale istoriciilor Neagu Djuvara, Florin Curta, Constantin C. Giurescu ş.a. (citate în text). Eforturile ştiinţifice actuale depăşesc miturile tradiţionale, dar iau în seamă atât datele arheologice, cât şi influenţele geopolitice care au modelat discursul despre mileniul întunecat.