Adevărul despre soarta românilor din Transilvania în timpul stăpânirii maghiare. Cum s-au transformat din cuceriţii autonomi în „răufăcători“

Situaţia românilor din Transilvania în Evul Mediu, mai ales în perioada dominaţiei maghiare, a stat sub diferite auspicii. La început, cnezatele şi voievodatele româneşti au avut parte de autonomie, după care, sub regii francezi ai ungurilor, românii au devenit „răufăctori“, discriminaţi şi lăsaţi fără pământuri.

Românii din Transilvania au stat sub dominaţie maghiară, austriacă şi mai apoi austro-ungară timp de aproape 1.000 de ani. Abia în anul 1918, Transilvania, cu o populaţie majoritar românească, a fost ataşată în urma tratatului de la Trianon României.

Soarta românilor, populaţia majoritară aflată sub dominaţie maghiară în special, este o temă delicată în lumea contemporană. În general, se ştie că românii au fost aserviţi de cuceritorii veniţi în această regiune în secolul al X-lea şi că în genere au fost lăsaţi fără drepturi politice şi religioase, lucru de altfel dovedit de diferitele documente cu caracter legislativ ale vremii, dar şi de ideea de „Unio Trium Natiorum”, adică singurele naţiuni acceptate şi care beneficiau de drepturi şi libertăţi în Transilvania au fost ungurii, saşii şi secuii.

Relaţiile românilor cu ungurii din postura de cucerit, respectiv cea de cuceritor, au fost însă diferite de la o epocă la alta. Soarta românilor transilvăneni în veacurile de mijloc a variat de la autonomie până la izolare şi „iobăgire“ treptată. Originile acestui fenomen, dar şi traseul său au fost identificate de specialişti încă la începuturile feudalismului în spaţiul transilvănean.

Transilvania, cucerită de unguri în 200 de ani

Un lucru puţin cunoscut este faptul că Transilvania nu a fost cucerită în totalitate de unguri încă de la început. Specialiştii spun că ocuparea Transilvaniei a avut loc în decurs de aproximativ 200 de ani. De la atacarea primelor formaţiuni prestatale găsite de triburile maghiarilor în Transilvania la organizarea Voievodatului Transilvaniei au fost mulţi paşi de urmat. Cercetătorul Kurt Horedt, de exemplu, pe baza mărturiilor arheologice, dar şi a izvoarelor scrise, arată că Transilvania a fost cucerită între secolele XI şi XIII, iar ocupaţia s-a desfăşurat în cinci etape. Adică în jurul anului 900, ungurii au ajuns abia până la Someşul Mic, în jurul anului 1000, valea Someşului Mic şi Mureşul, la 1100 au ajuns pe Târnava, în următorii 50 de ani s-au deplasat până la linia Oltului, iar abia către 1200 au ajuns la arcul carpatic.

Cu alte cuvinte, până la 1200, cu greu se poate spune că ungurii au stăpânit efectiv întreaga Transilvanie. Din contră, multe zone cu populaţie românească guvernate de voievozi şi cnezi aveau o largă autonomie, mai ales până la organizarea feudală a regatului maghiar şi constituirea voievodatului Transilvaniei, atestat documentar în 1176. Împingerea graniţelor până la 1200 s-a făcut, spun specialiştii, prin intermediul prisăcilor, un fel de întărituri, dar şi prin lupte zonale date cu liderii românilor. Tot specialiştii spun că o parte a populaţiei româneşti a fugit din calea ungurilor stabilindu-se în zonele mărginaşe ale stăpânirii militare exercitate de călăreţii maghiari.

Zone ocupate cu ajutorul secuilor, saşilor şi teutonilor

Ocuparea efectivă a ţării a început, cum am precizat, odată cu feudalizarea Ungariei şi aplicarea inclusiv în voievodatul transilvan a acestor forme vest-europene. Pentru a obţine controlul, maghiarii s-au folosit şi de alte populaţii, precum secuii sau saşii. Primii de origine turanică au fost folosiţi din punct de vedere militar pentru a forţa penetrarea în teritoriile locuite de români, iar mai apoi pentru a apăra trecătorilor Carpaţilor.

