Singura femeie din România care a condus oastea în luptă. A fost nepoata lui Ștefan cel Mare

În istoria tumultuoasă a Țării Românești, unde intrigile de curte, alianțele cu Poarta Otomană și luptele pentru putere se împleteau într-un dans mortal, o figură iese în evidență prin curaj și ambiție neobișnuite: Doamna Chiajna. Nepoata marelui voievod Ștefan cel Mare, ea a fost prima – și singura – femeie din istoria românească care a condus o oaste în luptă. Nu doar o soție supusă sau o mamă grijulie, Chiajna a fost o forță politică, o strategă vicleană și, pentru unii, o figură controversată, marcată de cruzime. Povestea ei, țesută din exiluri, victorii sângeroase și alianțe riscante, ne dezvăluie o femeie care a sfidat normele epocii sale, luptând cu sabia și cu mintea pentru supraviețuirea familiei sale.

Născută în 1525 în Polonia, Chiajna – numele ei adevărat era Ana, dar era numită și Despina, adică “Doamna” în slavonă, varianta Chiajna venind din această rădăcină – a crescut în umbra marilor voievozi moldoveni. Fiica lui Petru Rareș, voievodul Moldovei, și a primei sale soții, Maria, ea a rămas orfană de mamă la doar doi ani. Crescută de Elena Brâncoveanu, a doua soție a tatălui ei, copilăria Chiajnei a fost marcată de instabilitate. Familia ei a fost nevoită să fugă în exil în 1539, când Petru Rareș a pierdut tronul, ceea ce a forjat în ea un caracter de fier, obișnuit cu pierderile și cu nevoia de a lupta pentru supraviețuire.

Legături de sânge cu un gigant al istoriei

Chiajna era nepoata lui Ștefan cel Mare prin tatăl ei, Petru Rareș, care fusese ginerele voievodului legendar al Moldovei. Această legătură nobiliară nu era doar un titlu de onoare, ci un capital politic prețios în veacul al XVI-lea, când sângele domnitorilor deschidea uși – sau deschidea porți spre Poartă. Ștefan cel Mare, cu cele 47 de bătălii duse împotriva otomanilor și a altor dușmani, reprezenta idealul voievodal: un războinic sfânt, un apărător al creștinătății. Chiajna moștenise nu doar sângele, ci și o parte din spiritul acesta combativ, pe care îl va demonstra în moduri neașteptate.

La doar 20 de ani, în 1546, Chiajna se căsătorește cu Mircea Ciobanul, un boier bogat, negustor de vite, care va ajunge voievod al Țării Românești. Căsătoria, aranjată strategic, o propulsează în centrul vieții politice muntene. Cuplul va avea șapte copii – patru fiice și trei fii –, iar Chiajna se ocupă de gospodăria domnească, inclusiv de țesut, o activitate tradițională pentru doamnele vremii. Dar soarta nu va fi blândă: în 1554, Mircea este exilat la Constantinopol de dușmanii săi politici. Aici intervine inteligența excepțională a Chiajnei: ea mituiește soldați otomani, se împrietenește cu soțiile sultanului și reușește să-l salveze pe soț, permițându-i să revină pe tron în 1559. Totuși, bucuria e de scurtă durată – Mircea moare la doar câteva luni după revenire, lăsând tronul minorului lor fiu, Petru cel Tânăr, de doar 13-16 ani (sursele variază).

Lupta pentru tron: De la intrigă la sabie

Cu un copil pe tron și boieri rebeli care complotau din Transilvania, Chiajna preia frâiele puterii. Ea devine regenta de facto, folosind toate armele din arsenalul ei: mită, alianțe și, mai presus de toate, forța militară. Boierii fugari, conduși de figuri precum Dumitru și alții, amenință să răstoarne dinastia. În acest context, în 1559, Chiajna face ceea ce niciun altă femeie din istoria românească nu va face vreodată: se îmbracă în straie de război și conduce o oaste în luptă.

Prima confruntare are loc la Românești (sau Rumânești, după unele surse), unde forțele ei, outnumbered, suferă o înfrângere. Neprelungită de eșec, Chiajna obține sprijin otoman – un alt exemplu al diplomației sale iscusite în haremul sultanului – și revine cu trupe proaspete. A doua bătălie, la Șerbănești (sau Șărpătești/Boianu, denumirile variază în cronici), se soldează cu o victorie răsunătoare. Chiajna, în fruntea cavaleriei și a pedestrașilor, alungă rebelii și apără tronul fiului ei. Acest episod o consacră ca lider militar, un fapt rar în Europa medievală, unde femeile erau excluse din arenele de luptă. Cronicele vremii o descriu condunând cu autoritate, demonstrând nu doar curaj, ci și abilități tactice dobândite probabil din copilăria ei agitată.

Umbra cruzimii: O “monstră” sau o mamă protectoare?

Reputația Chiajnei nu e lipsită de umbre. Descrisă de cronicari ca o femeie ambițioasă, lipsită de scrupule, ea este acuzată de cruzimi șocante. După victorii, ordonă execuții în masă ale boierilor traitori – unele surse vorbesc de decapitări în timpul ospățurilor, cu capetele expuse pe mese ca avertisment. Un episod celebru îl implică pe pretendentul Dumitru, al cărui cap retezat este adus la un banchet, un gest văzut ca barbar de contemporani. Istoricii precum Constantin Gane o apără, argumentând că acțiunile ei erau dictate de nevoia de a proteja familia într-o epocă sângeroasă, comparabilă cu cea a lui Alexandru Lăpușneanu. Criticii o numesc “monstru”, iar legendele populare o portretizează ca pe o vrăjitoare ambițioasă.

Controversele nu se opresc aici. Pentru a-și consolida alianțele, Chiajna aranjează căsătorii strategice pentru fiicele ei. Una dintre ele, probabil Despina, se căsătorește cu Murad, fiul și moștenitorul sultanului otoman, făcând-o pe Chiajna “soacră de sultan”. Totuși, aceste legături se dovedesc fragile: după eșecul unei alte căsătorii (fiica Marina cu un pretendent eșuat), otomani o abandonează, forțând-o în exil la Alep, în Siria, unde supraviețuiește prin comerț cu pietre prețioase și țesut.

Moștenirea unei războinice uitate

Doamna Chiajna moare în 1588, la 63 de ani, și este înmormântată la Istanbul, locul exact al mormântului fiind pierdut. Fiul ei, Petru, va domni cu intermitențe, iar descendenții ei vor continua să influențeze politica românească. Povestea ei a inspirat literatură – Alexandru Odobescu îi dedică un roman în secolul al XIX-lea –, dar istoria oficială a marginalizat-o adesea, preferând eroii masculini.

Astăzi, Chiajna reprezintă un simbol al rezilienței feminine într-o lume dominată de bărbați. Ea nu a fost doar o nepoată a lui Ștefan cel Mare, ci o moștenitoare a spiritului său: un luptător neobosit. Într-o epocă în care femeile erau condamnate la roluri secundare, ea a luat sabia în mână și a scris un capitol unic în cronica națională. Lecția ei? Puterea nu se cere – se cucerește, cu orice preț.