În istoria Țărilor Române, numeroase popoare și etnii au venit și au plecat, lăsând în urmă urme mai mult sau mai puțin vizibile în cultura, limba și peisajul social. Printre aceste grupuri enigmatice se numără scheii, un popor adesea descris ca “dispărut” prin asimilare completă în masa populației românești. Termenul “schei” evocă astăzi mai ales cartierul Șcheii Brașovului, un loc pitoresc cu case vechi și străzi înguste, dar puțini știu că el ascunde povestea unei migrații slave sudice care a marcat Evul Mediu românesc. Cine au fost acești schei? De unde au venit și de ce au dispărut? Articolul de față explorează aceste întrebări, bazându-se pe surse istorice și etnologice, pentru a dezvălui un capitol uitat al trecutului nostru.
Scheii nu reprezintă un popor în sensul clasic, unitar și independent, ci mai degrabă o populație de origine slavă, predominant bulgară, care a migrat spre nordul Dunării în secolele XIII-XV. Ei au fost negustori, constructori și agricultori, integrându-se treptat în societatea românească. Dispariția lor ca entitate distinctă nu a fost cauzată de războaie sau molime devastatoare, ci de un proces lent de asimilare culturală și lingvistică. Astăzi, numele lor supraviețuiește în toponime și tradiții locale, amintindu-ne de diversitatea etnică a spațiului românesc.
Originea numelui și identitatea etnică
Numele “schei” provine din latinescul sclavus sau slavus, termen care în Evul Mediu desemna slavii, adesea asociați cu sclavia în contextul comerțului mediteranean. În română veche, forma “scheau” sau “schei” s-a aplicat slavilor sudici, în special bulgarilor, la primele contacte cu populația autohtonă. Acest etnonim nu era peiorativ inițial, ci descriptiv, reflectând percepția românilor față de vecinii lor slavi. În italiană, de exemplu, cuvântul a evoluat în “schiavo”, păstrând sensul de sclav, dar în context românesc, el s-a specializat pentru bulgarii migratori.
Identitatea scheilor este strâns legată de bulgari, dar include și elemente sârbești sau macedonene. Ei erau parte din valurile de migrații slave sudice care au traversat Balcanii după căderea Imperiului Bizantin și ascensiunea otomanilor. În țările arabe, ei erau numiți “saqaliba”, un termen similar pentru slavi. În spațiul românesc, scheii s-au așezat relativ uniform, în număr mare, formând comunități compacte în Transilvania, Muntenia și Moldova. Ei nu erau un “popor” migrator nomad, ci mai degrabă negustori și meșteșugari care căutau oportunități economice în zonele protejate de cetăți medievale.
Istoriografia românească îi descrie adesea ca pe un popor “misterios”, menționat în folclor și cronici vechi. De exemplu, în manuscrisul lui Radu Tempea din 1899, Istoria besérecei Șchéilor Brașovului, se menționează că bulgarii au ajuns în Brașov în 1392, atrași de reconstrucția Bisericii Negre după invaziile tătărești. Această dată marchează începutul prezenței lor documentate, dar migrațiile au început mai devreme, probabil după căderea Țaratului Bulgar de la Târnovo în 1393 sub otomani.
Migrația și așezarea în Țările Române
Migrația scheilor spre Țările Române a fost impulsionată de turbulențele din Balcani. După invaziile otomane, mulți bulgari au fugit spre nord, căutând refugiu în zonele controlate de voievozi români. Ei s-au stabilit în suburbii ale orașelor, formând cartiere distincte numite “bolgărești” sau “schei”. Cel mai faimos exemplu este Șcheii Brașovului, numit inițial “Bolgárszeg” în maghiară sau “Belgerei” în germană, însemnând “cartierul bulgarilor”. Aici, bulgarii au venit ca mână de lucru pentru reconstrucția cetății și bisericilor, dar au dezvoltat rapid comerț și agricultură.