În spatele paravanului asigurat de războinicii secui, au venit saşii, nemţi aduşi pentru a civiliza teritoriul. Majoritatea erau buni meseriaşi şi puteau duce la o exploatare eficientă a resurselor, pentru ei, dar mai ales pentru coroana maghiară. „Printre populaţiile alogene care au colaborat de la început cu puterea centrală maghiară se aflau secuii, pe lângă care ungurii vor obţine şi colaborarea pecenegilor, uzilor şi cumanilor, iar ulterior şi a saşilor. Modul de colaborare a acestor populaţii cu puterea centrală nu a fost constant, el diferenţiindu-se de la o etapă la alta şi de la un popor la altul”, preciza istoricul Ioan Aurel Pop în lucrarea sa „Istoria Transilvaniei”. După secui şi saşi, au fost aduşi şi cavalerii teutoni, meniţi să asigure un control eficient din punct de vedere militar în numele coroanei maghiare.

Forme de conducere împrumutate de la români

n perioada timpurie a cuceririi maghiare, adică până în jurul secolului al XIII-lea şi al XIV-lea, specialiştii arată că românii, cu toată pătrunderea secuiască, săsească şi teutonă, au avut zone cu „cvasiautonomie”. De altfel, regii maghiari din dinastia tradiţională arpadiană au împrumutat, din dorinţa de a evita revolte, dar şi de a facilita integrarea populaţiei majoritate, forme de conducere româno-slave din Transilvania. O dovadă invocată de istorici este forma voievodatului, dar şi menţinerea autonomiei unor cnezate, precum cele din Ţara Haţegului, Maramureşului şi Zarandului. „În întregul teritoriul cucerit de maghiari se aflau populaţii mai vechi, slave şi romanice, care sub raport politic se aflau într-o fază incipientă de organizare.

În încercarea lor de a administra vastul teritoriu cucerit, regii arpadieni au păstrat uneori vechea organizare voievodală, cum s-a întâmplat şi în Transilvania intracarpatică”, preciza şi Ioan Aurel Pop în „Istoria Transilvaniei”. Ideea împrumutului formei voievodatului de la populaţia românească majoritară este un semn şi pentru alţi istorici, că de fapt regii maghiari arpadieni recunoşteau importanţa comunităţilor româneşti şi doreau o integrare paşnică a acestora în regatul maghiar”. Conducătorul administrativ şi militar al Transilvaniei poartă numele caracteristic de „voievod“: e o moştenire de la voevozii româno-slavi supuşi de unguri (…) voievodul ardelean a fost scăzut la rolul de reprezentant al regelui ungar; numele cel vechi s-a păstrat totuşi, ca unul ce era intrat adânc în conştiinţa băştinaşilor ţării.

Transformarea românilor în iobagi, o legendă

În perioada dinastiei arpadiene, adică a primilor regi unguri până în secolul al XIII-lea, românii din Transilvania beneficiau de zone cu largă autonomie, acolo unde erau conduşi de liderii locali şi unde-şi practicau religia ortodoxă. Inclusă până la începutul secolului al XIII-lea în Ungaria arpadiană, Transilvania avea să evolueze într-un ritm apreciabil pe drumul parcurs de statele europene mai vechi. Şi aici, regele şi-a păstrat dreptul de stăpânire superioară asupra pământului, din care donează cea mai mare parte nobilimii laice, instituţiilor religioase, secuilor şi saşilor, o bună parte – mai ales în depresiunile de margine ale Ardealului – rămânând în stăpânirea cnezilor şi voievozilor români”, precizează Ioan Aurel Pop în ”Istoria Transilvaniei”.

Cnezii şi voievozii români stăpâneau în zone dominate de populaţie valahă precum Zarand, Amlaş, Năsăud, Făgăraş, Haţeg,Maramureş sau Arad. În aceste zone, autonome româneşti, fenomenul iobăgiei, adică al aservirii complete a ţărănimii, nu era aplicat, în timpul stăpânirii arpadiene, ţăranii români fiind grupaţi în obşti libere din punct de vedere juridic, dar cu obligaţii bineânţeles faţă de stăpânii feudali, stat şi biserică. Aceştia se aflau social deasupra iobagilor din comitate. De altfel, ideea că românii au fost de la început iobăgiţi şi lăsaţi fără pământuri şi drepturi, aserviţi total stăpânilor maghiari este o legendă, afirmă specialiştii. Totodată, aceştia arată că românii nu formau în timpul regilor arpadieni, nici pe departe majoritatea iobagilor.

