Povestea ultimilor “harapii” din Dobrogea. Aici în câmpiile dintre fluviu și mare, unde vântul uscat mai adie povești uitate din alte timpuri, s-au așezat cândva oameni cu înfățișare diferită și destine puțin cunoscute: harapii sau arapii dobrogeni. Acești oameni cu pielea închisă la culoare, proveniți din părți îndepărtate ale Imperiului Otoman, s-au stabilit aici în secolul al XIX-lea, trăind în câteva sate izolate, astăzi complet dispărute ori absorbite de realități moderne.
Sosirea lor în Dobrogea este legată de o decizie a autorităților otomane, care în 1834, prin ordinul unui pașă din Silistra, Hasan Pașa, au împroprietărit un grup de foști soldați arabi în sudul regiunii. Erau bărbați eliberați din serviciul militar, unii dintre ei cu rădăcini în Siria otomană, alții provenind din strămoși africani convertiți la Islam în zona Mării Roșii și trimiși în serviciul sultanului. Conform teoriei antropologului Eugene Pittard, trăsăturile lor indicau influențe subsahariene, chipuri întunecate, robustețe fizică, statură înaltă, deosebindu-i clar de restul populației orientale.
Românii le-au spus harapi, un termen derivat din turcescul Harab, dar care în mentalul colectiv românesc a fost echivalent cu „omul negru” sau „arabul cu piele închisă”. În 1850, în registrele otomane sunt menționați oficial 145 de arabi stabiliți în Dobrogea, dar cifrele neoficiale indică o creștere rapidă în deceniile următoare.
Cea mai cunoscută așezare a lor a fost satul Dokuz Ağaç, care înseamnă în turcește „Nouă Copaci”. Acesta a fost ulterior redenumit Măgura și este astăzi parte a comunei Cerchezu, în podișul Negru Vodă. În jurul acestui sat se aflau și celelalte patru așezări arabe dobrogene, ale căror nume nu s-au păstrat cu exactitate, dar care au fost consemnate de geograful francez Guillaume Lejean în anul 1861, drept „localități rurale arabe prospere, în Europa”. Era o realitate rară: în întreaga Europă de la acea vreme, doar Dobrogea avea sate locuite exclusiv de arabi.
În aceste așezări, harapii se ocupau de agricultură în condiții dure de secetă, fiind experți în lucrul cu soluri aride, o pricepere moștenită din patria lor orientală. De asemenea, creșteau vite și fapt aparte în istoria locală, îngrijeau cămile cu două cocoașe, Camelus bactrianus, aduse din Asia Centrală prin rețelele comerciale otomane. Cămilele erau folosite la transportul de bunuri pe rutele între Dunăre, Medgidia și Marea Neagră. Se spune că arapii erau singurii care știau cum să le mânuiască, să le hrănească și să le calmeze. Erau prezenți în caravane, la târguri și la drumurile lungi prin stepă.
Un alt indiciu al prezenței arabe bine stabilite în zonă este reduta Arab Tabia, adică „Fortăreața Arabilor”, care a situată la sud de Ostrov. Această poziție strategică, cucerită de dorobanții români în timpul Războiului de Independență din 1877–1878, indică faptul că arapii nu erau doar agricultori și crescători de animale, ci și apărători ai frontierelor otomane.
După 1878, când Dobrogea a devenit parte a Regatului României, soarta acestor comunități s-a schimbat radical. Pierzând sprijinul autorităților otomane și în fața unei noi ordini administrative și sociale, mulți dintre harapi au emigrat spre Anatolia ori alte regiuni ale fostului imperiu. Cei rămași s-au amestecat treptat cu populațiile turco-tătare musulmane, fiind asimilați cultural și lingvistic. La începutul secolului XX, ar mai fi existat, conform cercetătorului Pittard, doar 14 arabi declarați în Dobrogea, toți bărbați. De acolo încolo, urma lor s-a pierdut.
Astăzi, satul Măgura încă există, dar identitatea sa arabă s-a șters aproape complet. Celelalte patru sate pur și simplu au dispărut, năruindu-se odată cu părăsirea lor. Pământul le-a acoperit, iar numele lor s-au pierdut. Cu toate acestea, memoria harapilor a rămas în imaginarul popular: arapul sau harapul apare în basmele românești ca un personaj misterios, adesea cu puteri neobișnuite, uneori înfricoșător, alteori loial. În colinde și legende, „arapul cu tolba de foc” păzește taine sau e paznicul porții dintre lumi.
Așadar, harapii nu au fost doar o curiozitate etnică a Dobrogei, ci parte din istoria multiculturală și complexă a acestei regiuni. Au venit cu armele lor, cu obiceiurile lor, cu priceperea adusă din pământuri fierbinți, și au trăit aici ca țărani, crescători de animale și oameni de frontieră. Dobrogea, cu firea ei primitoare și amestecată, i-a primit și i-a păstrat în felul ei, nu în muzee, ci în povești.
Astăzi, poate doar vântul care suflă printre dealurile dobrogene mai poartă ecoul acelor limbi străine pierdute și a pașilor grei ai cămilelor. Dar cine ascultă cu răbdare, poate încă auzi ceva din acea viață pierdută, dintre Dunăre și Marea cea Mare…
