Problema originii și prezenței românilor în Transilvania a fost de-a lungul timpului una controversată. Ipoteza continuității daco-romane susține că, după retragerea administrației romane din Dacia (271 d.Hr.), populația romanizată locală (un amestec de daci autohtoni și coloniști latini) a rămas în Carpați și a evoluat neîntrerupt spre poporul român medieval și modern. Această perspectivă a fost dominantă în istoriografia românească clasică: Martiri ai Școlii Ardelene și istorici din secolul al XIX-lea (Barițiu, Xenopol, Onciul, Iorga ș.a.) au tratat istoria românilor din Transilvania ca pe un proces de continuitate și dezvoltare autohtonă. De partea cealaltă, teoriile migraționiste sau ale venirii târzii promovează ideea că mare parte din populația romanizată nord-dunăreană a plecat odată cu legiunile și că strămoșii românilor transilvăneni ar fi venit în Carpați din Balcani în Evul Mediu. Această teză, reactivată de istorici occidentali precum Georg Stadtmüller și Klaus Zernack, presupune migrații de populații romanice („vlahi”) din spațiul sud-dunărean spre Transilvania în secolele X–XIII.
Context istoriografic
În secolul al XIX-lea, participând la mișcarea națională, istoriografia română a subliniat constant continuitatea dacoromână. De exemplu, Eftimie Murgu nota că „savanti cinstiți și competenți au fost de acord asupra obârșiei romane a românilor sau a așa-numiților valahi. Asupra acestui fapt nu a existat și nu există îndoială, datorită limbii, obiceiurilor și datinilor române”. Cercetători ca George Barițiu au susținut în prefața monografiilor că românii sunt un popor „băștinaș… mai vechi în această patrie decât poporul maghiar”. Astfel de lucrări naționaliste considerau Transilvania ca parte a istoriei unitare a neamului românesc.
În contrapartidă, unii istorici maghiari și străini din secolele XIX–XX au promovat interpretări tendențioase. Primii „imigraționiști” faimoși au fost F. J. Sulzer, E. Roesler, A. Alfföldi și L. Makkay, care au susținut plecarea „vlahilor” din Dacia imediat după retragerea romană. În relatările populare ale vremii, aceștia au descris românii ca un popor venetic de păstori, apărut în Transilvania spre sfârșitul Evului Mediu. Însă chiar și mulți istorici germani de prestigiu (Leopold von Ranke, Theodor Mommsen, Julius Jung) au proclamat contrariul – adică supraviețuirea continuită a elementului daco-roman sub asuprirea maghiară. De pildă, Eminescu comenta în 1876 cu entuziasm cartea lui Julius Jung care arăta că „dacă popoarele noi, venite asupra celor așezate, nu le-au nimicit niciodată, ci le-au cucerit doar… în toate părțile autorul merge cu comparația critică”.
Situația rămâne neschimbată în lucrările recente: pasiunile naționale continuă să influențeze dezbaterea, iar marile sinteze contemporane recunosc că datele disponibile – istorice, arheologice şi lingvistice – „nu par a oferi un răspuns definitiv”. Un exemplu autorizat este The Cambridge History of the Romance Languages (2013), care constată că dovezile nu sunt concludente și că poziția exactă a originii limbii române în spațiul carpatic rămâne incertă. În aceste condiții, interpretările divergent-pronunțate se mențin, departe de a fi dezbătute doar în termeni ștințifici.
Dovezi arheologice și lingvistice pentru continuitate
Arheologia aduce argumente importante în favoarea continuității populației daco-romane în Transilvania. Situri rurale, necropole paleocreștine și piese de tipologie romană descoperite în secolele IV–VI d.Hr. arată un fir de continuitate a civilizației materiale după retragerea romană. De pildă, Donariul de la Biertan (inscripție latină datată sec. IV-V) și numeroase urme de așezări fortificate în Munții Apuseni atestă prezența creștină și tradiția romană locală în epoca post-romană. Așezări ca Turda, Alba Iulia (Cetatea) sau Orăștie au dat la iveală ceramică și unelte care continuau stiluri romane provinciale. În ansamblu, studii arheologice recente susțin că elementul „daco-roman” – un amestec de daci și coloniști romani – a persistat cel puțin până în secolele VI–VII în centrul Transilvaniei.
Lingvistic, limba română descinde din latina vorbită în provincia Dacia Traiană, nord de Dunăre. Deși patrimoniul lexic al limbii are influențe balcanice și slave (reflectând schimburile ulterioare), o parte semnificativă din vocabularul autohton provine din substratul traco-dacic local. De asemenea, studiul toponimiei intracarpaților arată elemente romanice: multe nume hidronimice sunt atribuite înaintașilor daci, apoi romanizați, sugerând transmiterea neîntreruptă a acestor denumiri din antichitate până azi. Lingvistul Ioan-Aurel Pop explică de pildă paradoxul „absenței” presupuse a unor toponime românești medievale prin modul în care scribii străini le-au înregistrat: ei adesea traduc sau deformau denumirile autohtone în scrierea latină a actelor, rezultând forme stranii (ex: Kapreuar pentru Căprioara). Prin urmare, cercetarea lingvistică indică, printre altele, că românii transilvăneni au vorbit o limbă latină locală moștenită de la daco-romani, iar împrejurările istorice (ex. relatarea manierată a catolicilor despre ortodocși valahi) pot ascunde această realitate. În concluzie, dovezi din arheologie, lingvistică și istoria antropologică ilustrează toate un fir coerent de continuitate autohtonă.
