Secuimea, regiunea istorică din estul Transilvaniei locuită majoritar de maghiari (în special secui), este cunoscută pentru identitatea sa culturală puternică și pentru utilizarea predominantă a limbii maghiare. În județe precum Harghita și Covasna, unde maghiarii reprezintă peste 70-80% din populație, mulți localnici vorbesc limba română la un nivel minim sau deloc, chiar și după un secol de apartenență a regiunii la statul român. De ce persistă această situație? Răspunsul implică o combinație de factori istorici, sociali, educaționali și psihologici, care au menținut comunitatea secuiască într-o relativă izolare lingvistică.
Contextul istoric: O identitate formată sub dominație maghiară
Până la Tratatul de la Trianon din 1920, care a transferat Transilvania de la Ungaria la România, Secuimea a făcut parte din Regatul Ungariei timp de aproape un mileniu. În această perioadă, limba maghiară a fost limba oficială, iar secuii – un grup etnic maghiar cu o istorie distinctă de apărători ai frontierelor – și-au dezvoltat o identitate culturală și lingvistică profund legată de Ungaria. Românii din zonă erau o minoritate, adesea marginalizați social și economic, ceea ce a limitat contactul lingvistic dintre cele două comunități.
După 1918, integrarea Secuimii în România nu a fost însoțită de o romanizare lingvistică semnificativă. Politica statului român interbelic, deși a promovat limba română, a fost percepută uneori ca opresivă de către maghiari, generând rezistență față de învățarea ei. Această moștenire istorică a creat un sentiment de apartenență separată, care a redus motivația de a adopta limba română.
Izolarea geografică și demografică
Secuimea, situată în inima Munților Carpați, formează o enclavă etnică compactă, cu o densitate mare a populației maghiare. În sate și orașe precum Miercurea Ciuc, Sfântu Gheorghe sau Odorheiu Secuiesc, limba maghiară este omniprezentă – în școli, biserici, magazine și administrație locală. Această omogenitate face ca limba română să fie rareori necesară în viața de zi cu zi. Contactul cu vorbitori de română este limitat, mai ales în zonele rurale, unde interacțiunile cu alte comunități sunt minime.
Spre deosebire de maghiarii din alte părți ale Transilvaniei (Cluj, Timișoara), care trăiesc în medii mixte și sunt mai expuși limbii române, secuii beneficiază de un „ecosistem lingvistic“ autosuficient. Acest izolament natural a perpetuat monolingualismul maghiar.
Sistemul educațional: O barieră în loc de punte
Educația joacă un rol crucial în această situație. România garantează minorităților dreptul la învățământ în limba maternă, iar în Secuime există un sistem școlar complet în limba maghiară, de la grădiniță la liceu. Deși limba română este predată ca materie obligatorie, calitatea și metodele de predare sunt adesea criticate. Mulți profesori de română din școlile maghiare nu sunt vorbitori nativi, iar programa este percepută ca neinspirată sau irelevantă de elevi, care nu au contexte practice pentru a folosi limba.
Rezultatul este că mulți tineri secui termină școala cu cunoștințe minime de română – suficiente poate pentru a citi un text, dar insuficiente pentru a conversa fluent. Lipsa motivației este agravată de faptul că, în comunitățile lor, limba română nu este o condiție pentru succes social sau profesional.
Atitudinea psihologică și culturală
Un alt factor este atitudinea față de limba română, influențată de percepții istorice și identitare. Pentru unii maghiari din Secuime, învățarea limbii române este văzută ca un compromis al identității lor, o cedare în fața unui stat perceput ca străin sau ostil. Această reticență are rădăcini în tensiunile post-Trianon și în politicile de asimilare forțată din perioada comunistă, care au lăsat urme adânci în memoria colectivă.
În plus, sentimentul de superioritate culturală sau de auto-suficiență al comunității secuiești joacă un rol. „De ce să învățăm româna dacă ne descurcăm fără ea?“ este o întrebare frecventă în zonele unde maghiara domină toate aspectele vieții. Acest pragmatism, combinat cu mândria identitară, reduce interesul pentru bilingvism.
Rolul statului român și al relațiilor interetnice
Statul român a fost criticat pentru lipsa unor politici eficiente de integrare lingvistică care să respecte totodată drepturile minorităților. Deși Constituția garantează egalitatea, măsurile practice – precum programe de schimb cultural, cursuri atractive de română sau promovarea interacțiunii între comunități – au fost insuficiente. În schimb, insistența pe predarea exclusivă a istoriei și literaturii române în școli a fost uneori văzută ca o impunere, mai degrabă decât o invitație la dialog.
Relațiile interetnice tensionate, amplificate de discursuri naționaliste de ambele părți, au contribuit și ele la această barieră. În timp ce românii din afara Secuimii pot considera necunoașterea limbii române drept un refuz de integrare, maghiarii se simt adesea neînțeleși sau nedoriți, ceea ce perpetuează distanța lingvistică.
Excepții și tendințe actuale
Totuși, nu toți maghiarii din Secuime sunt monolingvi. Cei care lucrează în orașe mai diverse, precum Brașovul sau Bucureștiul, sau care interacționează cu administrația centrală, învață româna din necesitate. Tinerii, expuși la media și la oportunități economice, tind să fie mai deschiși față de bilingvism, deși progresul este lent. Globalizarea și accesul la internet au început să erodeze izolarea lingvistică, dar schimbarea rămâne treptată.
De ce nu știu româna?
Maghiarii din Secuime nu știu limba română în mare parte din cauza unei istorii care i-a ținut separați de români, a unei geografii care i-a izolat, a unui sistem educațional care nu i-a motivat și a unei mentalități care nu a văzut necesitatea. Nu este vorba de o incapacitate sau de un refuz absolut, ci de un context care a favorizat păstrarea limbii maghiare ca unic mijloc de comunicare.
Această situație ridică întrebări despre integrare și coeziune într-un stat multietnic. Soluția nu stă în impunere, ci în dialog, educație eficientă și promovarea avantajelor bilingvismului. Până atunci, necunoașterea limbii române în Secuime rămâne un simbol al unei identități puternice, dar și al unei distanțe care încă separă comunitățile din România.