„În părţile Aradului, Zarand, Maramureş, Haţeg, Amlaş, Năsăud şi Făgăraş, românii nu erau propriu-zis iobagi, ci ţărani cu obligaţii individuale şi colective, ce se aflau social şi juridic deasupra iobagilor de pe domeniile comitatelor. Românii aveau sesiile lor, cum aveau şi ţăranii saşi şi maghiari, starea lor socială fiind şi ea foarte diferenţiată. Afirmaţia istoricilor moderni ai românilor, că iobagii din Transilvania erau în majoritate români înainte de secolul al XV-lea, constituie o legendă născută în toiul luptelor de emancipare socială şi naţională”, confirmă Ioan Aurel Pop în lucrarea mai sus menţionată. Aceste enclave româneşti cu largă autonomie sunt amintite în documentele vremii din secolul al XI până în secolul al XIII lea. „Despre cnezi este vorba mai întâi în comitatul Dăbâca: Villani kenesii et omnes alii de provincia Doboka“.

„Despre cnezi şi voievozi este vorba şi în diploma acordată cavalerilor ioaniţi la 1247, în zone apropiate Banatului de Severin, cum era Litovoi, al cărui voievodat a rămas liber în raport cu ordinul ioaniţilor(…) În a doua parte a secolului al XIII-lea (din 1263) sunt menţionaţi cnezi români în Ţara Haţegului, cnezii şi voievozii români colaborând cel puţin din acel veac cu puterea regală şi cu voievodul Transilvaniei la apărarea graniţelor de-a lungul Carpaţilor. Unii dintre aceşti fruntaşi români au trecut temporar sau definitiv la catolicism, obţinând statutul de nobili, cum îl dobândiseră şi o parte dintre greavii saşi şi fruntaşii secui care aveau domenii în comitatele nobiliare sau în scaunele secuieşti”, arată istoricul Clujean.

De altfel, ştirile privind invazia mongolă de la mijlocul secolului al XIII-lea în Transilvania îi arată pe români apărând trecătorile munţilor alături de secui, cu drepturi egale. Mai mult decât românii, după cum arată specialiştii, aveau dreptul de vămui pe teritoriile lor, dar şi era scutiţi de taxele către biserică fiind ortodocşi şi acceptaţi în acest fel. ”Românii plăteau, cel mai târziu de la sfârşitul veacului al XIII-lea, quinquagesima ovium, a cincizecea parte din oi şi miei, dar nu plăteau decima bisericii, ei fiind ortodocşi, şi nu catolici”, arată istoricul clujean în ”Istoria Transilvaniei”.

De la autonomie la „răufăcători” şi marginalizare

După moartea ultimului rege arpadian, Andrei al III lea în 1301, au început din nou luptele pentru tron în Ungaria, situaţie care s-a răsfrânt şi asupra Transilvaniei, aruncată în haos pentru două decenii. Dinastia arpadiană de altfel a fost prima şi ultima dinastie de etnie maghiară din Ungaria. După moartea ultimului Arpadian, voievozii Transilvani s-au desprins de regatul maghiar, urmând lupte grele pentru readucerea Transilvaniei în zona de stăpânire a coroanei maghiare. Odată cu apariţia pe tronul Ungariei, a angevinilor, regi cu origini franceze, primul dintre aceştia fiind cunoscutul Carol Robert de Anjou, autonomia românilor transilvăneni a început să pălească. Modelele feudale aduse de aceşti regi angevini, dar şi directivele papale privind „schismaticii”, categorie în care erau incluşi şi ortodocşii, au dus la anihilarea treptată a cnezatelor şi voievodatelor româneşti, dar şi a altor stăpâniri aflate în zone mai ferite şi care nu intraseră în vederile coroanei maghiare.

