În inima Carpaților, unde ecourile vechilor bătălii încă răsună printre munți, istoria dacilor nu s-a sfârșit odată cu sinuciderea lui Decebal în anul 106 d.Hr. Cucerirea romană a Daciei de către împăratul Traian a marcat sfârșitul regatului centralizat, dar nu și al spiritului dacic. Triburile libere, precum costobocii, au continuat să reziste, visând la un imperiu renăscut. Printre aceste figuri enigmatice se ridică Pieporus, considerat de unii istorici ultimul rege dac care a îndrăznit să sfideze Roma. Domnia sa, marcată de invazii temerare și alianțe fragile, reprezintă un capitol ascuns al istoriei, plin de secrete îngropate în inscripții antice și cronici uitate. Acest articol explorează visul imperiului dacic prin prisma lui Pieporus, dezvăluind misterele care învăluie moștenirea sa.

Contextul Istoric: Dacia după Cucerire

Pentru a înțelege ascensiunea lui Pieporus, trebuie să ne întoarcem la evenimentele care au remodelat lumea dacilor. După victoria lui Traian, provincia romană Dacia a devenit un bastion al Imperiului Roman, cu orașe fortificate și legiuni staționate pentru a suprima orice revoltă. Totuși, nu toată Dacia a căzut sub jugul roman. Triburi precum costobocii, carpi și bastarnii au rămas libere în zonele nordice și estice, menținând tradiții ancestrale și o ostilitate latentă față de invadatori.

Costobocii, un trib de origine dacică, erau localizați în regiuni care azi corespund părților din Polonia, Ucraina și România. Geograful Ptolemy îi menționează în “Geografia” sa ca locuind în Dacia pre-romană, la nord de provincia cucerită. Ei reprezentau o cultură arheologică numită Lipița, caracterizată prin fortificații montane și un stil de viață războinic. În secolul al II-lea d.Hr., sub presiunea migrațiilor barbare și a slăbiciunii temporare a Romei, aceste triburi au văzut o oportunitate de revanșă.

Anul 170 d.Hr. a fost un punct de cotitură. Imperiul Roman, condus de Marcus Aurelius, era angajat în Războaiele Marcomanice (166-180 d.Hr.), un conflict devastator împotriva coalițiilor germanice și sarmatice. Profitând de haos, costobocii, posibil sub conducerea lui Pieporus, s-au alăturat anti-romanilor, lansând invazii care au zguduit provinciile balcanice.

Pieporus: Regele Războinic al Costobocilor

Pieporus nu este o figură bine documentată în cronicile romane clasice, precum cele ale lui Dio Cassius sau Herodian, dar numele său apare în surse epigrafice care oferă indicii prețioase. O inscripție funerară descoperită la Roma, datând din secolul al II-lea d.Hr., îl descrie ca “Piepori Regis Coisstobocensis” – regele costobocilor. Monumentul a fost ridicat de nepoții săi, Natoporus și Drilgisa, în memoria soției sale, Zia (sau Ziais), fiica lui Tiatus. Textul latin, publicat inițial în secolul al XVI-lea de Mariangelus Accursius și ulterior de Lodovico Antonio Muratori, spune: “D.M. Ziai Tiati fil. Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis Natoporus et Drilgisa aviae cariss. b.m. fecer.”. Această inscripție sugerează că Pieporus era un lider proeminent, cu o familie regală care a ajuns ostatică la Roma după înfrângere.

Numele “Pieporus” este tipic daco-tracic, cu sufixul “-por” comun în onomastica dacică, similar cu Natoporus sau Bithoporus. Istoricii precum Gudmund Schutte și Vasile Pârvan propun că existau două grupuri de costoboci: cei transmontani (nordici) și cei din Dacia romană, Pieporus fiind probabil regele celor occidentali.

Domnia sa a culminat cu invaziile din 170-172 d.Hr. Costobocii, traversând Carpații, au atacat provinciile Moesia Inferior, Moesia Superior, Dardania, Macedonia și chiar Grecia. Ei au jefuit temple și orașe, ajungând până la Elateia în Grecia centrală, unde au fost în cele din urmă respinși de forțele romane conduse de Lucius Iulius Vehilius Gratus Iulianus. Aceste raiduri nu erau simple jafuri; ele reflectau un vis mai mare – reconstrucția unui stat dacic unit, independent de Roma.

