Problema primei atestări a românilor în Transilvania este una dintre cele mai dezbătute și controversate teme din istoriografia românească și maghiară. Deși este tentant să găsim o dată clară și o mențiune explicită care să ateste prezența românilor în această regiune, realitatea istorică este mult mai complexă. Lipsa unor surse scrise timpurii, interpretările divergente ale documentelor medievale și contextul politic în care s-au făcut aceste studii complică mult răspunsul la această întrebare.
1. Ce spun documentele medievale?
Una dintre cele mai vechi mențiuni ale unei populații românești în Transilvania provine dintr-un document papal din 1204, în care sunt menționați „Vlachii” alături de sași și secui. Cu toate acestea, unii istorici contestă dacă această referire se referă la o comunitate stabilă sau la grupuri de păstori transhumanți.
Un alt document important este cel din 1222, în care regele Andrei al II-lea al Ungariei vorbește despre „Vlachii și pecenegii” din Transilvania. Acesta este unul dintre cele mai clare indicii că românii erau deja prezenți în zonă înainte de cucerirea maghiară.
Cea mai explicită mențiune a unei formațiuni politice românești apare însă abia în 1247, în Diploma Cavalerilor Ioaniți, emisă de regele Bela al IV-lea. În acest document, se menționează existența unor „cnezate valahe” conduse de voievozi precum Litovoi și Seneslau.
2. Ce spun cronicile medievale?
Cronicile medievale europene, precum cele scrise de Anonymus (cronicarul regelui Bela al III-lea), menționează că atunci când ungurii au intrat în Pannonia și Transilvania în secolul IX, aici locuiau deja „blachi” (vlahii, adică strămoșii românilor). Totuși, cronicile medievale sunt adesea influențate de viziunea autorului și nu sunt întotdeauna surse sigure din punct de vedere științific.
Pe de altă parte, în cronicile bizantine ale secolelor X-XII, românii (vlahii) sunt menționați în principal în Balcani, dar există referiri indirecte și la prezența lor în Carpați.
3. Problema dovezilor arheologice
Dovezile arheologice privind continuitatea românilor în Transilvania sunt și ele interpretate diferit. Unii istorici consideră că descoperirile de ceramică, unelte și necropole indică o populație autohtonă daco-romană care a continuat să trăiască în regiune, în timp ce alții susțin că multe dintre aceste artefacte ar putea aparține și altor popoare (cum ar fi slavii sau avarii).
Totuși, există un consens în rândul majorității istoricilor că în secolele VII-IX, populația daco-romană nu a dispărut, ci s-a organizat în mici comunități rurale, care ulterior au fost asimilate în structurile medievale transilvănene.
4. De ce nu e așa simplu?
- Lipsa documentelor timpurii: În Evul Mediu timpuriu, sursele scrise erau rare, iar multe populații nu erau menționate explicit.
- Interpretările politizate: În secolele XIX-XX, istoricii români și maghiari au avut tendința de a interpreta documentele medievale în favoarea propriilor narațiuni naționale.
- Mobilitatea populațiilor: Românii din Transilvania practicau transhumanța, ceea ce înseamnă că prezența lor nu era întotdeauna fixă în anumite regiuni.
- Influențele externe: Populația Transilvaniei a fost influențată de migrațiile slavilor, ungurilor și germanilor, ceea ce face dificilă identificarea clară a unei continuități etnice.
5. Concluzie
Atestarea românilor în Transilvania nu poate fi redusă la o singură dată sau la un singur document. Deși există mențiuni clare ale vlahilor în documente medievale din secolul XIII, realitatea este că prezența acestora este mult mai veche, dar greu de demonstrat în mod concret din cauza lipsei surselor scrise.
Adevărul istoric se află undeva între mit și realitate: românii au fost o parte a peisajului medieval transilvănean, dar existența lor nu a fost întotdeauna documentată în mod explicit.