Românii au început să rămână fără drepturi, fără libertăţi religioase şi, mai ales, fără pământuri, în defavoarea nobililor maghiari şi a populaţiilor privilegiate de regalitatea maghiară. Dacă în 1291 la Alba Iulia sau chiar la 1355, la Turda, românii figurau printre naţiunile egale convocate la adunările voievodatului după 1366, a fost practic legiferată stârpirea românilor din zonă ca „răufăcători”, „rebeli“ şi „schismatici“. Istoricii arată cum s-a ajuns la această situaţie în perioada regilor angevini ai Ungariei. În primul rând, stăpânirile cnezilor şi juzilor români, deşi numeroase, erau răspândite în tot regatul, fără a avea o bază teritorială compactă precum cea a saşilor şi secuilor sau a comitatelor. Românii ca şi popor cucerit au ales regiunile periferice ale Transilvaniei tocmai pentru a-şi menţine autonomia, sfârşind prin a le lipsi coeziunea de tip etnic.

„În mare măsură, în detrimentul pământurilor locuite şi stăpânite de români (şi de alte grupuri etnice mai mici), în detrimentul statelor lor incipiente, s-au întemeiat domeniile regale, nobiliare, bisericeşti şi autonomiile săseşti şi secuieşti. Surprinşi de această rapidă înaintare, susţinută de forţaunui stat cu misiune apostolică, românii s-au adaptat mai greu noilor condiţii, dar au sfârşit prin a se regrupa (o parte) în regiuni mai ferite, apărate natural, cum erau Apusenii, zona Haţegului, Făgăraşul, Maramureşul etc. De aceea, ei nu au mai putut rămâne compacţi la nivel de organizare, decât în cele câteva „ţări” salvate parţial, pe care au încercat să le adapteze modelului urmat şi de ceilalţi. Unele din acestea – Banatul, Beiuşul, Zarandul, Maramureşul – nici nu erau parte a „ţării de peste pădure” şi erau izolate unele de altele. Unde puteau să-şi facă atunci şi românii baza lor teritorială, din moment ce ei erau peste tot, dar supuşi şi periferizaţi?”, precizează Ioan Aurel Pop în ”Istoria Transilvaniei„.

Românii, jefuiţi şi lăsaţi fără pământuri

Deşi până la începutul secolului al XIV-lea, românii au rezistat în cadrul acestor autonomii şi au fost recunoscuţi la adunări ca naţiune conlocuitoare, odată cu regii angevini, situaţia românilor devine delicată. Fără a avea privilegii, ca celelalte naţiuni precum unguri, saşii sau secuii, acordate de-a lungul timpului, prib bule sau alte acte de regii maghiari, românii practicau nu aveau niciun drept. Aşa i-au găsit regii angevini, aşa i-au tratat. Şi mai ales după ce Papa Inocenţiu al III lea în urma Cruciadei a IV a din 1204 împotriva Bizanţului, a declarat pe ortodocşi ca schimatici, a început deposedarea românilor de pământuri şi bunuri după bunul plac.

Mai mult, uciderea sau jefuirea acestor eretici români nu era un păcat, ci, cum se afirma adesea în cruciade, „drumul către rai”. Această metanlitate a dat undă verde spolierii românilor şi marginalizării lor. Mai ales sub Angevini, tendinţele de uniformizare a regatului – atât de eterogen – devin manifeste. Ele vizau nu privilegiile acordate stărilor, ci problemele sociale, economice şi confesionale: reglementarea deţinerii pământului din comitate pe bază de danii regale, calitatea de nobil, asimilarea altora la calitatea de nobil, întărirea credinţei catolice, eliminarea (limitarea) altor confesiuni şi religii etc.

Românii, care nu obţinuseră privilegii globale în secolul al XIII-lea, erau refractari tuturor acestor tendinţe. Lor li se răpeau adesea pământuri şi alte bunuri, sub pretext că nu aveau acte de danie şi că, fiind „schismatici”, adică asimilaţi ereticilor trebuiau catolicizaţi sau „daţi spre jaf şi pradă”, adică deposedaţi, fără ca aceasta să mai constituie un păcat”, scria Ioan Aurel Pop. Un bun exemplu este jefuirea şi deposedarea de pământuri la începutul secolului al XIII lea, a românilor din Făgăraş, Medieş, Cârţa dar şi cei din ţinuturile cneazului român Bâlea.

