Ţăranii români din secolul al XIX-lea: violul şi incestul erau foarte dese, iar casele erau doar nişte găuri în pământ, unde familia stătea înghesuită

Locuinţa ţărănească din România secolului al XIX-lea a fost descrisă drept o construcţie mizeră, fabricată din materiale aflate la îndemână – lut, lemn, paie, pleavă şi balegă de vită. Celebrul bordei era o „gaură în pământ”, de cele mai multe ori cu o singură cameră, unde dorm „bărbatul, soţia, flăcăii, fetele mari, copiii mai mărunţi, o gâscă sau o găina cu pui, mielul, viţeaua sau purceii, fătaţi de curând”.

„Locuiesc în condiţii mai rele ca zuluşii (…) Sunt judeţe întregi, şi cu deosebire Vlaşca, Teleormanul şi mai ales o parte din Dolj şi tot Gorjul, unde casele consist în nişte adevărate găuri, bordeie săpate în pământ. Pentru aceasta, atunci când ele sunt făcute cu mai multă atenţiune, se sapă o groapă în adâncime de 1 până la 2 metri şi pe urmă se aruncă înlăuntrul găurii paie şi coceni de porumb, şi, profitându-se de câteva zile de secetă, li se dă foc.

Căldura dezvoltată de aceste substanţe de combustiune usucă pereţii şi mai mult, reduce la starea anhydrică argila din care, în general, este format sub-pătura aluvianului ce formează baza geologică a ţării. În urmă se acopere cu lemne, peste care se pun conceni şi paie în straturi suprapuse, adesea, şi acestea acoperite cu pământ, până ce se crede că, graţie grosimii păturii şi gradului de înclinaţiune, apa meteorică se va putea lesne scurge în afară, fără a putea pătrunde în întrul lor. Adeseori ferestre nu sunt deloc. Atunci lumina intră pe coşul vetrei, iar de e vară pe uşă. (…) În genere aceste case au o singură cameră, mare cu baza unui paralelogram; uneori mai este încă o mică cameră alături şi mai totdeauna un cotlon în unul din colţuri, un soi de grotă mică, obscură, carele joacă rolul de cămară pentru sacul de porumb şi alimente”, scrie doctorul CI Istrati în 1880. Este unul dintre textele despre viaţa ţăranului român apărute în cartea istoricului şi etnografului clujean Constantin Bărbulescu – “România Medicilor. Medici, ţărani şi igienă rurală în România de la 1860 la 1910”, apărută la Editura Humanitas. Cartea cuprinde mărturiile unor medici despre mai multe aspecte ale vieţii ţăranilor: iginenă, locuinţă, nutriţie, alcool.

„În loc de arbori, în curţile ţăranilor se văd grămezi de baligi de vite”

Primul medic care scrie despre locuinţele ţăranilor români este Constantin Caracaş, în 1830: „Locuinţele se compun dintr-o cameră mică, umilă, cu o tindă, cu pământ amestecat cu baligă de vacă şi acoperite cu trestie sau conceni de porumb. Mulţi locuiesc în bordeie sau case săpate în pământ, iar îngrădiri de siguranţă, sau ceva arbori spre folosul sănătăţii, împodobire sau repaos, foarte rar se văd; în locul acestora se văd pe lângă case, grămezi de baligi de vite şi de alte mormane de murdării. Şi dacă locuinţele lor sunt aşa, apoi cele ale vitelor sunt şi mai şi; cele mai multe sunt expuse totdeauna vânturilor şi ploilor, stau neîngrijite prin curţile mocirloase, adeseori lipsite iarna şi de nutreţul cuvenit”.

Bordeiele, interzise prin lege

Scrierile medicilor care deplângeau starea locuinţelor ţărăneşti din pământ au avut o influenţă importantă. Începând cu 1894, „regulamentul pentru construirea locuinţelor ţărăneşti” preciza la articolul 22 „desfiinţarea tuturor bordeielor şi înlocuirea lor prin case construite după prescripţiunile regulamentului de faţă” în termen de cinci ani. Cei care nu se vor confirma vor fi daţi în judecată, iar bordeiele vor fi desfiinţate. Bordeiele însă au rezistat şi se pare că legea nu a fost aplicată, ala cum remarca doctorul P Cazacu în 1906.

