În vara anului 480 î.Hr., regele persan Xerxes I a pornit cu o armată imensă împotriva Greciei. Sursele antice, în special Herodot, dau cifre exorbitante – peste 5 milioane de oameni – dar cercetătorii moderni consideră aceste date exagerate. De pildă, inscripții târzii şi raţionamente logistice moderne reduc estimarea la circa 200.000 de soldaţi persani la Thermopylae, o valoare mult mai realistă decât „milioanele” vehiculate de Herodot. În faţa acestei invazii, o coaliție de orașe‑stat grecești a hotărât să apere intrarea spre sud la defileul Termopile, folosindu-se de terenul îngust şi de poziţia alpină abruptă. Un prim contingent al forțelor aliate – aproximativ 7.000 de luptători – a fost trimis să blocheze trecătoarea.

Mărimea reală a armatei persane

Numărul exact al invadatorilor persani rămâne incert şi controversat. Herodot vorbeşte despre cifre fabuloase (peste 5 milioane), iar chiar alţi autori antici au scăzut „doar” la câteva sute de mii. Cercetători moderni arată însă că astfel de cifre sunt imposibile din punct de vedere logistic și demografic. Reconstrucția academică sprijină o forță persană de ordinul 100.000–200.000 de militari la Termopile, ceea ce era totuși cea mai mare armată străină întâlnită în Grecia până atunci. Chiar și aceste valori ridicate relativ arătau că grecii erau numeric depăşiţi, însă prin așezarea la Thermopylae au neutralizat avantajul câmpului deschis.

Aliații greci la Termopile

Grecia nu a trimis numai cei „300 de spartani” la Termopile, deși figura lor dominantă a eclipsat prezenţa celorlalți. Tradiția narativă s‑a concentrat pe corajul spartanez, dar Herodot menționează detașamente importante din alte cetăți. Astfel, înainte de luptă Leonidas a condus un detașament spartanez de 300 de hopliți (aleşi în mod ritual şi având fiecare câte un fiu), însă alături de aceștia au luptat şi aproximativ 700 de războinici din Thespiae și 400 de Thebeni. Alte contingente grăniceşti au venit din Tegea, Corint, Locri, Focis și altele, alcătuind inițial o forță elenă de circa 7.000 de oameni. După aflarea despre încercuirea persană printr-o cale montană, mare parte dintre aliați s-au retras de la Termopile, la ordinul regelui Leonidas. În final au rămas circa 1.000 de greci, din care 300 spartani, cei 700 de thespioti care au refuzat să plece și (conform tradiției lui Herodot) întreaga detașare tebănească. Sursele antice sugerează însă că thebanii fuseseră ţinuţi ca ostatici de Leonidas și că nu luptaseră din convingere; se spune că ei s‑au predat persilor când situaţia grecilor s‑a înrăutăţit. În realitate, rolul thespienilor şi al altor aliați (de pildă focienii sau locrianii) a fost crucial pentru rezistență, demonstrând că Thermopylae nu a fost doar epopeea spartaneză a „300”.

Reprezentare modernă a regelui spartan Leonidas I (bust de tip Corintian din secolul al V-lea î.Hr.). Spațiul îngust de la Termopile le-a permis spartanezilor înarmarea completă și formarea falangei, maximizându-și avantajul ofensivei hoplite.

Tactici defensive și avantajul teritoriului

Grecii au ales Thermopylae tocmai pentru a transforma superioritatea numerică persană într-un dezavantaj. Defileul avea la vremea bătăliei doar câteva zeci de metri lățime între stânci și mare. Acolo o falangă solidă de hopliți, a căror armură și scuturi masive blocau pasul, putea respinge valuri de atac. Într-adevăr, peste două zile de confruntări grecii au reținut constant atacurile persane, provocând pierderi mari celor din urmă, deși victimele grecilor au fost relativ puține. Arcașii perși au tras în continuu, însă săgețile aproape că nu străpungeau ecranele grecilor sau armura lor grea. De asemenea, bătaia de cavalerie persană – una dintre armele cele mai mortale pe câmp deschis – nu și-a găsit loc într-un defileu îngust, astfel încât tacticile „orientale” ale perșilor au fost complet anulate. Drept urmare, grecii au stat „pe poziții spartane”: au apărat cu stoicism intrarea la pas, combătând față în față. Conform cronicarului Herodot, grecii luptau pe națiuni, în falange separate, rotindu‑și unitățile pentru a menţine lupte proaspete (echivalează cu „trenarea” trupelor când cele din față erau epuizate). La finele zilelor a doua, spartanii și aliații lor au reuşit să blocheze porțiunea critică a pasului și păreau să respingă orice încercare persană de a forța trecerea.