După înfrângere, costobocii au fost atacați de tribul astingilor, instigați de guvernatorul roman Sextus Cornelius Clemens. Familia lui Pieporus, inclusiv Zia și nepoții, a fost trimisă la Roma ca ostatici pentru a asigura loialitatea tribului. Soarta personală a lui Pieporus rămâne necunoscută – posibil a murit în luptă sau a fost executat –, dar moștenirea sa a supraviețuit prin descendenți și prin impactul asupra istoriei romane.

Visul Imperiului Dacic: O Revanșă Împotriva Romei

Visul imperiului dacic, evocat de Pieporus, harkens back la epoca lui Burebista și Decebal, când Dacia era o putere regională capabilă să sfideze Roma. Burebista unise triburile în secolul I î.Hr., creând un stat vast de la Dunăre la Bug. Decebal, ultimul rege al Daciei centrale, visase la o alianță anti-romană, dar a fost zdrobit de Traian. Pieporus, ca lider al unui trib periferic, a încercat să reaprindă această flacără.

Invaziile costobocilor fac parte dintr-o coaliție mai largă împotriva lui Marcus Aurelius. Ei s-au aliat cu marcomani, quazi și sarmati, profitând de slăbiciunea romană cauzată de ciuma antonină și de războaiele parțice. Visul era nu doar supraviețuirea, ci reconquista teritoriilor pierdute. Capitale precum Piroboridava, Tamasidava și Utidava, asociate cu costobocii, sugerează o organizare statală incipientă.

Acest vis era alimentat de o identitate culturală puternică: dacii credeau în nemurire, luptând cu ferocitate, convinși că moartea duce la Zamolxis, zeul suprem. Pieporus, ca rege, probabil a invocat aceste tradiții pentru a mobiliza războinicii. Totuși, visul s-a spulberat rapid; după 172 d.Hr., costobocii au fost asimilați sau dispersați, regiunea lor căzând sub dominația carpilor.

Secretele Istoriei: Inscripții și Mistere Nerezolvate

Istoria lui Pieporus este plină de secrete, dezvăluite parțial prin arheologie și epigrafie. Inscripția funerară de la Roma este un artefact cheie, oferind dovezi concrete despre existența sa. Descoperită în secolul al XVI-lea, ea a fost studiată de istorici moderni, revelând legături familiale și statutul regal.

Un secret intrigant este dubla identitate a costobocilor: erau ei un trib unitar sau divizat? Schutte și Pârvan sugerează două ramuri, cu Pieporus conducând pe cei occidentali, în timp ce un alt rege, Bithoporus, ar fi condus pe cei orientali. Invaziile din 170 d.Hr. ar putea fi atribuite ambelor grupuri, explicând amploarea raidurilor.

Alt mister: de ce Roma a tratat familia lui Pieporus ca ostatici de onoare? Poate pentru a preveni noi revolte, dar și pentru a integra elitele barbare în sistemul roman. Zia, ca “Dacae” (dacică), subliniază originea etnică, iar nepoții săi au ridicat monumentul în stil roman, indicând o posibilă romanizare.

Arheologia oferă alte secrete: culturile Lipița și Carpi arată continuitate dacică post-romană, cu fortificații și ceramică similară celei din Sarmizegetusa. Totuși, lipsa surselor scrise lasă multe întrebări deschise – a fost Pieporus un succesor spiritual al lui Decebal? A visat el la un nou imperiu dacic?

Concluzie: Moștenirea unui Vis Neîmplinit

Pieporus, ultimul rege dac menționat în surse, simbolizează rezistența tenace a unui popor împotriva asimilării. Visul imperiului dacic, deși zdrobit de mașinăria romană, a inspirat generații ulterioare, influențând mitologia națională românească. Secretele istoriei sale – inscripții îngropate, alianțe pierdute – ne amintesc că trecutul este un puzzle incomplet.

În era modernă, figuri ca Pieporus ne invită să explorăm rădăcinile, dezvăluind că istoria nu este doar despre învingători, ci și despre cei care au visat imposibilul. Poate, în munții Carpaților, ecoul visului dacic încă persistă, așteptând să fie redescoperit.