Oameni şi animale sub acelaşi acoperiş

Medicul Constantin Popescu scrie în 1896 : „Numai cine a intrat în bordei ştie câtă mizerie spun aceste cifre (statisticile construcţiilor de locuit – n.n.). Din gura bordeiului cobori o scară făcută în pământ, deschizi o uşă şi dai în o odăiţă săpată până la 1,5 metri de la suprafaţa pământului. (…) În această singură odaie, trăiesc şi dorm, grămădiţi în paturi, bărbatul, soţia, flăcăii, fetele mari, copiii mai mărunţi, o gâscă sau o găina cu pui, mielul, viţeaua sau purceii, fătaţi de curând. Ventilaţiunea fiind foarte redusă şi camera foarte rău luminată, aerul e veşnic stricat şi copiii mai cu seamă, palizi. Sunt unele mai rele, altele mai bună, dar bordeiul, aşa cum l-am descris, e cel comun”. Totuşi, autorul cărţii, Constantin Bărbulescu, precizează că este vorba despre o exagerare. „Nu este vorba despre o reală şi constantă coabitare om-animal, sub acelaşi acoperiş, ci doar de una temporară şi în condiţii speciale. Cel mai adesea, în zilele reci ale sfârşitului de iarnă, ţăranul adăposteşte în locuinţă mielul nou-născut sau cloşca cu puii săi”.

Locuinţele de suprafaţă – lut şi bălegar

Pe lângă bordeie, ţăranii locuiau şi în locuinţe de suprafaţă. Descrierile medicilor s-au concentrat pe bordeie, deşi nu acestea erau majoritare, întrucât acestea întruchipau cele mai multe „rele igienice” ale locuinţelor ţărăneşti. La câmpie, unde lemnul este un material scump, cea mai populară tehnică de construcţie este „gardul lipit cu pământ” – scrie medicul Manolescu. Structura de rezistenţă e construită din lemn, iar pereţii din nuiele lipite cu lut amestecat cu pleavă şi bucăţi de cărămidă. „În final, peretele este finisat cu «pământ cleios (…) înmuiat cu apă şi amestecat cu baligă de animale bovine şi pleavă de grâu ori orz»”, scrie Manolescu.

O altă modalitate de construcţie a pereţilor este „turnarea” unei paste din pământ argilos-nisipos, ce se bate într-un tipar de scânduri, care se tot ridică în sus odată cu înălţarea peretelui, scrie Istrati în 1880. Locuinţele din lemn au fost construite din bârne de lemn încleiate la capete şi lipite cu lut. Conform unei statistici din 1906, cele mai numeroase locuinţe din România – 37%, erau construite din nuiele împletite şi lipite cu lut. 22,1% din casele rurale erau construite din lut muiat în apă şi 21% din lemn. Din cărămidă, erau construite 7,74 %, iar din piatră 0,44%. 5,63% din locuinţe erau construite din chirpici.

„Sunt frecvente cazurile de violuri produse prin incensturi”

În 1912, în 76,5% dintre locuinţele rurale familiile locuiesc într-o singură cameră. În 1880, CI Istrati scrie: „În această singură cameră comună muma, după suferinţi convulsive, naşte pruncul; iar copilul strivit de boale se luptă în agonia morţii, fraţii săi mai mici au mai mari sunt spectatorii înmărmuriţi şi înfricoşaţi ai acestora mari crize. Imaginaţiunea lor este de timpuriu puternic lovită de aceste teribile spectacole; copiii, de la vârsta cea mai fragedă şi chiar când devin adulţi, dorm pe cuptor, unul lângă altul; astfel sunt frecvente cazurile de violuri produse prin incensturi. În acea odaie conjugală, copiii devin maturi de înclinări care le surescitează curiozitatea şi-i tentează, îndeplinind asemenea acte căpătate prin spectacole de la părinţi”.

Ferestrele sunt de mici dimensiuni, fixe şi acoperite cu vezica urinară a porcului sau cu o bucată de hîrtie unsă cu ulei. Sistemul de încălzire e format dintr-o vatră deschisă, pe care se şi găteşte, cu un coş piramidal care preia fumul şi în conduce, cel mai adesea, în pod. Locuinţele ţărăneşti sunt de obicei umede din cauza modului defectuos de realizare a fundaţiei. „În partea de Nord şi Nord-Est, pereţii sunt acoperiţi cu o vegetaţie luxuriantă”, scrie Istrati.

„Viziunea mai echilibrată”

Constantin Bărbulescu precizează că există şi medici care au o viziunea mai echilibrată asupra locuinţelor ţărăneşti. Unul dintre aceştia este Nicolae Manolescu, care „vede în curţile ţăranilor ceea ce alţii văd mai puţin sau deloc: <<coşare pentru vitele bovine şi cai, saele pentru oi şi capre, coteţuri pentru păsări şi porci, porumbare (coşare) sau pătule, depozite de nutreţ; în regiunile bogate în prune, velniţe pentru fabricarea rachiului din prune şi tescovină, şoproane pentru căruţă, plug, vase de vie>>”. Un alt element care lipsea cu desăvârşire în casele ţăranilor era toaleta. La sfârşitul secolulul XIX, statul a dat o lege prin care oamenii erau obligaţi să-şi construiască şi toalete, însă nu s-a respectat..

