Dacii, poporul antic care a locuit teritoriul actual al României înainte de cucerirea romană din anul 106 d.Hr., ocupă un loc special în imaginarul colectiv al românilor. Considerați strămoșii simbolici ai națiunii române, ei sunt celebrați pentru curajul, independența și misterul care le învăluie istoria. Dar cum și de ce au ajuns dacii să joace acest rol central în identitatea românească? Răspunsul implică o combinație de dovezi istorice, procese de romanizare și o construcție culturală amplificată de naționalismul modern.
Continuitatea daco-romană: Baza istorică
Unul dintre motivele fundamentale pentru care dacii sunt considerați strămoșii românilor este teoria continuității daco-romane. După cucerirea Daciei de către împăratul Traian, o parte a teritoriului său a fost transformată în provincia romană Dacia Felix, colonizată cu romani și alte populații din imperiu. Deși războaiele daco-romane (101-102 și 105-106 d.Hr.) au decimat o parte a populației indigene, arheologia și lingvistica sugerează că dacii nu au dispărut complet, ci s-au amestecat cu coloniștii romani.
Limba română, o limbă romanică cu influențe dacice (aproximativ 160 de cuvinte de substrat, precum „brânză“, „vatră“ sau „copil“), este o dovadă vie a acestei sinteze. Toponime precum „Deva“, „Dobra“ sau „Argeș“, considerate de origine dacică, și descoperirile arheologice – unelte, ceramică și așezări – întăresc ideea că populația locală a supraviețuit și s-a adaptat sub dominația romană. Retragerea romană din 271 d.Hr. sub Aurelian a lăsat în urmă o populație daco-romană care a evoluat, în timp, în români.
Dacii ca simbol al rezistenței
Figura dacilor, în special prin eroii lor precum Burebista și Decebal, a devenit un simbol al rezistenței și al independenței. Burebista, care a unificat triburile geto-dace în secolul I î.Hr., și Decebal, care a înfruntat Roma cu o tenacitate remarcabilă, sunt văzuți ca lideri care au apărat pământul strămoșesc împotriva invadatorilor. Scenele de pe Columna lui Traian, care arată daci luptând până la capăt sau alegând sinuciderea în locul supunerii, au consolidat această imagine de popor neîmblânzit.
Această narațiune a fost preluată și amplificată în epoca modernă, când românii căutau să-și afirme identitatea în fața altor puteri regionale, precum Imperiul Otoman, Austro-Ungaria sau Rusia. Dacii au devenit astfel un arhetip al spiritului național, un contrast față de perioadele de dominație străină din Evul Mediu.
Naționalismul romantic și mitul dacic
În secolul al XIX-lea, odată cu trezirea naționalismului românesc, intelectualii Școlii Ardelene și ai Revoluției de la 1848 au început să construiască o genealogie nobiliară pentru poporul român. Dacii au fost idealiști ca strămoși pentru că ofereau o origine antică, pre-creștină, care lega românii de un trecut glorios, distinct de influențele slave sau maghiare din jur. Lucrări precum „Decebalus” de Ion Heliade Rădulescu sau „Dacia Literară” au promovat ideea unei continuități neîntrerupte, în care dacii reprezentau „sângele pur“ al națiunii.
Această mitizare a fost accentuată în perioada comunistă, sub Nicolae Ceaușescu, care a folosit dacomania pentru a legitima regimul. Filme precum „Dacii“ (1967) și „Burebista“ (1980), statui ca cea a lui Decebal de la Orșova și săpăturile de la Sarmizegetusa Regia au transformat dacii într-un simbol al mândriei naționale, uneori exagerând contribuția lor în detrimentul romanilor.
Contrastul cu romanii: Dacii ca „esență“ autohtonă
Deși romanizarea a fost esențială pentru formarea poporului român, dacii au fost preferați ca strămoși simbolici pentru că reprezintă elementul autohton, „rădăcina“ locală, spre deosebire de romanii văzuți ca „venetici“. Această dihotomie a fost alimentată de nevoia de a sublinia unicitatea românilor în Europa de Est, o regiune dominată de popoare slave sau germanice. Religia dacilor, centrată pe Zamolxis, și cetățile lor din munți – Blidaru, Costești, Piatra Roșie – au adăugat un strat de mister și spiritualitate care a rezonat cu imaginarul popular.
Critici și nuanțe
Nu toți istoricii sunt de acord cu această idealizare. Unii, precum Lucian Boia, argumentează că rolul dacilor a fost supraestimat din motive ideologice, subliniind că romanizarea a fost factorul decisiv în etnogeneza românilor. Alții notează că lipsa izvoarelor scrise dacice face dificilă separarea adevărului de mit. Totuși, chiar și criticii recunosc că dacii au lăsat o amprentă culturală și genetică, chiar dacă nu atât de dominantă precum sugerează naționalismul.
De ce dacii și nu alții?
Dacii au devenit strămoșii simbolici ai românilor nu doar datorită continuității istorice, ci și pentru că oferă o poveste atractivă: un popor curajos, învins dar nu distrus, care și-a păstrat esența în ciuda ocupației străine. Spre deosebire de alte populații care au trecut prin zonă – goți, huni, slavi – dacii sunt singurii care au o legătură directă cu teritoriul și cu formarea identității românești. Ei sunt „ai locului“, într-o narativă care celebrează autohtonismul.
Moștenirea dacilor astăzi
Astăzi, dacii sunt omagiați în cultura românească prin festivaluri, opere de artă și dezbateri publice. Imaginea lor ca strămoși simbolici nu este doar o chestiune de istorie, ci una de identitate: ei reprezintă mândria de a fi român, rezistența în fața adversității și legătura cu un trecut profund. Fie că sunt văzuți ca războinici neînfricați sau ca victime ale istoriei, dacii au devenit un mit fondator, o oglindă în care românii își proiectează valorile și aspirațiile.
De ce au devenit dacii strămoșii simbolici ai românilor? Pentru că, în ei, românii au găsit o origine nobiliară, o poveste de supraviețuire și un simbol al unității care transcende timpul – un fir roșu care leagă trecutul antic de prezentul modern.
