În lumina apusului, crestele Carpaților își decupează siluetele în zare, iar fluviul Dunărea șerpuiește leneș prin văi. Ținutul carpato-danubian pare o scenă desprinsă dintr-un basm: sub păduri întunecate și stânci abrupte, se ascund urme ale unor civilizații străvechi și mituri care sfidează timpul. Arheologia modernă ne dezvăluie urme palpabile ale acestor lumi: vase de ceramică ornate, obiecte de bronz și ziduri de cetăți străvechi. De exemplu, cultura Cucuteni–Trypillia (c. 5050–2950 î.Hr.) a lăsat în Moldova și Transilvania aşezări uriaşe – „megasite” cu mii de locuinţe – care pot fi văzute ca primele experimente urbane din Europa. Cercetătorii consideră că aceste aşezări, deşi egalitare (fără elite evidente), reprezentau unul dintre cele mai mari aglomerări de oameni din Preistoria europeană. Descoperirile recente de vase cu motive abstracte (precum cel de la Poduri, România) reînvie imagini ale unor meșteșugari antici care modelau lutul într-o Europă neolitică înfloritoare.

În epoca bronzului și fierului, Țara Carpaților continuă să fie populate de triburi pastoral-agricole sofisticate. Vestigii arheologice – unelte, podoabe, fragmente de locuințe – arată legături extinse cu restul Europei preclasice. În jurul anului 500 î.Hr., în centrul acestui ținut apare regatul geto-dac, condus mai târziu de mari lideri ca Burebista şi Decebal. Cetățile daco-gete ale Munților Orăștiei, construite în primele secole î.Hr. și d.Hr., rămân azi capodopere de piatră și mister. Între aceste ruine își făcut loc peisajul înconjurător, asemenea unui decor solemn. De pildă, Discul solar de la Sarmizegetusa Regia – un inel de coloane cilindrice din andezit – evocă calendarul antic și energia sacrală a dacilor. Imaginea alăturată arată una dintre „sferele solare” ale Daciei: un cerc de blocuri de piatră șlefuite, ce parcă veghează misterioasă tăcerea văilor. Cetățile daceset, ridicate pe vârfuri înalte, combină arhitectura de apărare cu temple adânc înrădăcinate în ritual. UNESCO descrie aceste șase cetăți – nuclee ale Regatului Dac – ca „o fuziune originală între tehnicile militare și cele religioase ale lumii clasice și ale Epocii Fierului”. Astăzi, ruinele fortificațiilor și ale altarului circular, păstrate în păduri și pe creste stâncoase, zugrăvesc în minte imaginea unei civilizații viguroase, ce îndrăznea să înalțe temple în cer și să ocrotească un pământ de o frumusețe aproape mistică.

După războaiele daco-romane, la poalele Carpaților muntenii romani au ridicat o nouă capitală: Ulpia Traiana Sarmizegetusa, edificată sub comanda lui Traian în secolul al II-lea d.Hr. Ruinele ei – ziduri de fort, coloane și porți inscripționate în latină – s-au păstrat parțial, punând în dialog două epoci. Fotografia de mai jos surprinde o ușă grea de piatră cu inscripție romană, amintire a romanizării Daciei. Sub această piatră aproape de 2000 de ani de istorie încântă călătorul: imperiul de odinioară și-a lăsat pecetea, dar elementele dacice pururi viețuiesc prin tradiții și locuri sacre. UNESCO pune în valoare complexul amplu de situri arheologice (cetăți, așezări și temple) care împânzesc munții Orăștiei, amintind că în epoca de mijloc a mileniilor î.Hr. și în vremurile geto-dacilor, acest colț de lume era un loc de inovație și credință profundă.