Trădarea lui Ephialtes

După două zile de opoziție ierne, situația elenilor la Termopile s‑a schimbat dramatic din cauza unui act de trădare. Un localnic maliot, Ephialtes, i‑a dezvăluit regelui Xerxes existența unui traseu de mers pe munte – un drum vechi deja cunoscut de locuitori – care ocolea posiția grecilor. Informația a permis corpului condus de Hydarnes să urce peste creastă și să coboare în spatele liniei greceşti, înconjurându-i. Astfel, strategia de apărare a grecilor devenise inutilă, iar Leonidas a convocat un sfat de război. În acel moment, majoritatea aliaţilor (spre exemplu focienii şi atenienii) au primit ordinul să se retragă în Peloponez. Leonidas a rămas însă cu gardă de corp formată din cei 300 de spartani, toți thespienii rămași (700 de oameni) și, potrivit câtorva surse, toți cei 400 de thebani care fuseseră ținuți drept ostatici. Sursele variază: unii spun că Thebanii au fost forțați să se predea, alții sugerează că sacrificiul lor este un mit ulterior. În orice caz, Ephialtes a fost considerat în Grecia antică simbolul trădării supreme. Herodot povestește că, după bătălie, Ephialtes a încercat să se ascundă în Tesalia, dar a fost ucis mai târziu de un compatriot pe motiv personal. Unele variante secundare susțin chiar că alți greci ar fi indicat traseul, însă Herodot respinge aceste teorii ca nefondate, insistând că numai Ephialtes este responsabil de dezastrul elen.

Moștenire și controverse moderne

Bătălia de la Termopile rămâne în memorie ca un model al sacrificiului eroic, însă istoricii moderni încearcă să descopere „dincolo de legendă” și aspecte mai puțin romantice. Ei subliniază că ierarhizarea contribuţiilor antice favorizează rolul spartanez și minimalizează sacrificiul aliaților greci. De pildă, „cei 300” sunt prea adesea prezentați separat, când de fapt mii de alți greci s‑au luptat acolo și unii au căzut cu ei. În plus, se discută mult despre veridicitatea cifrelor lui Herodot. Pe de o parte, el era martor relativ apropiat al evenimentului (scriind la doar câteva decenii după bătălie), dar pe de altă parte a fost influențat de tradiția epică și de dorința de a glorifica grecii. Astfel, mulți cred că s‑au exagerat atât numărul persanilor, cât și eroismul spartanez conform modelului epic (de exemplu analogii cu epopeile homerice). Totodată, au fost formulate și ipoteze controversate privind rolul profețiilor sau legile războiului spartan (unii spun că Leonidas a rămas pentru că era singura cale de a-i salva pe ceilalți, alții că voia cu adevărat să moară pentru glorie).

În ansamblu, modernii privesc Termopile nu doar ca pe o poveste de curaj fără seamăn, ci și ca pe un caz de studiu despre manipularea narativelor istorice. Cercetări recente insistă că bătălia are multiple fațete: de la strategia militară eficientă a grecilor la lecții despre propaganda victoriei și a înfrângerii. Mai mult, se evidențiază că victoria persană la Thermopylae nu a însemnat capitularea Greciei, ci un răgaz politic câștigat de Atheni în pregătirea altor confruntări cruciale. În epilog, Termopile rămâne un simbol complex – unul al rezistenței, dar și al moderației critice față de sursele antice.

Surse: Analize moderne ale bătăliei folosesc Herodot ca sursă principală, dar și studii istorice și arheologice contemporane. Textul de mai sus sintetizează aceste perspective academice, citând atât dovezi antice (Herodot), cât și cercetări critice recente (de pildă evaluări ale dimensiunii armatei și ale strategiei defensive) pentru a construi un tablou echilibrat și documentat al evenimentului.