Cine sunt și cum au apărut aromânii? Istoria verişorilor uitaţi

Aromânii, cunoscuți și sub numele de vlahi, macedoromâni sau țânțari, reprezintă un grup etnic fascinant din Balcani, adesea considerați “veri uitați” ai românilor. Ei vorbesc o limbă romanică apropiată de română și au o istorie bogată, marcată de migrații, asimilări și lupte pentru identitate culturală. În ciuda contribuțiilor lor la istoria regiunii, aromânii au rămas adesea în umbra națiunilor balcanice dominante, precum grecii, bulgarii sau albanezii. Acest articol explorează originea lor, evoluția istorică, cultura și statutul actual, bazându-se pe surse istorice și lingvistice pentru a dezvălui povestea unui popor rezilient.

Originea aromânilor: De la romanizare la etnogeneză

Originea aromânilor este un subiect controversat, învăluit în teorii istorice și lingvistice. Majoritatea istoricilor sunt de acord că aromânii descind din populațiile romanizate din Peninsula Balcanică, care au adoptat limba latină în perioada Imperiului Roman. Romanizarea Balcanilor a început în secolul al III-lea î.Hr., când Roma a cucerit regiuni populate de traci, iliri, daci și macedoneni. Aromânii sunt văzuți ca descendenți ai acestor populații indigene amestecate cu coloniști romani, care au păstrat elemente latine în limbă și cultură, în contrast cu grecii care au rămas elenizați.

Teoriile despre etnogeneza lor variază. Unii savanți români susțin că aromânii provin dintr-o migrație sud-dunăreană a daco-românilor între secolele VI-X, separați de românii nord-dunăreni de invaziile slave. Alții, precum istoricii greci, îi consideră urmași ai legionarilor romani căsătoriți cu femei grecești, subliniind influențele elene. Studii genetice din 2006 arată că aromânii sunt indistinguibili genetic de alte popoare balcanice, indicând un flux genetic intens între grupuri precum daci, greci, iliri și traci, fără markeri clari de origine. Evidențele lingvistice plasează patria lor inițială la nord de Linia Jireček, o diviziune imaginară între influențele latine și grecești în Balcani, cu migrații sudice declanșate de invaziile slave din secolul al VII-lea.

Numele “aromâni” derivă din latinescul “Romanus” (roman), cu un “a-” epentetic adăugat, nu legat de prefixul grecesc negativ. Ei înșiși se autodenumesc “Armãn” sau “Rrãmãn”, subliniind moștenirea romană. Disputele privind originea persistă, unii istorici susținând că sunt un popor antic care luptă să-și păstreze cultura de peste două mii de ani.

Istoria aromânilor: De la Evul Mediu la epoca modernă

Aromânii apar în sursele istorice medievale sub numele de “vlahi”, un termen exonim folosit în cronicile bizantine din secolul al XI-lea. Lucrări precum “Strategikon” de Kekaumenos și “Alexiada” de Anna Komnene îi menționează în Thessalia, descriindu-i ca păstori nomazi și războinici. În secolul al XII-lea, regiuni precum “Vlahia Mare” (lângă Meteora) și “Vlahia Mică” (în Aetolia-Acarnania) indică prezența lor semnificativă în Grecia actuală.

În Evul Mediu, aromânii au format entități autonome, cum ar fi Țaratul Vlaho-Bulgar (Regnum Bulgarorum et Valachorum) în 1186, în bazinul Dunării de Jos și al Vardarului. Principate conduse de lideri precum Dobromir Chrysus și Strez au controlat părți din Macedonia. Sub Imperiul Otoman, aromânii făceau parte din “milletul rum”, dominat de greci, folosind greaca ca limbă de cult și comerț. Conștiința etnică distinctă a apărut în secolul al XIX-lea, odată cu mișcările naționale balcanice.

Un moment pivotal a fost recunoașterea lor ca millet separat (Ullah millet) de către otomani la 22 mai 1905, susținută de Austro-Ungaria, permițând libertăți religioase și educaționale. Aceasta a tensionat relațiile greco-române, culminând cu ruperea diplomatică în 1906, în contextul Luptelor Macedonene. În secolul al XX-lea, distrugerea orașelor aromâne precum Moscopole, Gramos și Kruševo de către otomani a accelerat migrațiile.

În Al Doilea Război Mondial, Italia a promovat un stat aromân efemer, Principatul Pindului, care a eșuat după armistițiul italian din 1943. Mulți aromâni au luptat în Rezistența Greacă împotriva Axei. Postbelic, asimilarea forțată în statele balcanice a redus numărul lor, dar au contribuit la formarea națiunilor moderne.

Migrații și răspândire geografică

Aromânii sunt tradițional nomazi, practicanți ai transhumanței – migrații sezoniere cu turmele. Ei locuiesc în Albania centrală și sudică, sud-vestul Bulgariei, nordul și centrul Greciei, Macedonia de Nord, sudul Serbiei și sud-estul României (Dobrogea de Nord). Migrații masive au avut loc în Evul Mediu spre Principatele Române (Valahia și Moldova), iar în 1925, Regele Ferdinand al României a facilitat așezarea lor în Dobrogea, unde descendenții lor reprezintă 25% din populație.

După 1913, mulți au emigrat din Macedonia și Albania spre România sau Grecia, unde sunt considerați minoritate greacă. Există o diasporă în Canada, SUA, Franța și Germania, cu organizații precum Society Farsharotu în SUA. Astăzi, numărul lor este estimat între 300.000 și 500.000, deși recensămintele variază din cauza asimilării.

Cultura și limba: Moștenirea vie

Cultura aromână este centrată pe păstorit, cu comunități semi-autonome în Evul Mediu. Bucătăria lor îmbină elemente mediteraneene și orientale, cu brânzeturi precum Metsovone. Muzica polifonică este unică, cu reguli stricte, iar literatura în aromână este în dezvoltare. Vestimentația tradițională include fustanella, atestată din secolul al XV-lea. Sărbătoresc Ziua Națională pe 23 mai în Macedonia de Nord și festivaluri anuale precum cel de la Samarina, Grecia.

Limba aromână este o limbă romanică de est, asemănătoare românei, derivată din latina vulgară, cu împrumuturi din greacă, slavă și turcă. Dialecte precum grămuștean și fărșerot diferă în pronunție și gramatică. Unii lingviști o consideră dialect al românei, alții o limbă separată. Denumirea “țințari” vine de la pronunția sunetelor “tse” și “tsi”.

Aromânii sunt predominant ortodocși estici, urmând calendarul iulian. Figuri notabile includ tenismena Simona Halep și fotbalistul Gheorghe Hagi. Ei au echipe sportive precum Armânamea în Europeada.

Statutul actual: Provocări și rezistență

Astăzi, aromânii se confruntă cu asimilarea culturală în țările gazdă. În Grecia, sunt considerați “greci vlahofoni” și nu sunt recunoscuți ca minoritate separată. În Albania și Macedonia de Nord, au drepturi limitate, iar în România sunt recunoscuți ca minoritate. Organizații precum Uniunea pentru Limbă și Cultură Aromână din Germania luptă pentru prezervare.

În concluzie, aromânii sunt un popor cu rădăcini romane adânci, a cărui istorie reflectă turbulențele Balcanilor. Ca “veri uitați” ai românilor, ei merită o recunoaștere mai mare pentru contribuțiile lor la moștenirea culturală europeană. Povestea lor ne amintește de fragilitatea identităților etnice într-o lume în schimbare.