Religia și mitologia geto-dacică

Unul din puținele personaje geto-dacice consemnate de istorie este Zamolxis. Herodot din Halicarnas (sec. V î.Hr.) îl numea zeu al geților, care le oferea credința în nemurire: „Curajul cu care luptau geții venea din credinţa lor în nemurire, relatată de Zamolxis”. El mai scria că Zamolxis fusese, odinioară, sclav al filosofului Pitagora și că, în final, acesta s-a retras voluntar timp de trei ani într-o locuință subterană pentru a-și demonstra teoria despre viața de apoi. În concepția dacică (confirmată de câteva izvoare antice fragmentare și date arheologice), Zamolxis era așadar un fel de mare preot sau zeu suprem al geților, dăruind discipolilor săi speranța nemuririi și o credință ce îi făcea temerari în luptă. În rândul popoarelor tracice conexe, figura lui este identificată cu alte zeități ale fertilității și secerișului, Zalmoxis fiind pentru unii cercetători o deificare a marelui an și a renașterii naturii.

[41†embed_image] În ultimele decenii, însă, imaginea lui Zamolxis a suferit reinterpretări moderne spectaculoase. De pildă, în viziuni ezoterice populare, Sarmizegetusa Regia – odată locul de întrunire al preoților daci – e prezentată ca un portal energetic spre alte dimensiuni, iar „soarele de andezit” un altar al energiei cosmice. Mai mult, pagini de internet și grupuri new-age îl descriu pe Zamolxis nu doar ca pe un zeu local, ci ca pe un extraterestru trimis din constelații îndepărtate sau ca pe o entitate spirituală nemuritoare care „trăiește în planuri subtile, sub Sfinxul din Bucegi”. Chiar și rapoarte virale susțin că citiri secrete ale «Bibelei lui Zamolxe» circulă pe internet, purtând firul legendei într-un „Noul Testament al dacilor” apărut în mediul online. Aceste imagini mentale – regi dacici ca maeștri urbani mistici, practicanți yoghini în vârf de munte sau extratereștri stăpânind tuneluri subterane – au sedus multă lume modernă. Totuși, comunitatea științifică privește cu scepticism astfel de interpretări: lipsite de suport arheologic, ele sunt catalogate drept ficțiuni inventive. După cum notează comentatorii, dincolo de urmă prea mică de dovezi concrete, legendele moderne ale lui Zamolxis constituie mai degrabă un fenomen al spiritualității naționale contemporane decât o reflecție istorică.

Mituri antice și teorii controversate

Lăsând deoparte dovezile arheologice, pentru imensitatea istorică a regiunii carpato-danubiene s-au țesut de-a lungul timpului numeroase mituri și ipoteze exotice. Unele au rădăcini în antichitate, altele au apărut în epoca modernă și au prins contur în folclor sau în cercuri oculte. De pildă, legendarii Pelasgi – despre care vechii greci spuneau că ar fi fost „poporul primordial” al Europei – au fost asociați, în secolul al XIX-lea, cu strămoșii daco-geților. Istoricul Nicolae Densuşianu (autorul tratatului Dacia Preistorică, 1913) scria că pelasgii ar fi migrat din depărtările Asiei nordice în Carpaţi, apoi în sud-estul Europei, „arzând memoria” așa-zisei lor patrii fericite din vechime. El pretindea chiar că Pelasgul era „zeul-mare” Zamolxis în dialectul pelasg al dacilor. Aceste idei au circulat în epoca naționalistă, dar astăzi majoritatea cercetătorilor le respinge ca fiind pure speculații. Nu există dovezi arheologice ale unui mare val pelasg în sud-estul Europei, iar conceptele homerice despre un „ținut al Pelasgilor” rămân parte a mitologiei clasice, nu a istoriei documentate.

