Aventurile de pomină ale ultimului haiduc din România interbelică. Cum jefuia maestrul deghizării

În folclorul românesc interbelic, puține figuri au stârnit atât de multă controversă și admirație precum Gheorghe Coroi. Născut pe 8 mai 1911 în satul Durnești din județul Botoșani, Coroi a devenit un simbol al rezistenței țărănești împotriva nedreptăților sociale, un haiduc modern care lua de la bogați și dădea săracilor. Temut de boieri și negustori, urât de jandarmi care-l vânau neobosit, venerat de țărani și iubit de femei pentru farmecul său irezistibil, Coroi a dominat peisajul rural al Moldovei între 1930 și 1935. Dar ce l-a făcut cu adevărat legendar a fost abilitatea sa extraordinară de a se deghiza, transformându-l într-un “maestru al deghizării” care jefuia cu inteligență și umor, fără a recurge la violență gratuită.

Viața timpurie și drumul spre haiducie

Gheorghe Coroi provenea dintr-o familie modestă de țărani. Ca mulți alții din regiune, lucra cu ziua pe moșiile boierilor, confruntându-se zilnic cu sărăcia și abuzurile autorităților. Căsătorit cu Hareta Ștefan în 1930, viața sa a luat o turnură dramatică atunci când jandarmii au agresat-o pe soția sa în absența lui. Furios, Coroi i-a atacat pe jandarmi, ceea ce i-a adus prima condamnare la închisoare. Acolo, a intrat în contact cu infractori experimentați, învățând trucurile supraviețuirii în lumea subterană.

După eliberare, Coroi a fugit în codrul Gurandei, o pădure densă care a devenit baza sa de operațiuni. Aici, și-a format o bandă de șapte oameni loiali: Bolfan, Căsăndrel, Mazăre, Bălăucă, Simionescu și Ungureanu, ultimul fiind un hoț faimos din Transilvania pe care Coroi l-a făcut mână dreaptă. Banda opera în județele Botoșani, Iași și Dorohoi, comițând peste 70 de jafuri. Spre deosebire de bandiții obișnuiți, Coroi interzicea jefuirea săracilor, țintind exclusiv boieri, negustori evrei, bancheri și hangii bogați. O parte din pradă era redistribuită văduvelor, orfanilor și țăranilor fără pământ, ceea ce i-a câștigat admirația poporului.

Maestrul deghizării: Cum jefuia Coroi

Ceea ce îl deosebea pe Coroi de alți haiduci era ingeniozitatea sa. Nu se baza pe forță brută, ci pe diversiuni inteligente și deghizări perfecte, care îi permiteau să pătrundă în casele victimelor fără bănuieli. Presa vremii îl descria ca pe un “bandit-fantomă”, capabil să apară și să dispară ca o umbră. Adesea, trimitea bilețele de avertisment victimelor cu o săptămână înainte, anunțându-le vizita sa, ceea ce amplifica teroarea psihologică.

Unul dintre cele mai faimoase jafuri a fost cel asupra preotului Bâzu din Copălău. Coroi i-a trimis un bilețel: “Pregătește banii, că vin să te jefuiesc”. Preotul a alertat jandarmii, care au pus pază. În seara respectivă, Coroi a apărut deghizat în femeie, cu un copil de un an în brațe, plângând că pruncul e pe moarte. Jandarmii, miloși, l-au lăsat să intre. Odată în casă, Coroi și-a dat jos năframa, a dat copilul servitoarei și i-a obligat pe preot și preoteasă să stea cu fața în jos, amenințându-i cu un pistol. A lipit doi cartofi la ceafa preotului, pretinzând că sunt grenade: “Dacă te miști, te achit!”. A luat toți banii și a plecat, lăsându-l pe preot nemișcat ore întregi.

Alt incident memorabil a fost jaful la Rosa Fischer, o arendășă evreică bogată din Botoșani. Coroi a intrat în casa ei, s-a așezat confortabil și i-a cerut banii. Când ea a mințit că nu are cheia de la casa de fier, el a pus-o să cânte la pian. Observând că clapele nu sună, a ridicat capacul și a găsit bijuteriile ascunse în interior. Intuiția sa ascuțită i-a permis să golească casa înainte ca jandarmii să ajungă.

Coroi se deghiza frecvent în jandarm, cu bandă la pantaloni, pentru a jefui boieri precum Capri. Alteori, apărea ca preot, cum a fost cazul boierului Miclescu, pe care l-a jefuit la un vad de apă. Aceste travestiuri nu doar că îl ajutau să evite capturarea, dar și să inducă în eroare autoritățile, care îl căutau zadarnic în păduri în timp ce el opera în sate. Banda sa ataca noaptea, brusc, luând totul fără a trage focuri inutile, și se retrăgea în pădurea Guranda, protejată de localnici.

Percepția publică: Venerat, temut și iubit

Pentru țărani, Coroi era un erou. Ei îl ascundeau, îl hrăneau și refuzau să-l denunțe, de frică sau admirație. Mulți martori au depus în favoarea sa la proces, povestind cum le-a dat bani pentru vaci sau împrumuturi fără dobândă. Boierii și negustorii trăiau în teroare; după un an de activitate, nimeni nu mai călătorea singur pe drumuri. Jandarmii îl urau, organizând ambuscade masive, dar Coroi scăpa adesea, uneori plătind informatori din rândul lor.

Femeile îl iubeau pentru frumusețea sa – descris ca un bărbat zdravăn, arătos și iute – și pentru generozitatea sa. Avea multiple iubite, precum Ileana din Sulița sau Adela lui Dodoi, care îl găzduiau în secret. Chiar și boierul Dan Alexandrescu din Guranda îl ajuta, împrumutându-i mașina, fără a fi jefuit vreodată.

Capturarea, procesul și sfârșitul

În 1933, complicii Mazăre și Căsăndrel au fost uciși într-o ambuscadă la marginea pădurii Guranda. Coroi a fost prins la marginea Botoșaniului, dar a evadat spectaculos din “Camera de fier” a penitenciarului, luând cu el un santinelă. A fost capturat definitiv la 1 aprilie 1935, în casa amantei sale din Sulița, după un schimb de focuri.

Procesul de la Botoșani și Bacău (1935-1936) a fost un spectacol: 12 dosare, 6.000 de pagini, 500 de martori și 40 de avocați. Apărat de Mărgineanu, Coroi a fost condamnat la doar șase ani, executând trei ani și jumătate, datorită susținerii țărănești masive. După eliberare, în perioada comunistă, zvonuri spun că a devenit ofițer de Securitate, ajungând general la școala de ofițeri MAI din Băneasa. A murit în 1979 la București, la 68 de ani.

Moștenirea lui Coroi

Astăzi, Gheorghe Coroi trăiește în folclor: balade, scenete și romane precum “Bandiții și jandarmii” de Boris Crăciun. Un ansamblu memorial există lângă pădurea Guranda. Era haiduc sau bandit? Pentru țărani, un erou; pentru autorități, un criminal. Dar abilitatea sa de a se deghiza și a sfida sistemul îl face o figură nemuritoare în istoria României interbelice.