Lucruri nebunești și bizare despre Alexandru cel Mare pe care istoria le ține ascunse

Alexandru cel Mare (356-323 î.Hr.), unul dintre cei mai celebri cuceritori ai lumii, este cunoscut pentru imperiul său vast, de la Grecia la India, și pentru geniul său militar. Dar dincolo de victoriile de la Issos, Gaugamela și Hydaspes, viața sa ascunde detalii nebunești și bizare, pe care istoria le menționează rar sau le trece cu vederea. De la obsesii stranii la comportamente excentrice, Alexandru a fost mai mult decât un simplu rege războinic – a fost o personalitate complexă, plină de contradicții și ciudățenii. Iată câteva aspecte mai puțin cunoscute despre „Marele“ Alexandru.

1. Obsesia pentru mirosuri și parfumuri

Alexandru avea o pasiune neobișnuită pentru mirosuri. Plutarh, în „Viețile paralele“, notează că pielea lui emana un parfum natural plăcut, o trăsătură pe care o considera un semn al divinității sale. Această idee nu era doar vanitate – el credea că mirosul său era o dovadă a descendenței sale din Zeus, un mit pe care îl promova intens. Pentru a amplifica această aură, ordona ca armurile și hainele sale să fie îmbibate cu esențe exotice, precum smirna și tămâia, aduse din campaniile din Persia și Arabia. Soldații săi, obișnuiți cu mirosurile grele ale războiului, probabil că găseau acest obicei bizar.

2. Relația ciudată cu calul său, Bucefal

Povestea lui Bucefal, armăsarul negru pe care Alexandru l-a îmblânzit la 12 ani, este bine cunoscută, dar legătura lor merge dincolo de o simplă camaraderie. Alexandru îl trata pe Bucefal ca pe un companion sacru, refuzând să-l lase să fie montat de altcineva. Când calul a murit în 326 î.Hr., în timpul campaniei din India, Alexandru a fost devastat – a organizat funeralii grandioase și a fondat un oraș în onoarea sa, Bucefala (astăzi în Pakistan). Unii istorici sugerează că această obsesie reflecta o nevoie de a controla ceva într-o viață marcată de haos.

3. Încercarea de a fuziona culturi prin căsătorii forțate

După cucerirea Persiei, Alexandru a lansat un experiment social bizar: a ordonat o căsătorie în masă la Susa, în 324 î.Hr., între 10.000 de soldați macedoneni și femei persane. El însuși s-a căsătorit cu Stateira, fiica regelui Darius al III-lea, și cu Parysatis, o nobilă persană, pe lângă prima sa soție, Roxana. Scopul era să creeze o elită greco-persană care să unească imperiul, dar soldații săi au detestat ideea, văzând-o ca pe o trădare a identității macedonene. După moartea sa, majoritatea acestor căsătorii au fost abandonate, demonstrând eșecul acestei utopii excentrice.

4. Credea că este fiul lui Zeus

Alexandru nu s-a mulțumit să fie doar fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei. Mama sa, Olympias, i-a insuflat ideea că ar fi fost conceput de Zeus sub forma unui șarpe, o poveste pe care el a îmbrățișat-o cu entuziasm. În 331 î.Hr., a vizitat oracolul lui Ammon din oaza Siwa (Egipt), unde preoții l-au proclamat „fiu al lui Ammon“ (echivalentul egiptean al lui Zeus). De atunci, a început să se comporte ca un zeu, cerând supușilor să i se închine prin proskynesis – o practică persană de prosternare pe care grecii o considerau umilitoare și nebunească.

5. Bețiile și crimele impulsive

Alexandru era renumit pentru petrecerile sale excesive, care deseori degenerau în violență. Un episod infam este uciderea lui Cleitus cel Negru, unul dintre cei mai loiali generali ai săi, în 328 î.Hr. În timpul unui banchet în Samarkand, beat fiind, Alexandru s-a enervat pe Cleitus, care îl critica pentru adoptarea obiceiurilor persane. Într-un acces de furie, l-a străpuns cu o suliță. Regretul său ulterior a fost profund – a plâns zile întregi –, dar acest incident nu a fost izolat. Alte surse menționează că obișnuia să provoace dueluri și să execute pe loc pe cei care îl supărau în stare de ebrietate.

6. Misterul morții și al mormântului său

Moartea lui Alexandru, la 32 de ani, în Babilon (323 î.Hr.), este unul dintre cele mai mari mistere ale istoriei. A murit subit după o febră intensă, iar cauzele sunt dezbătute: malarie, tifos, otrăvire sau alcoolism cronic. Plutarh povestește că, înainte de a muri, a cerut să fie aruncat în râul Eufrat pentru a dispărea ca un zeu, dar generalii săi au ignorat dorința, îmbălsămându-i corpul. Mormântul său, inițial plasat în Memfis, apoi mutat la Alexandria, a fost pierdut în timp, iar locația sa exactă rămâne necunoscută, alimentând teorii bizare despre o ascundere deliberată.

7. Obiceiul de a dormi cu „Iliada“ sub pernă

Alexandru era obsedat de eroii lui Homer, în special de Ahile, pe care îl considera un model. Aristotel, tutorele său, i-a oferit o copie anotată a „Iliadei“, pe care Alexandru o purta peste tot și o ținea sub pernă în timpul campaniilor. Se spune că recita pasaje soldaților săi și că a vizitat ruinele Troiei în 334 î.Hr., unde a depus o coroană și a alergat gol în jurul presupusului mormânt al lui Ahile – un gest excentric care sublinia mania sa pentru mitologie.

8. Dragostea ambiguă pentru Hephaestion

Relația lui Alexandru cu Hephaestion, cel mai apropiat prieten și general al său, a fost atât de intensă încât a stârnit speculații despre o legătură romantică. Când Hephaestion a murit în 324 î.Hr., Alexandru a intrat într-o stare de doliu extrem: a ordonat tăierea coamelor cailor, a interzis muzica în tabără și a construit un monument funerar colosal, estimat la 12 milioane de dolari în valoare actuală. Unii istorici văd această relație ca pe o prietenie platonică tipică epocii, dar alții sugerează o iubire profundă, ascunsă de istoria oficială.

9. Superstițiile și preoții personali

Alexandru era profund superstițios și se baza pe preoți și oracole pentru a-i ghida deciziile. Aristandros, ghicitorul său personal, interpreta vise și semne – de exemplu, înainte de bătălia de la Gaugamela, un vultur zburând deasupra taberei a fost văzut ca un semn al victoriei. Alexandru refuza să lupte dacă semnele erau nefavorabile, o trăsătură neobișnuită pentru un lider militar atât de pragmatic.

Concluzie

Alexandru cel Mare nu a fost doar un cuceritor genial – a fost o figură plină de excentricități și ciudățenii care îl fac uman și, în același timp, mai mare decât viața. De la obsesia pentru mirosuri și mitologie la bețiile sângeroase și experimentele sociale bizare, el a fost un amestec de divinitate autoproclamată și impulsivitate dezlănțuită. Istoria tinde să glorifice victoriile sale, dar aceste detalii nebunești dezvăluie un om complex, prins între ambiție și excentricitate. Alexandru nu a fost doar „Marele“ – a fost și un mister fascinant, ale cărui umbre continuă să intrige și să uimească.