În istoria și legendele românești, puține povești captivează imaginația așa cum o face cea a Mariei Puțoianca. O tânără curajoasă din satele transilvănene, care, în plină epocă a domniei lui Mihai Viteazul, a ales să-și ascundă genul sub haine de oștean pentru a răzbuna familia și a apăra pământurile natale de invazia otomană. Deși figura ei este ancorată în literatura română a secolului al XIX-lea, prin romanul istoric „Maria Puțoianca” de N. D. Popescu (publicat în 1892), povestea ei transcende paginile cărții, devenind un simbol al curajului feminin și al rezistenței naționale. Această eroină de legendă ne amintește că, în vremuri de răscoală și unire, eroismul nu cunoaște granițe de gen sau origine socială.

Contextul istoric: Epoca lui Mihai Viteazul

Pentru a înțelege povestea Mariei Puțoianca, trebuie să ne întoarcem în secolul al XVI-lea, o perioadă marcată de lupte crâncene pentru supraviețuirea principatelor române în fața expansiunii Imperiului Otoman. Mihai Viteazul, născut Mihai Hagi sau Pătrașcu cel Bun (1550–1601), a fost un domnitor vizionar al Țării Românești, care a reușit, pentru prima dată în istorie, să unească sub un singur sceptru Țara Românească, Transilvania și Moldova, în anul 1600. Această unire efemeră, dar simbolică, a fost rezultatul unei politici abile de alianțe și rezistențe armate împotriva turcilor și a vecinilor ostili, precum habsburgii sau polonezii.

Mihai a urcat pe tronul Țării Românești în 1593, într-un moment când Poarta Otomană își extindea influența prin tributuri grele și jafuri. Domnia sa a fost marcată de revolte antiotomania, culminând cu victoria de la Călugăreni (1595), unde oastea sa a înfruntat o armată turcească mult superioară numeric. Mihai nu era doar un războinic, ci și un strateg, care a atras de partea sa mercenari secui și unguri din Transilvania, pe care o va cuceri în 1599. Totuși, unirea sa a fost scurtă: trădat de aliați, Mihai a fost asasinat în 1601 la Turda.

În acest haos, legendele populare au înflorit, exaltând eroii anonimi care au contribuit la cauza națională. Printre ei se numără și femei curajoase, inspirate poate de figuri reale precum Ecaterina Telega sau alte eroine din folclor. Maria Puțoianca intră în acest panteon prin prisma literaturii romantice, care a romantizat istoria pentru a inspira generațiile viitoare.

Originea legendei: Din satul Puțoaia la curtea lui Mihai

Potrivit romanului lui N. D. Popescu, Maria Puțoianca – numele ei evocând probabil un sat sau o localitate din Transilvania, posibil legată de Puțoaia sau o variantă folclorică – era o fată simplă, crescută în umbra munților Apuseni. Erau anii grei ai anilor 1590, când hoardele otomane, sub comanda pașelor Sinan și Mehmed, devăstau satele românești, luând robi, distrugând biserici și impunând jugul sultanului. Familia Mariei, țărani onești, a căzut victimă unui astfel de raid. Tatăl și frații ei au fost uciși în fața ochilor ei de un detașament otoman, iar mama răpită sau măcelărită. Supraviețuind miraculos, Maria, o adolescentă de vreo 16-18 ani, a jurat răzbunare.

Nu era loc pentru lacrimi în acele vremuri. Inspirată de chemarea la arme a lui Mihai Viteazul, care răsuna prin sate – „Haideți, flăcăi, să scăpăm țara de păgâni!” –, Maria a decis să se alăture oștirii. Dar cum? O fată nu avea loc în taberele bărbătești, pline de suspiciuni și tradiții rigide. Așa că a tăiat părul lung, s-a îmbrăcat în straie de haiduc – suman, căciulă de blană, ișlic și armură rudimentară improvizată din piele și metal găsit – și s-a deghizat în „Marian”, un flăcău voinic din munți. Cu o sabie moștenită de la tatăl ei și un pumnal ascuns, a pornit spre tabăra lui Mihai, aflată în marș spre Călugăreni sau spre alte bătălii cheie.