Regii unguri doreau stârpirea „răzvrătiţilor”

Deposedarea de pământuri şi anihilarea autonomiilor româneşti de forţa centralizatoare a regilor Ungariei de modă apuseană a stârnit revoltă şi opoziţie în cadrul comunităţilor româneşti. Lupte grele s-au dat contra românilor în Făgăraş în 1291, dar mai ales în Maramureş, în perioada 1342-1363. Dacă bunurile unui cneaz sau a unei comunităţi româneşti, dintr-o „ţară” cu autonomie erau răpite şi date de regele Ungariei unor nobili sau „hospites” din naţiunile privilegiate, urma automat o revoltă a populaţiei româneşti şi de multe ori chiar luarea înapoi cu forţa a bunurilor sau pământurilor. În aceste condiţii românii, erau priviţi de regii angevini drept „răufăcători“, „răzvrătiţi“ la care se adăuga mereu apelativul de „schismatic”.

Totodată specialiştii arată că situaţia românilor din Transilvania s-a înrăutăţit şi din cauza conflictelor regilor Ungariei cu principatele române extracarpatice. Adică conflictul lui Carol Robert de Anjou cu Basarab I şi mai apoi cel al lui Ludovic I cel Mare cu maramureşenii răzvrătiţi din Cuhea plecaţi în Moldova unde au întemeiat şi un voievodat. La toate acestea se adaugă desele conflicte şi schimbări de situaţie din secolele XIV şi XV. De multe ori românii transilvăneni au fost priviţi ca şi complici şi în orice caz ca parte a aceluiaşi neam ”răzvrătit” şi ”schismatic„ de peste Carpaţi. „În anii 1359 şi 1365-1366, românii din Ţara Românească şi Moldova s-au aflat concomitent în conflict deschis cu Regatul Ungariei, iar Ludovic I a trimis oşti contra lor. Pe acest fond, situaţia românilor din Transilvania s-a înrăutăţit, iar aspiraţia lor de a se constitui şi afirma ca stare a trebuit oprită.”, preciza Ioan Aurel Pop.

Mai mult decât atât, problema românească a apărut pentru prima dată în discuţie pentru regii Ungariei. Ludovic I în 1366 a stat jumătate de an în Transilvania tocmai pentru a discuta cu nobilii şi cu naţiunile privilegiate problema românească. Pe de o parte se dorea aducerea la ascultare a principatelor extracarpatice, considerate ”rebele” dar şi rezolvarea problemei românilor din Transilvania care se răzvrăteau la rândul lor şi îşi luau înapoi pământurile contra voinţei coroanei maghiare. În privinţa românilor transilvăneni, Ludovic de Anjou a dat la 1366, un document care oficializa prigoana împotriva celor care nu se supuneau coroanei maghiare. Românii, erau pe lista neagră „Actul a fost dat la cererea „tuturor nobililor ţării noastre transilvane”, care s-au plâns că suferă „nenumărate neajunsuri din pricina semeţei viclenii a feluriţilor răufăcători, mai ales români.” Cu alte cuvinte, starea nobiliară (ca şi regele) se afla în conflict cu românii.

Ca urmare, suveranul a dat nobilimii dreptul „de a stârpi şi nimici din pomenita ţară pe răufăcătorii de orice naţiune, în chip precis pe români”, preciza Ioan Aurel Pop în lucrarea amintită. ”Stârpirea” se realiza prin câteva proceduri judiciare, amintite în documentele vremii. Măsurile nu se opresc însă aici. Cnezii, voievozi, jupanii români îşi pierd drepturile de conducere, iar autonomiile lor dizolvate. Ca schismatici şi nerecunoscuţi ca naţiune de regatul ungar, românii pot rămâne fără pământuri, bunuri, ajungând să fie aservicţi pe domeniile nobiliare. Fără acte de donaţie din partea coroanei maghiare( care de altfel lipseau), românii nu mai puteau stăpânii moşii. ”Inexistenţa actului de donaţie îi oprea pe cnezii români de la proprietatea pământului, esenţială pentru statutul de nobil (pentru accederea la o stare), iar neapartenenţa la catolicism le împiedica ascensiunea ca etnie, ca stare în numele poporului lor.

