Teza originii dacice a românilor este una dintre cele mai vechi și mai intens circulate idei identitare din spațiul românesc. Încă din secolul al XIX-lea, sub influența romanticismului naționalist, s-a cristalizat concepția că românii ar fi „urmașii direcți ai dacilor”, populația antică a teritoriului carpato-danubiano-pontic. Însă, în lumina cercetărilor istorice moderne, această teză este profund simplificatoare, parțial mitologică și, în unele aspecte, chiar eronată. În cele ce urmează, vom analiza de ce nu putem spune, în mod științific și riguros, că românii se trag din daci – și ce înseamnă, de fapt, formarea poporului român.

Etnogeneza românilor: între romanizare și migrații

Imperiul Roman a cucerit Dacia la 106 e.n. (campanie a împăratului Traian, ilustrată pe Columna lui Traian) și a instituit provincia Dacia Traiană. După această victorie, regatul dac a fost integrat treptat în Imperiu. În primele secole creștine populaţia băştinaşă a fost romanizată: pe teritoriul Daciei sud-dunărene (aprox. actuala Transilvanie și nordul Olteniei/Munteniei) au fost aduşi coloniști din diverse provincii romane (latini, iliri, greci, celți, germani etc.). Din secolul al VI-lea, slavii pătrund masiv în regiune, fiind asimilaţi de populaţia daco-romană emergentă până în secolul al XII-lea. Limba română s-a format ca limbă romanică orientală pornind de la latina vulgară de aici; influențele slave medievale sunt vizibile atât în lexic (împrumuturi slave timpurii), cât și în unele structuri gramaticale.

Studiile genetice moderne arată că românii nu sunt izolați în Europa. Un studiu de ADN mitocondrial pe populații românești găsește asemănări puternice cu alte grupuri europene. Astfel, zonele de câmpie (Moldova, Muntenia, Dobrogea) se corelează genetic cu populații slave, în timp ce Transilvania este mai apropiată de Europa Centrală. În ansamblu, compoziția genetică românească reflectă migrațiile preistorice și istorice (Neolitic, Epoca Bronzului, migrații medievale), dar nu trimite la vreo „populație dacică izolată” unic.

Din punct de vedere lingvistic și istoric, experții avertizează că datele disponibile nu permit concluzii definitive despre locul concret de formare a poporului român. Studiile recente (p. ex. Cambridge History of the Romance Languages, 2013) notează că „datele istorice, arheologice și lingvistice disponibile nu par adecvate pentru a oferi un răspuns definitiv” în această dezbatere, iar un ghid Oxford (2016) menționează că teritoriul exact de origine al graiului „daco-român” rămâne incert. În practică, consensul academic admite că românii provin din populații romanizate din spaţiul carpato-danubiano-pontic, împletite ulterior cu valuri migratoare, fără a susține o teorie simplistă „pur daco-romană”.

Teoria daco-romană și originile ei istorice

Teoria continuității daco-romane (sau „dacorație”) afirmă că românii ar trage negreşit din populaţia autohtonă romanizată a Daciei. În Școala Ardeleană (a doua jumătate a secolului XVIII), cărturarii români transilvăneni susțineau teza originii latine a românilor și a limbii române, precum și ideea că această populație a continuat să trăiască pe teritoriul Daciei Traiane. Sincai și Micu-Klein, de pildă, insistau că limbajul român este „descendent din latina vulgară” și că românii din Muntenia, Moldova și Transilvania își au rădăcinile în coloniștii lui Traian aduşi aici în secolul II e.n.. Apariția mitului că „străbunii românilor au fost exclusiv daci exterminați de romani” este însă o formă ideologică ulterioară.

În secolul al XIX-lea ideea s-a radicalizat în direcția naționalistă. Unii savanți români ca Bogdan Petriceicu Hașdeu și Dimitrie Densușianu au amplificat rolul dacilor în etnogeneză, ajungând la ipoteze exagerate. După cum notează istoricul Szabó Csaba, demersul lor a reprezentat momentul fondator al „dacismului”: „populațiile pre-romane (dacii) au un rol mult mai important în teoriile lor istorice decât cele romane sau post-romane”. În această perioadă, Dacia devine simbol de vechime națională, iar elitele cu tendințe romantice alimentau imaginea unui popor cu strămoși daci eroi.

Epoca comunistă (1965–1989) a oficializat și agravat mitul dacic. Dictatorul Nicolae Ceaușescu a adoptat dacismul ca ideologie de stat, glorificând trecutul geto-dac ca predecesor al României socialiste. După 1974 s-au organizat festivități (ex. mileniul statului dac), s-a impus în manuale și artă și s-au realizat filme istorice pe această temă. Așa cum subliniază o analiză istorică, în perioada comunistă „dacismul a fost folosit intens de dictator, fiind transformat în ideologia principală a acestuia… Istoria dacilor era prezentată drept element principal unitar național”. În propaganda de atunci, lupta dacilor cu romanii devenea metafora rezistenței românești la orice imperiu extern. Această viziune comunistă a rămas, din păcate, în mentalitatea colectivă și după 1989.