Legenda spune că Maria a ajuns în oastea voievodului prin intermediul unui haiduc bătrân, care a observat curajul ei ascuns. Mihai Viteazul însuși, cunoscut pentru așezarea sa în recrutarea luptătorilor devotați, ar fi apreciat „flăcăul” pentru vitejia sa. Maria a luptat în primele ciocniri, dovedindu-se iscusită la spadă și arcul, ucigând dușmani cu o ferocitate care uimea camarazii. Potrivit unor variante ale poveștii, ea a contribuit la victoria de la Călugăreni, unde, deghizată, a tăiat capete de ieniceri în haosul luptei.

Vitejiile Mariei: Răzbunarea și dezvăluirea

Cea mai dramatică parte a legendei este răzbunarea personală. Maria, sub masca lui „Marian”, a urmărit detașamentul otoman responsabil de masacrul familiei sale. Într-o ambuscadă lângă un vad de râu – poate inspirat de luptele din Oltenia sau Transilvania –, ea a condus un mic grup de oșteni și a ucis nu mai puțin de nouă soldați turci, fiecare legat de moartea unui membru al familiei. Sabia ei, udată în sânge, a devenit simbolul justiției divine. „Nu i-a fost frică niciodată”, spune o variantă modernă a legendei, subliniind indrăzneala ei în fața morții.

Dar secretele nu durează veșnic. Într-o bătălie mai mare, posibil cea de la Giurgiu sau în campania transilvăneană, Maria este rănită grav. Când tovarășii săi îi scot armura pentru a-i îngriji rana, adevărul iese la iveală: sub straiele de oștean se ascundea o femeie tânără, frumoasă și plină de răni. Șocul taberei este mare, dar Mihai Viteazul, impresionat de faptele ei, o declară eroină. Potrivit romanului, voievodul o răsplătește cu onori, poate chiar cu o audiență privată, unde ea povestește suferințele satului ei. Maria devine un exemplu pentru alte femei, inspirând răscoale locale.

Totuși, legenda nu se termină fericit. După asasinarea lui Mihai în 1601, Maria dispare din istorie – unii spun că s-a călugărit, alții că a murit în lupte ulterioare, răzbunând unirea efemeră. Romanul lui Popescu, extras din „cea mai glorioasă epocă a vieții lui Mihai Viteazul”, încheie cu un omagiu adus curajului ei, subliniind cum o simplă fată din popor a contribuit la visul unirii.

Moștenirea culturală: De la roman la legendă populară

„Maria Puțoianca” nu este doar o poveste izolată; ea reflectă un trop comun în literatura europeană a epocii romantice, unde femei deghizate luptă pentru libertate – gândiți-vă la Joan d’Arc sau la eroinele din baladele balcanice. Publicat la Brașov în 1892, romanul lui N. D. Popescu (un autor mai puțin cunoscut, dar entuziast al istoriei naționale) a fost parte a mișcării de renaștere culturală românească, influențată de figuri precum Mihai Eminescu sau Nicolae Bălcescu. Cartea, cu cele 208 pagini ale sale, amestecă fapte istorice cu ficțiune, exaltând rolul poporului în istorie.

În folclor, povestea a supraviețuit prin balade și povești orale, mai ales în Transilvania și Oltenia. Astăzi, ea reapare în postări virale pe rețele sociale, unde este celebrată ca „eroina românească de legendă care a sfidat Imperiul Otoman cu sabia în mână”. Deși nu există dovezi istorice concrete că Maria a existat cu adevărat – probabil e o amalgamare de relatări populare –, impactul ei este real: inspiră femei moderne, filme istorice și dezbateri despre rolul genului în istorie.

Într-o eră în care istoria română este adesea dominată de voievozi și boieri, Maria Puțoianca ne reamintește că eroismul vine din inimi simple. Ea, fata deghizată în flăcău, a arătat că sabia nu cunoaște gen, iar lupta pentru libertate e universală. Povestea ei, născută din cenușa invaziilor otomane, continuă să lumineze moștenirea lui Mihai Viteazul – unificatorul care, prin oastea sa, a visat la o Românie unită.