Bulgarii și românii – o istorie interzisă în manualele noastre!

„De 13 veacuri, românii și bulgarii trăiesc de ambele părți ale Dunării (…) întotdeauna pentru a se ajuta, niciodată pentru a se combate” – afirma istoricul Ioan Bogdan în 1895. În ciuda acestei continuități de bune vecinătăți, istoria comună a românilor și bulgarilor este rar tratată la școală. Totuși, epoca medievală aduce numeroase exemple inedite de cooperare și confruntări între cele două popoare.

Primul Imperiu Bulgar şi precursorii românilor

În secolul al IX-lea, Primul Țarat Bulgar (681–1018) și-a extins puterea mult dincolo de granițele Podișului Balașului. El a cucerit regiuni din nordul Dunării până la Tisa, inclusiv zone din Dobrogea și Câmpia Română de azi. Acolo, bulgarii – asimilați în cultura slavă – au impus biserica creștin-ortodoxă și elemente culturale slave strămoșilor românilor. Astfel, populații vorbitoare de limbă romanică („vlahii”) au evoluat alături de slavii nou-veniți. Deși Imperiul Bulgar a fost învins de bizantini în 1018, influențele sale religioase și culturale au rămas adânc întipărite în sudul Dunării.

Răscoala Asăneştilor şi Țaratul Vlaho-Bulgar

În 1185, români („vlahi”) și bulgari s-au ridicat împotriva Bizanțului. Ioan și Petru Asan, liderii răscoalei, au fondat cel de-al Doilea Țarat Bulgar. Participantul principal al revoltei, țarul Caloian (Ioan Asan al II-lea), a fost încoronat „împărat al bulgarilor și vlahilor”. Patriarhul bulgar a proclamat: „Imperator Caloihannes dominus omnium Bulgarorum atque Blachorum”, iar Papa Inocențiu al II-lea i-a acordat titlul de „Rex Bulgarorum et Blachorum”. Acest stat multietnic – numit de unii istorici români chiar Țaratul româno-bulgar – avea capitala la Târnovo şi cuprindea regiuni locuite de români, bulgari, slavii de sud și alții.

Figura: Harta celui de-al Doilea Țarat Bulgar la începutul secolului al XIV-lea (sub Țarul Teodor Svetoslav). Se observă în nord cetățile Târgoviște și Vidin, situate azi în România și respectiv Bulgaria.

În timp ce Primul Țarat Bulgar a influențat etnogeneza românilor, al Doilea Țarat evidențiază colaborarea româno-bulgară. Viclenii vlahilor şi slăvii din sudul Dunării au fost soțiile, boierii și mercenarii noii puteri, contribuind la instituirea dinastiei Asan. Mulți dintre primii domnitori bulgari erau chiar numiți „vlahi” de cronicile vremii.

Marile confruntări și alianțe politice

În Evul Mediu târziu, românii și bulgarii au fost adesea fie aliați de dreapta, fie dușmani împreună ai marilor puteri. Iată câteva exemple concrete:

• Basarab I (Țara Românească, Țara Românească) și bulgarii (secolul XIV): Basarab I a dezvoltat relații strânse cu curtea țarului bulgar Ivan Alexandru (1330–1371). Fiica lui Basarab, Teodora, a devenit soția țarului bulgar. În 1323, unchiul lui Ivan Alexandru, țarul Mihail, a beneficiat de un corp de oaste alcătuit din „ungrovlahi” (români) în războaiele sale contra bizantinilor. Mai mult, la 28 iunie 1330, Basarab a trimis un detașament românesc pentru a lupta alături de bulgari în bătălia de la Velbuzhd (contra sârbilor). În același an, Basarab și-a afirmat de unul singur independența la Posada, înfrângând trupele maghiare. Unii istorici (de ex. Gheorghe Brătianu) subliniază că, pe câmpurile de la Velbuzhd și Posada, românii și tătarii (aliindu-se cu Basarab) au luptat de aceeași parte. Astfel, domnitorul român devenea aliat al bulgarilor când ambele țări erau amenințate dincolo de Dunăre.