Cu alte cuvinte, cnezii români, cu unele excepţii, în situaţia lor de atunci, nu puteau pătrunde nici în starea nobiliară şi nu puteau alcătui nici o stare în numele neamului lor.”, preciza Ioan Aurel Pop în lucrarea mai sus amintită. Totodată Ludovic de Anjou lansează şi prigoana contra preoţilor ortodocşi. Drept dovadă stă actul din 20 iulie 1366 prin care nobilii din Cuvin şi Caraş trebuiau să-i prindă pe toţi preoţii schismatici, adică ortodocşi. În aceste condiţii, mereu răzvrătiţi pentru că rămâneau fără autonomie şi pământuri, din cauza co-etnicilor extracarpatici care refuzau controlul coroanei maghiare dar şi din cauza apartenenţei religioase, românii din Transilvania, deşi majoritari au devenit supuşi indezirabili.

Doar trei naţiuni beneficiau de privilegii şi drepturi, maghiarii, secuii şi saşii. Cauzele acestei situaţii au fost calitatea de regat apostolic a Ungariei (obligată să răspândească şi să apere cu forţa credinţa romană), situaţia de supuşi a românilor, mereu nemulţumiţi şi răzvrătiţi, datorită privaţiunilor care-i apăsau, apartenenţa lor la ortodoxie şi transformarea acesteia în marcă a etniei, existenţa a două state româneşti libere la graniţele Transilvaniei, ceea ce era mereu o tentaţie, o atracţie şi un exemplu pentru românii supuşi Ungariei(…)Prin urmare, după 1366, în ciuda premiselor favorabile de până atunci, era clar că românii nu pot să devină o stare şi nu pot să mai participe la adunările de stări ale Transilvaniei. Nici nu vor mai fi pomeniţi în această calitate. Cum s-a văzut, când, la vreme de primejdie, nobilii, saşii şi secuii se strâng iarăşi, la 1437, în „uniune frăţească” (şi de-atunci încoace tot mai des), despre români nici nu mai poate fi vorba. Neavând o elită oficializată a lor, chiar dacă erau numeroşi, ei nu mai erau primejdioşi”, arată Ioan Aurel Pop în ”Istoria Transilvaniei”

Deznaţionalizare liderilor

În privinţa românilor din Transilvania, istoricii români au mai cosntat un fenomen. Şi anume deznaţionalizare liderilor români. Mai precis cine dorea să-şi păstreze privilegiile şi moşiile trebuia să renunţe la religia ortodoxă şi să adopte obiceiuri feudale vest-europene, şi treptat să deprindă obiceiurile nobilimii maghiare. Cine nu făcea acest lucru, rămânea ortodox, român şi fără pământuri. Fenomenul este semnalat de Constantin C Giurescu, arătând cu o parte a cnezilor, voievozilor sau juzilor români din Transilvania, pentru a-şi păstra privilegiile au hotărât să treacă la catolicism. „Într-adevăr, aceşti nobili se, desnaţionalizează: deprind limba maghiară, intră în legături de rudenie cu nobilii unguri şi, fapt important, intr-o vreme când influenţa bisericii era aşa de puternică, trece la catolicism.

Mulţi au făcut-o de nevoie, deoarece regii unguri, Ludovic mai intâi, Sigismund după aceea, dăduseră ordine categorice în privinţa aceasta. Astfel, de pildă, în 1428, Sigismund hotărăşte ca notabilii şi cnejii din comitatele Severinului şi Hunedoarei să nu mai ţină preoţi schimatici, adică ortodocşi, pe moşiile lor şi să-şi boteze copiii in confesiunea catolică.”, scria istoricul român în ”Istoria României”. În acest context s-a format o mică nobilime românească, catolică şi care primise de altfel acte de donaţie de la coroana maghiară şi automat domenii.

Această mică nobilime românească servea coroana maghiară în special în apărarea zonelor de graniţă. Probabil cel mai ilustru reprezentant al acestei mici nobilimi româneşti, cu privilegii din partea coroanei maghiare, a fost Iancu de Hunedoara sau Janosz Hunyadi, cum este cunoscută de istoriografia maghiară. Mai mult decât atât, chiar şi în perioada de restrişte, arată istoricii români, o serie de nobili de origine română au format adevărate adunări ale elitelor românilor din Transilvania, pe regiuni, şi au conservat vechile libertăţi.