Un alt mit scânteiește din poveștile despre hiperboreeni sau „strămoșii de dincolo de Nord”. Deși în antichitatea greacă Hyperborea era un regat fabulos de dincolo de vânturile nordice, în secolul XX unii autori au mutat acest tărâm legendar în Munții Carpaților. Ipoteza plasează acolo civilizații arhetipale de oameni „perfecți” sau scânteieri ale unui paradis pierdut. Cercetătorii consideră însă aceasta o identificare forțată: nu există niciun semn că dacii sau geto-romanii ar fi fost „hiperboreeni” sau că munții noștri ascund Atlantida continentală. Noțiunea de „Atlantidă carpatică” – un imperiu scufundat în sens metaforic sau literal sub Mării Negre – este prezentă în articole de conspirații și monografii fantasmagorice, dar nu are bază în arheologie convențională.

Tot în zona fabulației intră și poveștile cu tuneluri subterane secrete. Anumiți publiciști și cercetători amatori au pretins că dacii ar fi săpat kilometri de galerii sub stâncile Carpaților, legând între ele cetățile antice – sau chiar că s-ar fi contopit cu rețele de tuneluri care ar duce spre alte continente. În realitate, astfel de afirmații provin adesea din „temeiuri” dubioase. De pildă, un fost general român (Vasile Dragomir) publica în anii ’90 povestea unei „așezări subterane” de 200 km² sub Sarmizegetusa Regia. Deși imaginile create în jurul „tunelurilor dacice” au fascinat publicul, chiar adepții senzaționalului recunosc acum că informațiile au fost „contestate de majoritatea istoricilor”. Mai recent, în 2023, Consiliul Național al Audiovizualului a cerut chiar dovedirea existanței tunelurilor din Munții Bucegi – un influencer britanic afirmase fără probe că ar fi fotografii în interiorul muntelui cu „tuneluri de mari dimensiuni”. În absența oricăror date arheologice sau geologice credibile, specialistii consideră că astfel de „tuneluri” țin de paranoia sau marketing senzational, nu de istoria reală a regiunii.

Există și legende mai prozaice sau chiar «paranormale». Se spune, în folclor local, că dacii aveau un aliat sacru în lup: un războinic care se transforma într-un lup alb, purtându-i la victorie. Deși prezente în povestirile populare, aceste imagini de războinici lupi (sau „vârcolaci”) nu au nicio bază documentară. Tot așa, zvonuri moderne vorbesc despre „paranormal” la muntele Gugu (pretenții de lumini ciudate și energii), dar oamenii de știință văd explicații naturale (electricitate atmosferică etc.), nu legende. Cele mai urmărite tabloiduri și site-uri promit „peșteri vechi de mii de ani” care ar fi păstrat secrete ascunse, însă asemenea declarații – precum cea despre „80 de schelete gigantice de 5 metri” scose din subteran – sunt neconfirmate. Un reportaj Adevarul notează: „Nu există dovezi arheologice, ci doar mărturii auzite de la localnici” despre falși uriași găsiți lângă daci. Aceeași sursă cataloghează asemenea afirmații ca „aberatii” populare, similare cu teoria că „Iisus ar fi trăit în Dacia” și ar fi predicat într-o limbă getică.

În ritmul acestor legende, fiecare poveste încearcă să picteze o imagine grandioasă: un trecut al munților plin de feerii și miracole. Dar de unde vin astfel de idei, și cum privesc ele cercetătorii? Încă din secolul al XIX-lea, unii intelectuali români au cultivat mândria naţională legând născocirilor istorice. Bogdan Petriceicu Hasdeu, Cezar Bolliac sau Teohari Antonescu propuneau, de pildă, că imperiul roman a fost în fond „pacificat” de împăraţi daci, iar latinii veneau dintâi din Dacia. Nicolae Densuşianu, în „Dacia Preistorică” (1913), inventase un întreg panteon pelasgo-dacic: el susținea că geții ar fi întemeiat Templele Olimpului, iar Prometeu însuși ar fi fost un pelasg dac!. Astfel de afirmații sunt astăzi considerate teorii naționaliste exagerate, fără fundament ştiinţific. Istoricii subliniază că majoritatea dovezilor arheologice – obiecte, inscripţii, aranjamente funerare – nu confirmă existența unor civilizații «uitate» în Carpați, ci arată continuităţi fireşti cu culturile europene ale vremii. În plus, geografia antică (scrisă de greci și romani) nu plasa Hyperborea sau Atlantida în România, ci în mituri accesibile doar literaturii clasice.