Teorii alternative și „dacopația” (pseudomitologie)

În paralel cu istoriografia profesionistă, au proliferat teze fanteziste despre dacii „puri” şi „superiori” – fenomen cunoscut în România drept dacopație sau dacomanie. Adepţii săi promovează teorii conspiraționiste fără suport științific. De pildă, unii autori susțin fără dovezi că „dacii au inventat scrisul”, că primii papi nu erau latini, că romanizarea ar fi fost doar o ficțiune sau că românii sunt «urmașii exclusivi ai dacilor». Alte aberatii includ afirmații că „popoare stră-dacice” ar fi colonizat Troia, Greția, Baalbek, sau că dacii ar fi fost creștini cu un zeu Zamolxe monoteist înainte de Hristos. Mai există „teorii” misterioase despre tuneluri și energie subterană în Munții Carpați, care le-ar fi permis dacilor să dispară și să reapară la nevoie.

Specialiștii resping cu fermitate aceste tipuri de afirmații. Arheologul Alin Frînculeasa subliniază că „susținerea unor asemenea lucruri strigătoare la cer denotă o totală lipsă de realism și o lipsă de cunoaștere a istoriei și a izvoarelor arheologice”. În practică, teoriile dacopaților nu își găsesc loc în cercurile academice. După cum relevă un studiu recent, „teoriile dacomaniei” (de ex. ale lui N. Săvescu sau D. Roxin) „sunt deja ignorate de marea majoritate a istoricilor și arheologilor”. Totodată, dovezile arheologice pun dacii într-un context regional mixt: ei conviețuiau cu populații elenistice și celtice, iar cultura lor era puternic influențată de contactele cu lumea romană şi tracică. În consecință, „miturile” dacopaților – săpături secrete, civilizații extrem de avansate, conexiuni extraterestre etc. – nu au bază documentară sau arheologică și sunt considerate pseudostiință.

De ce persistă mitul în cultură?

Mitul „daco-român” rezistă în mentalul colectiv și mediul public din câteva motive interconectate:

• Apel identitar și emoțional. Percepția Daciei ca „pământ strămoșesc” oferă un sentiment de continuitate şi mândrie naţională. După cum explică profesorul Adrian Cioroianu, mulți români se raportează emoțional la daci ca rădăcini: „dacă dacii sunt civilizația inițială pe teritoriul de astăzi al României… sigur că putem vorbi despre ei ca strămoșii noștri”. Totuși, el avertizează că o „teorie a originii pure” (exclusiv daco-romane) nu rezistă analizei istorice. Cu toate acestea, ideea „întoarcerii la daci” continuă să trezească interes: mulți găsesc reconfortantă legătura cu un mit primar al antichității locale.
• Moștenirea naționalist-comunistă. În mentalul colectiv persistă propaganda istorică de la Ceaușescu și chiar dinainte. Statul comunist a făcut din geto-daci un simbol al independenței și al măreţiei poporului. Profesorul Szabó Csaba notează că „luptele dacilor cu imperialismul roman erau metafora principală” în discursul lui Ceaușescu. Această exaltare politică a rădăcinilor traco-dacice a fost învățată și memorată de generații întregi. În prezent, mitul continuă să fie popularizat de așa-numiții „mitografi” ai dacismului contemporan.
• Dezinformarea online și naţionalismul popular. În era Internetului, ideile facile despre strămoși se viralizează rapid. Grupuri pe rețele sociale şi site-uri populiste propagă teorii conspiraţioniste despre dacii „geniali”, ignorând studiile ştiinţifice. Deși experţii atrag atenția că nu există nicio „locomotivă energetică geto-dacică” sau scriere dacică anterioară romanilor, aceste idei circulă sub formă de articole senzaționaliste și meme. Eroii daci (Decebal, Burebista) sunt amintiți selectiv ca exemple de măreţie, iar latinitatea culturii române este minimalizată. În plus, în mediul public rămân multe confuzii: de exemplu, interpretarea istorică greșită că românii sunt urmașii direcți, exclusivi, ai dacilor, în defavoarea oricăror alte populaţii (romane, migratoare medievale etc.). Consecința este că segmentul educat al populației trebuie să contracareze continuu stereotipuri vehiculate prin mass-media și rețelele sociale.

În concluzie, ideea că „românii se trag din daci” este o formulă simplificatoare şi emoţională fără susținere univocă în cercetarea de specialitate. Etnogeneza românilor e un proces complex, cu rădăcini latine, substrat geto-dacic și influențe migratoare, iar consensul academic nu impune un narativ pur daco-român. Mitul persistă mai ales din rațiuni culturale și politice, nu pentru că istoricii ar fi descoperit dovezi incontestabile.

Surse: Analize istorice, filologice şi genetice recente arată că limba română derivă din latina vorbită în provinciile romane din Balcani şi Carpaţi, că urme de continuitate daco-romană există, dar că populaţia continuă cu un amestec de influenţe (romanice, slave, migratoare) . Studii critice asupra mitului își bazează argumentele pe lucrări ale Şcolii Ardelene, monografii istorice şi cercetări arheologice şi genetice, inclusiv articole de sinteză recente şi interviuri cu specialişti.