Paradigma sălbaticului

Autorul cărţii, Constantin Bărbulescu, susţine că imaginea pe care medicii o prezintă este puternic influenţată ideologic: „Privirea medicilor nu e inocentă. În secolul al XIX-lea, au existai două viziuni asupra ţăranului. Paradigma sălbaticului şi paradigma autohtonului. În cea de-a doua ipostază văd ţăranul autori precum Vasile Alecsandri conform căruia cultura ţărănească o nestemată şi <<Mioriţa>> o bijuterie de spiritualitate. Conform acestei paradigme, ţăranul este autohtonul, este ţăranul identitar, ţăranul e românul prin excelenţă, ţăranul suntem noi. Şi de aici, de pildă, încetul cu încetul, a pornit, spre exemplu, ideea adoptării la Curtea regală şi apoi de către doamnele din marea sociatate, a costumului ţărănesc. Medicii însă văd ţăranul din paradigma sălbaticului care trebuie civilizat. Cu siguranţă că se găseeau case ţărăneşti frumoase şi bordeie cu 10 camere, dar nu alea le văd medicii. Ei au văzut marea masă a ţărănimii care era mizeră”.

Întrebat dacă în ziua de astăzi mai există problemele sesizate de medicii secolului XIX în ceea ce priveşte locuinţele ţăranilor, Bărbulescu precizează: „S-au schimbat foarte multe de atunci. Societatea nu mai are, ca atunci, două popoare, unul urban şi altul rural. Dacă însă ne comparăm cu Occidentul, sunt încă probleme. Unde locuiesc eu, la ţară, la 15 kilometri de Cluj-Napoca, nu e gaz şi nu e apă curentă. Vecina mea nu are cum să facă baie în condiţiile de la oraş. În alte funduri de ţară unde nu e nici curent ne putem imagina care este situaţia. Toaletele sunt tot în fundul grădinii. Unele lucruri s-au schimbat, dar unele au rămas neschimbate”.

„Cu toaletele era o problemă”

Ioan Augustin Goia, cercetător ştiinţific la Muzeul de Etnografie al Transilvaniei, susţine că bordeiele nu erau generalizate. „Existau bordeie numai într-o anumită parte din sudul Munteniei. Într-un bordei de ţăran mijlocaş – intra mai mult lemn de stejar decât într-o casă de suprafaţă. Ideea că bordeiele sunt neapărat legate de sărăcie e greşită, e vorba de un anumit context instorico-geografic şi mentalitar. Într-adevăr, erau m puţin igineice, se aeriseau greu, nu aveai cum să deschizi uşa. Nu era deosebit de igienic. Dar locuinţele cu o singură cameră de locuit erau majoritare în secolul 19 şi la începutul sec 20 în toată Rusia, Ucraina, Polonia, Ungaria, Slovacia . În Germania, peste tot unde era sistemul de moştenire egalitară – pământul se împărţea între toţi copiii, iar parcelele erau mici şi gospodăriile apropiate – erau majoritare casele cu o singură încăpere. Cu toaletele era o problemă. În Transilvania, în secolele 18-19, nu se ştie exact, toaleta a fost introdusă de austrieci, termenul bude însemând în germană cămăruţă mică. Până atunci nu exista. Erau sumar izoltate, dar erau obligatorii. Erau la distanţă de locuinţă, într-o zonă cu posiblităţi de deversare”, a explicat Goia. Condiţiile de locuire erau diferite de la zonă la zonă, a subliniat Goia.

Ce spun arhitecţii

Dragoş-Ionuţ Arnăutu, arhitect specializat în construcţia de case pasive, este de părere că imaginea medicilor asupra bordeielor este exagerată. „Bordeiul este în sinea lui exemplul perfect de adaptare la condiţiile locului. Acei ţărani trăiau sustenabil, ei s-au adaptat perfect la condiţiile mediului. Bordeiul este o constucţie pasivă (construcţie cu o eficienţă energetică mare-nr) pentru realizarea căreia s-a utilizat materia primă din zona respectivă. O casă pasivă de azi respectă aceleaşi principii ca şi bordeiele în ceea ce priveşte materialele folosite. E foarte ciudat şi trist că s-a ajuns la interzicerea bordeielor, care ţin şi de ineditul locului şi de folclor. Ţăranii au învăţat cât de groşi să facă preţeii bordeiului astfel încât să răspundă necesităţilor mediului. Existau condiţii de trai bune în contexul respectiv. Sunt multe proiecte imobiliare în desfăşurare care presupun construirea unor case după regulile vechi. Mie îmi place foarte mult ideea de termoizolaţie pe bază de baie şi mă voi muta într-o casă din paie”, a susţinut Arnăutu.