Secretele otomanului care a compus Imnul României: Sărac, cântă pentru bani. Iubea femei mai tinere

Anton Pann, născut sub numele Antonie Pantoleon-Petroveanu, rămâne una dintre figurile enigmatice ale culturii românești din secolul al XIX-lea. Cunoscut drept compozitorul muzicii pentru imnul național al României, „Deșteaptă-te, române!”, Pann a avut o viață marcată de origini otomane, sărăcie, aventuri amoroase și o creativitate prolifică. Născut în Imperiul Otoman, el a navigat între influențele orientale și tradițiile românești, lăsând în urmă o moștenire care îmbină muzica bisericească, folclorul și literatura populară. Dar dincolo de contribuția sa la imn, viața lui Pann ascunde secrete și fapte puțin cunoscute, de la origini etnice controversate până la povești personale tumultuoase. Acest articol explorează aceste aspecte, dezvăluind fațetele ascunse ale unui om care a modelat identitatea culturală românească.

Origini otomane și o copilărie marcată de pierderi

Anton Pann s-a născut între 1796 și 1798 în Sliven, un târg prosper din estul Bulgariei de astăzi, aflat pe atunci sub dominația Imperiului Otoman. Tatăl său, Pantelimon Petrov (sau Pantoleon), era un căldărar de meserie, de origine română, aromână sau chiar bulgară, în timp ce mama, Tomaida, era grecoaică sau macedoneană. Această mixtură etnică a generat controverse: unele surse îl consideră aromân prin tată, altele îl asociază cu etnia romă, fiind promovat ca un artist proeminent de origine romă de către organizații contemporane. Un secret puțin cunoscut este că originea sa etnică rămâne un subiect de dezbatere, reflectând diversitatea culturală a Balcanilor sub stăpânire otomană.

Copilăria lui Pann a fost umbrită de tragedii. Tatăl a murit în 1806, probabil în contextul războiului ruso-turc, lăsând familia în sărăcie extremă. Mama și cei trei băieți – inclusiv Anton – s-au mutat la Chișinău, în Basarabia, unde tânărul de doar 10 ani a intrat în corul Bisericii Mari, învățând limba rusă și dezvoltându-și vocația de psalt (cântăreț bisericesc). Frații săi au murit eroic în 1809, în asediul Brăilei împotriva otomanilor. În 1812, din cauza unui nou război, Pann și mama sa au ajuns la București, unde el a devenit paraclisier și cântăreț la biserici precum Olari și „Cu sfinți” de pe Calea Moșilor. Aici, sărăcia l-a forțat să cânte pentru bani, câștigându-și traiul prin talentele muzicale. Un fapt mai puțin știut este că Pann a învățat meșteșugul tiparului în această perioadă, o abilitate care i-a permis ulterior să-și publice propriile lucrări.

O carieră polivalentă: De la psalt la compozitor și folclorist

La București, Pann a studiat muzica sub îndrumarea dascălilor greci Dionisie Fotino și Petru Efesiul, specializați în muzică orientală și psaltică. A tradus cântări bisericești din greacă în română, contribuind la românizarea muzicii eclesiastice. În 1820, a tipărit primul său „Axion”, o carte de cântări, dar niciun exemplar nu s-a păstrat – un secret al istoriei sale editoriale. Revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821 l-a obligat să se refugieze la Brașov, unde a cântat la Biserica Sf. Nicolae din Șchei și a legat prietenii cu figuri precum Ion Barac.

Revenit la București, Pann a devenit profesor de muzică bisericească, predând la școli naționale și la Seminarul Mitropoliei. A fost un colecționar pasionat de folclor, notând cântece populare influențate de melosul bizantin și otoman. Printre lucrările sale se numără „Versuri musicești” (1830), „Poezii deosebite sau cântece de lume” (1831, 1837), care includ piese celebre ca „Bordeiaș, bordei, bordei” sau „Până când nu te iubeam”, și „Spitalul amorului sau Cântătorul dorului” (1850), o colecție de romanțe metaforizând dragostea ca un „spital” al răniților sufletești. Un aspect puțin cunoscut este critica sa la adresa plagiatului: în „Spitalul amorului”, refuză să numească autorii originali pentru a nu-i învinovăți pe „plagiari”.