Echilibrul între fact și ficțiune

Abordarea academică a istoriei străvechi a României cere probe și coroborări, nu fantezii. Instituțiile de cercetare și experţii în domeniu tratează cu scepticism sau chiar ironie narațiunile exagerate. Jurnaliștii de investigație și fact-checkerii au semnalat de curând cum televiziuni locale promovează teorii conspiraționiste – CNA a cerut verificarea unei emisiuni ce pretindea existența de „tuneluri secrete care duc către alte continente” în Bucegi. Portaluri educaționale și articole de profil (inclusiv publicații de popularizare) contrapun dovezile credibile acestor mituri. De exemplu, Adevarul intitula recent „Topul aberațiilor dacopate” o listă cu teorii despre lupoaice războinice, uriași pe traseu și alte fantezii, arătând că ele circulă necritic în spațiul online. Referințele istorice reale – cum ar fi mențiunea lui Herodot despre Zamolxis sau descoperirile fizice ale arheologilor – sunt reinterpretate de asemenea site-uri mai mult ca dovezi, ignorând restul contexte. Comunitatea științifică răspunde prin lucrări și expoziții care explică originalul obiectelor (de pildă, cea de-așezarea Cucuteni) și semnificațiile lor autentice.

Astfel, prezentarea echilibrată a „istoriei fabuloase” a regiunii carpato-danubiene cere răbdare şi discernământ. Pe de o parte, siturile arheologice autentice (satul Cucuteni, cetățile dacice, temple și cimitire geto-romane) vorbesc despre viața obişnuită de-acum milenii: femei care ţeseau pânze şi modelau vase cu motive spiralate, meşteri călare cu căruțe, războinici dotați cu scuturi și coifuri de bronz, suflete ce jertfeau în altare sculptate în stâncă. Pe de altă parte, narațiunile despre pelasgi care nu mănâncă și care înalță piramide îşi au geneza în imaginaţie și, uneori, în curente ideologice ale trecutului – ele nu trebuie luate drept istorie. În final, frumusețea poveștilor nu anulează valoarea surselor reale: chiar şi cele mai „incantatoare” legende pot căpăta sens când sunt privite critic, ca parte a folclorului unei națiuni, nu ca dovezi arheologice.

Fascinația pentru trecut rămâne însă neștirbită. Cu sau fără pelazgi, hyperborei sau Atlantide locale, Carpații și Dunărea continuă să evoce imagini de începuturi demult apuse. În sărbători ceremoniale sau drumeții la Cetățile dacice, oamenii caută alinare în conexiunea cu strămoșii. Și deşi cercetătorii umblă cu măsură şi cu busola științei, în fiecare piatră excavată și-n fiecare legendă există șoapte: despre neștiutul care a trecut și uitat, despre un vis de nemurire în vechile codri. Între legende și realitate, istoria Carpato-Dunării continuă să-și țese povestea – o țesătură vie în care motive arheologice verificate se împletesc cu mituri străvechi, lăsând cu privirea spre orizontul carpatin și mintea spre vremurile de demult.

Surse: Lucrări de arheologie și istorie (de ex. etnografii despre cultura Cucuteni, arhitecturi dacice UNESCO), articole și investigații jurnalistice de specialitate din presa română (Adevarul, Libertatea) despre teoriile pseudo-istorice și miturile locale, precum și scrieri de specialitate asupra „dacismului” și Daciei preistorice. Aceste surse oferă context istoric și arheologic solid, dar și explicații despre originea și receptarea critică a legendelor populare şi a ipotezelor controversate.