• Mircea cel Bătrân și antiotomanii (sfârșitul secolului XIV): Țarul bulgar Ivan Șișman (al doilea după numele Ivan Alexandru) și voievodul valah Mircea cel Bătrân au coopetat împotriva expansiunii otomane. În 1395, ei au participat, alături de alți creștini balcanici, la bătălia de la Rovine și la Cruciada condusă de regele Sigismund la Nicopole (1396). Chiar dacă Bulgaria a fost cucerită de turci în 1396, colaborarea cu românii a continuat în spirit. Așa cum notează un istoric român: domnii români și țarii bulgari de Târnovo și Vidin „se găsesc angajați, aliați fideli, în lupta antiotomană”.

• Apogeul colaborării și luptele cruciate (secolele XVII–XVIII): Relațiile de prietenie au supraviețuit chiar epocii moderne timpurii. De pildă, detasamente de voluntari bulgari au luptat pentru eliberarea țării lor în oștile lui Mihai Viteazul (1595–1598), când acesta traversa Dunărea în campanii victorioase. În secolul al XVII-lea, Bulgarii s-au oferit să se înroleze în armatele voievodului valah Matei Basarab sau ale domnitorului Șerban Cantacuzino, în eforturi antiotomane sprijinite de Occident. Mai târziu, bulgari împreună cu români, sârbi și greci au participat la răscoale precum cea condusă de Tudor Vladimirescu în 1821 sau la revoluțiile de tip milenarist, indicând un mecanism de solidaritate balcanică de lungă durată.

Schimburi culturale și religioase

Românii și bulgarii au împărtășit, în Evul Mediu, aceeași biserică ortodoxă răsăriteană, iar limba slavonă bisericească a circulat intens prin ambele țări. Mânăstiri din România păstrează hrisovuri sau obiecte liturgice cu inscripții în slavonă bulgară, iar arhitectura românească timpurie poartă influențe bizantine și slave moștenite prin filiera bulgară. Deși surse specifice despre schimburile culturale sunt mai rare, este evident că vlahii au fost de multe ori convertiți la creștinism prin ierarhia bulgară și bizantină.

Impact asupra identității naționale

Legăturile medievale au modelat parțial conștiința identitară atât a românilor, cât și a bulgarilor. De exemplu, al Doilea Țarat Bulgar este privit în unele abordări moderne ca o moștenire comună: istorici români și bulgari îl numesc uneori „Țaratul româno-bulgar” sau „imperiul vlahocuman”. În același timp, disputele privind natura „comună” sau distinctă a acestui țarat arată că istoricii dezbat astăzi cât din tradiția lui aparține Bulgariei sau României modernă. Răspândirea toponimelor de origine română (de ex. „Oveț” sau „Brodiște”) în nordul Bulgariei medievale arată influența valahă lăsată peste veacuri. Pe de altă parte, pentru bulgari este o mândrie că strămoși ai românilor au călăuzit fondarea statului bulgar medieval. În ansamblu, aceste strânse legături istorice subminează ideea unei evoluții complet paralele a celor două popoare.

De ce nu le predăm la școală?

Sursele consultate nu conțin o analiză explicită a cauzelor pentru care aceste episoade au fost neglijate în manualele românești. Însă se pot presupune câțiva factori: curriculum-ul național tinde să sublinieze luptele românilor cu Ungaria sau Imperiul Otoman, mai degrabă decât cooperările balcanice; în plus, istoriografia naționalistă din secolele XIX–XX poate să fi ignorat aspectele comune româno-bulgare pentru a accentua distincțiile de identitate. Chiar și așa, încastrarea istoricilor de-a lungul timpului arată existența acestor legături (de exemplu, noțiunea de Țarat româno-bulgar), dar ele nu au fost preluate pe larg în educația de masă. Astfel, manualele contemporane abordează în general evoluția României prin prisma propriilor conflicte și uniri interne, lăsând deoparte numeroasele întrepătrunderi cu istoria vecinilor bulgari.