Primele atestări medievale ale românilor în Transilvania
Izvoarele medievale menționează românii/Vlahii în Transilvania mult mai târziu decât și-ar dori continuumiștii. De exemplu, în cronicile bizantine și slave apar diverse relatări despre vlahi în Balcani și pe teritoriul românesc modern (cronica lui Ioan Skylitzes, Ana Comnena etc.), însă prima referire directă la „vlahi” din Transilvania apare într-o sursă rusească din 1098: cronicarii Nestor afirmă că nomazii unguri „au alungat pe vlahi din Panonia și Transilvania”. Acest pasaj (relatat în Cronica Nestor și preluat de Gesta Hungarorum) sugerează că, la sosirea maghiarilor pe la 896, ar fi existat deja o populație vlaho-română în regiune. Însă sursele menționate sunt ambigue și nu oferă detalii demografice: Gesta Hungarorum însuși (compusă în a doua jumătate a secolului al XII-lea) povestește despre voievodul vlah Gelu al Ardealului, dar e controversat cât de mult din această relatare este istorie reală și cât legendă medievală.
Primele atestări concrete în documentele oficiale apar abia în secolele XIII-XIV. O dovadă celebră este registrul papal de zeciuială (1332–1337) pentru Regatul Ungariei. El înregistrează populația Transilvaniei pe baza parohiilor catolice și arată 330.720 locuitori (majoritatea catolici maghiari și sași) şi 18.000 ortodocși, majoritatea de rit bizantin (vlahi/români). Cu toate acestea, din sutele de localități menționate, doar una singură este marcată explicit ca „română”: satul Caprevár (în maghiară), adică Căprioara, menționat ca având populație de credință răsăriteană (vlahă). Acesta este primul toponim rămas în actele medievale care provine dintr-o denumire a românilor în Regatul Ungariei. În restul documentelor papale și regale (legea regală, cronici cneziale etc.) românii apar ca grup sub denumiri (vlahi, valași) fără o atestare precisă anterioară. Mai mult, regii maghiari au creat episcopii de Orient și au trimis misiuni catolice pentru „convertirea” popoarelor ortodoxe (cum ar fi vlahii și cumanii) în secolul XIV, ceea ce arată că autoritățile la curte nu-i considerau pe vlahi ca fiind originiari din țara lor, ci ca pe un element etnic suplimentar (în frunte cu princizii Nicolae și Dănilă pe Dunărea de jos). În ansamblu, primele atestări documentare certe plasează românii transilvăneni abia din jurul anului 1200 și după, cu referiri sporadice și adesea ca parte a problemelor catolice/ortodoxe ale regatului.
Interpretarea surselor și teorii controversate
Întrebarea „când apare prima dată românul în Transilvania” nu are un răspuns simplu, tocmai pentru că sursele scrise sunt foarte puține și deschise interpretărilor. Unii istorici migraționiști merg până la a spune că, după retragerea romană, aproape toți daco-romanii au dispărut din Transilvania (părăsind-o pentru sudul Dunării) și că s-ar fi petrecut o revenire ulterioară. Georg Stadtmüller, de exemplu, susține că valahii de pe munții Balcanilor (descendenți din romanizații din sudul Dunării) au migrat în secolul al XII-lea spre regiunile Carpaților, introducând România sud-Dunăreană în Transilvania sub dominatie maghiară. El insistă pe o „emigrare” alături de cumanici – un soi de conducători războinici născuți din fuziunea populației romanice cu triburi de stepă – care ar fi constituit nucleul formării poporului român medieval în Ardeal și în Țara Românească.
Susținătorii tezei venirii târzii oferă analogii istorice cu situații balcanice: se observă în limbă elemente comune între români și albanezi, iar alți vlahi (p. ex. aromânii, megleno-românii) trăiesc cu obârșie încă sud-dunăreană. Astfel, argumentează ei, dacă și albanilor li s-au asigurat deplasări masive în Evul Mediu, de ce nu ar fi existat și o migrație masivă românească? În această logică se insinuează că deși românii au avut elemente comune cu albanezii, între ei s-ar fi produs totuși o migrație masivă, iar diferențele de evoluție lingvistică s-ar explica prin asimilări diferite ulterioare.