Nu doar la Brașov s-au așezat scheii. Comunități similare au apărut la Câmpulung Muscel, unde erau cunoscuți ca negustori de la sud de Dunăre, sau în alte zone din Transilvania și Muntenia. Ei au adus cu ei tradiții slave, inclusiv limba slavonă bisericească, care a influențat cultura românească medievală. În secolul al XIV-lea, scheii erau prezenți în număr semnificativ, contribuind la reconstrucția post-invazii mongole și tătărești.
Statutul lor social era ambiguu: ca străini, nu aveau dreptul să dețină proprietăți în interiorul cetăților săsești sau maghiare, fiind restricționați la suburbii. La Brașov, de exemplu, până în secolul al XVII-lea, locuitorii din Șchei puteau intra în oraș doar în anumite ore și plăteau taxe la Poarta Ecaterinei. Această segregare a favorizat păstrarea identității lor etnice pentru câteva secole, dar a dus și la integrarea treptată în comunitățile românești învecinate.
Rolul economic și cultural
Scheii au fost esențiali în economia medievală a Țărilor Române. Ca negustori, ei controlau rute comerciale între Balcani și Transilvania, aducând mărfuri precum mirodenii, țesături și unelte. Ei erau și constructori pricepuți, contribuind la ridicarea bisericilor și fortificațiilor. La Brașov, reconstrucția Bisericii Negre (începută în 1385) a fost un proiect major care a atras mulți schei.
Cultural, influența lor a fost profundă. Ei au introdus elemente slave în limba română, toponime și obiceiuri. Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, datând din secolul al XV-lea, este un monument al sincretismului bulgaro-românesc. Scheii au folosit slavonă în slujbe religioase, contribuind la dezvoltarea culturii scrise românești. Până în secolul al XVIII-lea, comunitatea lor era bilingvă, dar treptat au adoptat româna.
Ei au jucat un rol în educație: Prima Școală Românească din Șcheii Brașovului, fondată în secolul al XVI-lea, a fost inițial o instituție bulgaro-românească, unde se predau limbi slave și românești. Tradițiile lor, precum dansurile și muzica, s-au împletit cu cele românești, supraviețuind în festivaluri locale ca Junii Brașovului.
Asimilarea și dispariția
Dispariția scheilor ca popor distinct a avut loc prin asimilare, un proces pașnic dar inevitabil. În secolele XIV-XV, ei s-au românizat rapid, adoptând limba, religia și obiceiurile majorității. La începutul secolului al XIX-lea, o statistică din 1829 pentru Bolgárszeg (Șcheii Brașovului) indica o populație de 5.829 locuitori, dar nu mai menționa bulgari ca etnie separată, ci doar români.
Factori precum căsătoriile mixte, presiunea economică și integrarea în societatea românească au accelerat acest proces. Spre deosebire de sași sau secui, care au păstrat autonomii, scheii nu au avut privilegii colective, ceea ce a facilitat dizolvarea lor etnică. Până în secolul al XIX-lea, ei erau complet asimilați, numele “schei” rămânând doar ca toponim.
Urme în prezent
Astăzi, moștenirea scheilor este vizibilă în locuri ca Șcheii Brașovului, un cartier turistic cu arhitectură tradițională. Biserica Sf. Nicolae și Prima Școală Românească atrag vizitatori, amintind de originile bulgare. Toponime precum “Șchei” sau “Bolgărești” în alte zone păstrează memoria lor. În folclor, ei apar ca un popor misterios, dispărut, dar influența lor lingvistică și culturală persistă în substratul românesc.
Concluzie
Scheii reprezintă un exemplu clasic de migrație și asimilare în istoria Europei de Est. Venind ca bulgari refugiați, ei au contribuit la dezvoltarea Țărilor Române, dar s-au topit în masa populației autohtone. Povestea lor ne amintește că identitățile etnice sunt fluide, modelate de istorie și interacțiuni. Într-o lume globalizată, înțelegerea unor astfel de “popoare dispărute” ne ajută să apreciem diversitatea culturală a României.
