În inima Munților Tatra, la granița dintre Polonia și Slovacia, trăiește o comunitate fascinantă, cunoscută sub numele de goralii – un grup etnic care, deși integrat în societatea poloneză, păstrează urmele unei moșteniri românești vechi de secole. Acești „munteni” ai Carpaților, numiți și valahi, sunt urmașii păstorilor transilvăneni care au migrat în sudul Poloniei între secolele XII și XVI, aducând cu ei tradițiile, limba și modul de viață al Carpaților. Povestea lor, adesea uitată, este o mărturie a rezistenței culturale și a legăturilor profunde dintre popoarele din această regiune a Europei.
Origini și migrație
Goralii sunt descendenții păstorilor valahi, originari din Transilvania, Maramureș și nordul Moldovei, care au practicat transhumanța încă din Evul Mediu. Motivați de condițiile grele din Ardeal, lipsa pășunilor și presiunile politice și religioase, acești păstori au traversat Carpații, stabilindu-se în regiuni montane precum Podhale, în jurul orașelor Zakopane, Żywiec și Nowy Sącz. Documentele poloneze din secolul al XVII-lea atestă existența a peste 500 de sate românești în sudul Poloniei, multe dintre ele fondate de urmașii lui Dragoș Vodă, prin nepoții săi, Drag și Sas.
Primii valahi au ajuns în Polonia încă din secolul al XIII-lea, atrași de oportunitatea de a-și păstra libertatea și de a beneficia de privilegii, cum ar fi dreptul de a fi judecați conform „jus valachicum” – un sistem juridic românesc care le oferea autonomie și drepturi asupra pământurilor. Acești păstori nu doar că au populat culmile munților, dar au adus și o civilizație carpatică distinctă, învățându-i pe localnici meșteșuguri precum păstoritul, prelucrarea lemnului și plutăritul.
Tradiții și identitate
Deși astăzi goralii sunt în mare parte asimilați în cultura poloneză și vorbesc un dialect polonez, influența românească este încă vie în tradițiile, obiceiurile și chiar în limbajul lor. Dialectul goral conține cuvinte arhaice de origine română, precum „măgură”, „fluier”, „cătun”, „vatră”, „brânză”, „merinde” sau „jintiță”. Toponimele din regiune, cum ar fi Łopuszna (asemănătoare cu Lăpușna din România) sau Bukowina, reflectă de asemenea rădăcinile românești.
Casele tradiționale ale goralilor, păstrate cu grijă în curtea multor pensiuni moderne din Zakopane, sunt izbitor de asemănătoare cu cele din satele transilvănene sau maramureșene. Elemente precum „lăiți”, „țoluri” sau „cofe” (coșuri de nuiele) amintesc de gospodăriile românești tradiționale. Brânza, numită „bryndza” în regiune, este identică cu cea din Transilvania, iar țuica, preparată în mod similar horincii maramureșene, rămâne o băutură apreciată. Simboluri precum „Floarea Vieții” sau „funia răsucită”, regăsite pe porți și obiecte decorative, au origini dacice și sunt prezente și în arhitectura din Maramureș și Bucovina.
Goralii își revendică cu mândrie identitatea românească, mai ales în sate precum Koniakow, situat la cea mai mare altitudine din Polonia. Aici, localnicii consideră România „patria lor originară”. Cel mai cunoscut ansamblu folcloric din regiune, „Kapela Walasi” (Capela Valahă), condus de violonistul Zbyszec Walach, interpretează muzică ce amintește de melodiile din Munții Apuseni, consolidând legătura culturală cu rădăcinile valahe.
Asimilare și moștenire
De-a lungul secolelor, goralii au fost treptat slavizați, adoptând limba poloneză și religia catolică. Cu toate acestea, ei au rămas o entitate distinctă din punct de vedere cultural și antropologic. În secolul al XIX-lea, naționalismul polonez romantic i-a portretizat pe gorali ca „sălbatici nobili”, purtători ai unei culturi pure, deși, în realitate, aceștia aparțineau unui neam românesc. Istoricii polonezi moderni, precum Paweł Sendyka, recunosc originea românească a goralilor, subliniind migrațiile din Țările Române în secolul al XIV-lea, deși unii cercetători plasează începuturile acestei prezențe încă din secolul al X-lea.
După cel de-al Doilea Război Mondial, o ultimă „infuzie” românească a avut loc prin repatrierea comunităților poloneze din Maramureș și Bucovina, care au adus cu ei limba și tradițiile, inclusiv celebra pălincă maramureșeană. În ciuda asimilării, goralii continuă să fie văzuți în Polonia ca „oameni liberi ai munților”, iar tradițiile lor sunt o atracție majoră pentru turismul montan.
Concluzie
Povestea goralilor este una a rezistenței și adaptării, a unui popor care a dus mai departe moștenirea românească în inima Carpaților polonezi. Deși au fost uitați de multe ori de istorie și neglijați de autoritățile române, goralii reprezintă o punte culturală între România și Polonia. Călătoriile recente, precum transhumanța simbolică organizată de ciobanul polonez Piotr Kohut și românul Cristian Suciu, au readus în atenție această legătură, demonstrând că rădăcinile valahe sunt încă vii.
Goralii ne amintesc că identitatea românească transcende granițele, purtată de păstori, cântece și simboluri care au supraviețuit secolelor. Redescoperirea poveștii lor este o invitație de a explora nu doar istoria, ci și bogăția culturală a Carpaților, care continuă să unească popoare și să inspire generații.