Pann a fost și un poliglot, traducând în opt limbi, și un editor prolific, tipărind peste 40 de volume, de la cărți religioase la fabule și proverbe. Lucrări precum „Fabule și istorioare” (1841), „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea” (1853) și „Povestea vorbei” (1847) – o colecție de proverbe – îl plasează ca un punte între literatura populară balcanică și cea română. Mihai Eminescu l-a numit în „Epigonii” „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”, subliniind istețimea sa proverbială.

Viața personală: Aventuri amoroase și controverse

Viața privată a lui Pann a fost plină de secrete și contradicții. În 1820, s-a căsătorit cu Zamfira Agurezean, cu care a avut un fiu, Lazăr (viitor preot). Dar mariajul s-a destrămat rapid: în 1826, la Râmnicu Vâlcea, Pann a avut o aventură cu Anica, nepoata stareței Mănăstirii Dintr-un Lemn, ceea ce l-a forțat să fugă la Brașov. Relația cu Anica a continuat, dar s-a sfârșit după ce ea nu s-a adaptat la București, ducând la un divorț posibil disciplinar. Un secret picant este că, în 1840, la 44 de ani, s-a recăsătorit cu Ecaterina, o orfană de doar 18 ani, în ciuda opoziției părinților ei și a diferenței de vârstă de 26 de ani. Această căsătorie a venit după moartea mamei sale în 1838 și un incendiu devastator care i-a distrus lucrări.

Pann a suferit și pierderi materiale: în 1836, cărțile lăsate la Vâlcea au ars într-un incendiu după o ceartă cu o iubită. Aceste episoade relevă un om pasionat, dar instabil, care a navigat între sărăcie și recunoaștere artistică.

Rolul în compunerea Imnului Național

Cel mai celebru secret al lui Pann este legat de imnul „Deșteaptă-te, române!”. În 1848, în contextul Revoluției de la Islaz, Pann, aflat la Râmnicu Vâlcea pentru a evita holera din București, a adaptat muzica pentru poezia „Un răsunet” a lui Andrei Mureșanu (scrisă în jurul lui 1842). Melodia, de origine veche și populară, a fost găsită în casa lui Mureșanu, unde se întâlneau revoluționari ca Nicolae Bălcescu sau Vasile Alecsandri.

La 29 iulie 1848, în parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, Pann a prezentat imnul alături de cântăreți, în cadrul sărbătoririi Constituției. Raportul comisarului Dumitru Zăgănescu descrie muzica ca „vocală cu nișce versuri prea frumoase puse pe un ton național plin de armonie și triumfal”. Aceasta a fost prima interpretare oficială în Țara Românească, făcând din Pann un erou al mișcării naționale. George Călinescu l-a comparat cu Rouget de Lisle, compozitorul „Marseillezei”. Imnul a devenit național în 1990, dar melodia sa orientală reflectă influențele otomane din viața lui Pann.

Fapte puțin cunoscute și moștenire

Printre secretele lui Pann: a compus un epitaf versificat pentru propriul mormânt – „Aici s-a mutat cu jale / În cel mai din urmă an / Care în cărțile sale / Se citește Anton Pann” –, reflectând modestia sa. A fost interpret iscusit la instrumente ca cobză, lăută și pianoforte. Moartea sa, la 2 noiembrie 1854, de tifos contractat într-o călătorie în Oltenia, rămâne învăluită în mister; a fost înmormântat la Biserica Sf. Stelian (Lucaci) din București.

Moștenirea lui Pann este imensă: a unit Orientul cu Occidentul în cultura română, fiind un precursor al valorificării folclorului. Casa sa din Râmnicu Vâlcea este azi muzeu, iar imnul său continuă să inspire patriotismul. Anton Pann nu a fost doar un otoman care a compus un imn – el a fost un pod cultural, ale cărui secrete dezvăluie complexitatea Balcanilor otomani.