În școlile din România, istoria vecinilor de la sud de Dunăre apare, de cele mai multe ori, fragmentar, redusă la câteva episoade de conflict sau la simple mențiuni geografice. În Bulgaria, situația este simetrică: românii apar rar ca actori istorici autonomi, iar contribuția vlahilor la formarea unor state medievale este fie minimalizată, fie negată. Rezultatul este o „istorie interzisă” – nu pentru că ar exista o cenzură explicită contemporană, ci pentru că narațiunile naționale, construite în secolul al XIX-lea și consolidate în secolul XX, au preferat să lase în umbră zonele de interpenetrare, cooperare și amestec etnic. Ceea ce urmează este o încercare de a reconstitui, pentru publicul larg, firul acestei istorii comune, cu momentele ei de apropiere și de ruptură, fără a cădea nici în mituri de superioritate, nici în negaționism.
Dunărea ca graniță și ca punte
Dunărea nu a fost niciodată doar o frontieră naturală. În Antichitate târzie și în Evul Mediu timpuriu, spațiul de pe ambele maluri a fost traversat de aceleași migrații, aceleași imperii și aceleași procese de romanizare și slavizare. Populațiile romanizate de la nord și de la sud de fluviu – pe care izvoarele bizantine și slave le numesc vlahi – au continuat să existe după retragerea administrației romane din Dacia. La sud de Dunăre, în teritoriile care vor deveni nucleul primului și al doilea țarat bulgar, aceste comunități romanofone au coexistat cu slavii și cu protobulgarii veniți din stepele nord-pontice.
Primul Țarat Bulgar (681–1018) a inclus, în diferite perioade, teritorii de pe ambele maluri. Al Doilea Țarat Bulgar, fondat la sfârșitul secolului al XII-lea prin revolta fraților Petru și Asan împotriva Bizanțului, a fost, în documentele vremii, numit adesea „imperiul bulgarilor și al vlahilor”. Izvoarele bizantine, papale și occidentale menționează frecvent vlahii ca participanți activi la răscoală și ca element important al noii stăpâniri. Dinastia Asăneștilor însăși a fost, după unele interpretări, de origine vlahă sau mixtă. Acest fapt a generat, în istoriografia modernă, o controversă persistentă: istoriografia română a subliniat adesea caracterul „româno-bulgar” al statului, în timp ce istoriografia bulgară a insistat asupra caracterului predominant bulgar și a minimalizat sau a negat rolul vlahilor.
Controversa nu este doar academică. Ea reflectă modul în care cele două națiuni moderne și-au construit identitatea în secolul al XIX-lea. Pentru români, prezența vlahilor la sud de Dunăre și participarea lor la formarea unui stat puternic în Balcani constituiau o dovadă a continuității și a vitalității elementului romanic. Pentru bulgari, acceptarea unui rol major al vlahilor risca să dilueze narațiunea despre statalitatea bulgară medievală. Rezultatul a fost, în manualele școlare din ambele țări, o tratare selectivă: în România, Al Doilea Țarat apare adesea ca „româno-bulgar” sau „vlaho-bulgar”, iar în Bulgaria ca pur și simplu bulgar, cu mențiuni minimale sau absente despre vlahi.
Sub stăpânirea otomană: migrații, refugiu și cooperare
Căderea celor două țarate bulgare sub dominație otomană (Târnovo în 1393, Vidin în 1396) a provocat valuri de refugiați către nordul Dunării. Domnitorii Țării Românești și ai Moldovei au primit bulgari, inclusiv clerici și boieri, iar unele moaște și tradiții religioase au traversat fluviul. În secolele următoare, migrațiile au continuat în ambele sensuri. Comunități de bulgari s-au stabilit în Țara Românească, Moldova și Banat, în special în perioade de răscoale antiotomane sau de războaie. La rândul lor, vlahi și români au migrat sau au rămas în zonele de la sud de Dunăre, în special de-a lungul fluviului și în Dobrogea.
În perioada Renașterii naționale, România a devenit un important centru de refugiu și de activitate pentru revoluționarii și intelectualii bulgari. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureștiul și alte orașe românești au găzduit tipografii, ziare și organizații care pregăteau lupta pentru eliberarea Bulgariei de sub dominația otomană. Cooperarea a fost reală și documentată: lideri ai Renașterii bulgare au activat pe pământ românesc, iar armata română a participat la Războiul Ruso-Turc din 1877–1878, care a dus la independența de facto a Bulgariei.
Congresul de la Berlin din 1878 a schimbat însă dinamica. România a primit Dobrogea de Nord ca o compensație pentru sudul Basarabiei cedat Rusiei, în timp ce Bulgaria a primit autonomia și, mai târziu, independența. Deși la început au existat oferte de apropiere (inclusiv propunerea ca prințul Carol I să accepte coroana Bulgariei), relațiile s-au deteriorat treptat din cauza chestiunii dobrogene.
Figura: Harta celui de-al Doilea Țarat Bulgar la începutul secolului al XIV-lea (sub Țarul Teodor Svetoslav). Se observă în nord cetățile Târgoviște și Vidin, situate azi în România și respectiv Bulgaria.