Criticii imigraționiștilor resping astfel de argumente ca fiind forțate. Istoricul Tudor Teoteoi, de exemplu, observează că teoria lui Stadtmüller „nu se întemeiază pe cunoașterea intrinsecă a istoriei poporului român”, ci pe analogii apriorice impuse asupra unor fenomene incerte. El arată că afirmațiile privind migrația românească masivă sunt mai degrabă rodul unor presupuneri politizate decât al datelor concrete: a „căuta aprioric analogii istorice” fără bază solidă poate forța realitatea să se potrivească unui scenariu inventat. Mai mult, migrațiile susținute în imaginarul teoriei imigraționiste se contrazic: dacă albanezii și-au păstrat în mare parte vatra etnică, de ce ar fi absolit valahii ruinele unei vatre sud-dunărene distincte și și-ar fi pierdut-o complet când ar fi venit în Carpați? Criticii pun în balanță deopotrivă analiza lingvistică și complexitatea supraviețuirilor arheologice, sugerând că nu există un model simplu comparabil.
În plus, absența notelor timpurii nu demonstrează neapărat că populația a lipsit. Așa cum subliniază Ioan-Aurel Pop și alți savanți, lipsa mențiunilor de până în secolul al XIII-lea poate fi o consecință a modului de redactare a izvoarelor străine. Scribii medievali maghiari, de pildă, nu cunoșteau limba română și adesea au „mistranscris” numele sătești, așa încât multe termeni autentici au dispărut din documente. Pop arată că până la urmă doar așezările mai mari cu parohii catolice erau consemnate, ceea ce explică de ce listări ulterioare (14-15c.) consemnează numeroși vlahi (cum ar fi cele peste 400 de documente între 1333–1400) și sute de toponime de origine românească, odată ce apariția curenților catolici în satele ortodoxe devine mai semnificativă.
Astfel, interpretarea surselor medievale a generat un adevărat teren de luptă. Unii istorici maghiari invocă că lipsa de „evidență fiscală” a ortodocșilor (mulți vlahi erau scutiți de zeciuială sau din grija clerului ortodox) semnifică originea recentă a acestora. Alții menționează că până și lista papală de zeciuială din 1332–37 recunoaște explicit doar câteva sate de vlahi (astfel că evidența lor era considerată minoră). Însă populații numeroase de români transilvăneni erau consemnate de cronicarii străini abia după secolul al XIII-lea, odată cu noile realități politice (formarea Țării Românești, procesele de colonizare). Rezultă că afirmația „nu există mențiuni timpurii, deci nu existau” este departe de a fi un argument de netăgăduit, ci mai degrabă o „forțare” a realității istorice văzută prin lentila unor idei preconcepute.
În lumina acestei dezbateri, nimeni nu poate invoca o dovadă limpede „de la primii cronicari” care să închidă definitiv discuția. Ceea ce știm e că prima mențiune clară a românilor/vlahilor în Transilvania apare în izvoarele maghiare și papale abia în secolul al XIII-lea și după, iar ceea ce s-a întâmplat în mileniul al VI-lea–al XII-lea rămâne în mare parte invizibil. În avalanșa de ipoteze, documentele „exegeților” medievali (Gesta, cronicile slavilor, registrele papale) pot fi citite în moduri diferite, iar fiecare tabără își extrage din ele suportul care îi conviniecenza.
Concluzie
În final, cursul opiniei istorice rămâne împărțit. Teoria continuității afirmă că românii (vlahii) sunt urmașii direcți ai daco-românilor rămași în Transilvania și că elementul autohton s-a păstrat aici fără lacune demografice majore. Argumentele ei – lingvistice (vulgar Latin continuu, substrat traco-dac), arheologice (situri locale continuu populat și identitate materială romană) şi istorice (mențiuni de vlași chiar în primele veacuri atacurilor migrațiilor) – sunt integrate armonios în imaginea națională. Pe de altă parte, teoriile imigrării tardive subliniază absența evidențelor documentare timpurii și oferă explicatii (parțial potrivite) privind modificarea etno-lingvistică vizibilă după secolul X. Unii cercetători le consideră suspicioase exact pentru că se bazează prea mult pe analogii forțate (ex. asemănarea cu albanezii) și pe o presupoziție ideologică a migrațiilor pentru toate popoarele balcanice.
În absența unei noi surse arheologice spectaculoase sau a unui act scris neașteptat din Evul Mediu timpuriu, dezbaterea va rămâne deschisă. Ceea ce rezultă însă cu certitudine este că problema primei atestări a românilor în Transilvania „nu este așa simplă” precum ar părea la prima vedere. Este nevoie de o analiză critică a fiecărei dovezi, ancorată în contextul migrațiilor medievale complexe și al caligrafiei cronicarilor vremii. Astfel, ipoteza continuității rămâne plauzibilă și argumentată solid din mai multe perspective, însă rămâne în continuare studiată în dialog cu teoriile alternative, care atrag atenția că niciun fir istorico-arheologic nu trebuie tras simplist. În orice caz, majoritatea istoricilor români consideră că „munca critică” necesară pe viitor trebuie să examineze toate ipotezele cu atenție și să caute dovezi concrete, chiar dacă asta înseamnă menținerea dezbaterii deschise și a multiplelor interpretări.