Dobrogea – „Alsacia și Lorena” a Balcanilor
Dobrogea a fost, timp de decenii, principalul măr al discordiei. Regiunea, multiethnică (turci, tătari, bulgari, români, găgăuzi, lipoveni și alții), a fost împărțită în 1878: nordul a revenit României, sudul (Cadrilaterul) Bulgariei. Ambele state au desfășurat politici de colonizare și de omogenizare etnică. România a anexat Cadrilaterul în 1913, în contextul celui de-al Doilea Război Balcanic, prin Tratatul de la București. Bulgaria a ocupat temporar întreaga Dobrogea în Primul Război Mondial, după care frontiera din 1913 a fost restabilită.
În perioada interbelică, tensiunile au rămas ridicate. Mișcări de tip komitadji au acționat împotriva administrației românești din Cadrilater, iar România a dus o politică de colonizare cu populație românească (inclusiv aromâni din sudul Balcanilor). În 1940, sub presiunea Germaniei naziste și în contextul prăbușirii sistemului de la Versailles, România a cedat Cadrilaterul prin Tratatul de la Craiova. Un schimb obligatoriu de populație a urmat: peste 100.000 de români (inclusiv aromâni și meglenoromâni) din sudul Dobrogei au fost mutați în nord, iar peste 60.000 de bulgari din nordul Dobrogei au fost mutați în sud. Schimbul a fost dureros, adesea prost organizat, și a lăsat răni adânci în memoria colectivă a ambelor comunități.
Astăzi, în manualele românești, anexarea Cadrilaterului din 1913 este prezentată de obicei ca o reparație strategică sau ca o consecință a războaielor balcanice, iar cedarea din 1940 ca o pierdere forțată. În Bulgaria, Cadrilaterul este văzut ca teritoriu istoric bulgar recuperat. Populația mixtă și politicile de colonizare din ambele părți sunt rareori tratate în detaliu în curriculum-ul școlar.
Minoritățile de pe ambele maluri
Prezența românilor/vlahilor în Bulgaria și a bulgarilor în România a fost, de-a lungul timpului, un subiect sensibil. În Bulgaria, recensămintele de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX înregistrau zeci de mii de vorbitori de limbă română sau vlahă, concentrați mai ales de-a lungul Dunării. După schimbul de populație din 1940 și după politicile de asimilare din perioada comunistă, numerele oficiale au scăzut dramatic. Astăzi, autoritățile bulgare nu recunosc o minoritate românească distinctă în același fel în care recunosc alte grupuri, iar învățământul în limba română este limitat la cursuri facultative sau la instituții speciale. Organizațiile comunității românești din Bulgaria denunță această situație ca pe o formă de invizibilizare.
În România, comunitățile bulgare (în special în Banat, unde există și bulgari catolici, și în alte zone) sunt recunoscute ca minoritate națională, cu reprezentare parlamentară și drepturi culturale. Totuși, istoria prezenței bulgare pe teritoriul românesc – inclusiv contribuțiile culturale și economice – apare rar în manualele generale de istorie.
De ce „interzisă”?
Nu există o listă oficială de interdicții. Ceea ce lipsește din manualele școlare este, mai degrabă, o abordare integrată a spațiului dunărean ca zonă de interacțiune continuă. Manualele românești tind să privească sudul Dunării ca pe un spațiu exterior după formarea principatelor, iar pe cele bulgare să trateze nordul ca pe un teritoriu ocazional controlat, dar nu ca pe un spațiu de continuitate etnică romanică semnificativă. Controversa asupra caracterului celui de-al Doilea Țarat, rolul vlahilor, migrațiile reciproce, cooperarea din secolul al XIX-lea și drama schimbului de populație din 1940 sunt tratate, când apar, din perspectiva interesului național propriu.
În perioada comunistă, ambele regimuri au preferat narațiuni care subliniau prietenia „frățească” socialistă, lăsând deoparte conflictele interbelice. După 1989, istoriografiile naționale s-au reafirmat, iar subiectele sensibile au rămas, în mare măsură, în afara curriculum-ului obligatoriu sau au fost prezentate într-o formă diluată.
Spre o istorie a vecinătății
O istorie onestă a relațiilor româno-bulgare nu trebuie să nege nici momentele de cooperare, nici pe cele de conflict. Ea trebuie să recunoască că Dunărea a fost atât graniță, cât și culoar de circulație a oamenilor, a ideilor și a culturii. Vlahii și bulgarii au împărțit, în momente decisive, același spațiu politic. Românii și bulgarii moderni au luptat uneori unii împotriva altora, dar au și colaborat împotriva unui inamic comun. Dobrogea a fost o rană deschisă, vindecată imperfect printr-un schimb de populație care a produs suferință pe ambele părți.
Pentru publicul larg, recuperarea acestei istorii nu înseamnă rescrierea agresivă a manualelor în spiritul unei alte narațiuni naționale. Înseamnă introducerea unor perspective comparative, a unor documente din ambele arhive și a unor voci ale comunităților minoritare. Înseamnă, de asemenea, acceptarea faptului că identitățile naționale moderne s-au construit, în parte, prin selecție și omisiune – și că omisiunile reciproce au produs necunoaștere și, uneori, suspiciune.
Astăzi, România și Bulgaria sunt ambele membre ale Uniunii Europene și ale NATO. Frontiera de pe Dunăre este una dintre cele mai pașnice din Europa. Cu atât mai mult merită efortul de a scoate din umbră istoria pe care manualele au preferat, vreme de generații, să o lase „interzisă”. Nu pentru a redeschide răni, ci pentru a înțelege mai bine de ce, deși atât de apropiați geografic și, în multe privințe, cultural, românii și bulgarii știu încă prea puțin unii despre alții.
