Adevărul despre Războiul Troian. Care este rolul tracilor în cel mai cunoscut conflict al antichităţii
Războiul Troian este unul dintre cele mai cunoscute episoade antice, descris de Homer în Iliada ca un conflict în jurul anului 1200 î.Hr.. Deși multă vreme s-a considerat doar un mit literar, descoperirile arheologice la situl Hisarlîk (Troia antică) și înregistrările hitite ne confirmă existența unui oraş puternic în această epocă. O tabletă hittită din secolul XIII î.Hr. vorbeşte despre „Wilusa” (Troy) şi un rege Alexandros – probabil Paris, fiul lui Priam – care încheie un tratat cu hititii. În paralel, izvoare antice ne spun că în epoca bronzului târziu lumea egeeană era dominată de grecii micenieni, ce atacau oraşe pe coasta de vest a Anatoliei. Acest context real întreţine suspiciunile că, sub povestea fantastică a lui Homer, ar fi existat lupte adevărate între greci şi aliaţii Troiei.
Tracii în sursele antice
Știm din Iliada că printre aliații Troiei se numărau şi triburi tracice. Homer vorbeşte explicit despre tracii de dincolo de Hellespont care luptă de partea troienilor. În Cartea a II-a a Iliadei, poezia menţionează:
„Tracii, de lângă Hellespont, încercuindu-i (pe troieni), Acamas și Peiros, curajoși…”
și chiar despre sosirea regelui lor:
„…aici, departe, sunt tracii, nou-veniți, cei de la capătul tuturor, și printre ei regele lor Rhesus…”.
Aceste pasaje arată că poetul epic îl plasează pe Rhesus, un rege legendar al tracilor, la tabăra Troiei în zorii unei lupte de noapte (unde Rhesus este ucis de Odiseu și Diomede), iar comandanții tracilor la asediu sunt Acamas și Peiros. În Iliada nu sunt descrise orașe tracice de acolo, dar rămâne clar că Homer vedea tracii ca aliați ai troienilor. Alături de ei, Iliada îi enumeră pe geto-dacii din regiunea Hellespontului – numiţi ciconi și misii – care luptau tot de partea troienilor. În plus, epopeea menţionează arcaşi peoni din nordul Greciei (lângă râul Axios) ca aliaţi ai troienilor.
- Tracii, conduși de Acamas și Peiros, se află în slujba lui Priam în timpul războiului.
- Regele trac Rhesus, alias fiul lui Eioneus, sosise la încheierea războiului și era necunoscut trupelor grecești până când a fost ucis în tabăra sa.
- Alte popoare „trace” menționate ca aliați ai Troiei includ triburi din Peninsula Balcanică (Peonii, Ciconii, Frigienii și Misii).
Aceste relatări literare sugerează că, în ochii antichităţii greceşti, războiul Troian îi implicase şi pe tracii din nordul Mării Negre şi Dunării. Cu toate acestea, istoricii moderni avertizează că numele şi personajele tragice ca Rhesus sunt probabil adăugiri poetice ulterioare şi nu dovezi istorice directe. În definitiv, Iliada însumează doar ultimile zile ale asediului, iar multe detalii pot fi legendare.
Traco-frigieni în Anatolia
Tracii apar adesea împreună cu frigienii în migrațiile și culturile preistorice din Balcani și Anatolia. Tradiţia antică notează că frigienii (numiţi și Brygi în unele izvoare) ar fi migrat din nordul Balcanilor spre Asia Mică la sfârșitul mileniului II î.Hr. Herodot îi identifică ca „phryges, fostul nume al tribului Brygi” din Tracia. De altfel, enciclopedia Britannica citează explicit: „Frigienii, poate de origine tracă, s-au stabilit în Anatolia de Nord-Vest spre sfârșitul mileniului II î.Hr.”. Așadar, după căderea Imperiului Hitit (~1200 î.Hr.), în Anatolia au pătruns popoare răsăriteene (rodate din Anatolia de Sud-Est) și altele venite din Balcani, printre care triburi legate de tracii din Marea Neagră.
Există şi dovezi antice despre popoare trace în Anatolia în mileniul II î.Hr. De exemplu, sursele asiriene se referă la un neam Musku stabilit în Anatolia în secolul al XII-lea î.Hr., considerat de unii cercetători ca un trib tracic înrudit cu frigienii. În paralel, scrierile hitite arată că regatul Wilusa (Troia) era parte din lumea anatoliană (se vorbea limba luviană în provincie). În concluzie, în epoca Troiană, Anatolia de Nord-Vest era ocupată nu numai de greci micenieni, ci și de migratori sau așezări tracice-frigiene.
Arheologia aduce, de asemenea, indicii că Troia avea conexiuni cu regiuni din nordul Dunării. Unele descoperiri de la Troia II‑VI (mileniul III–II î.Hr.) şi IV–VIIa (secolele VI–XII î.Hr.) arată influențe materiale aduse din Balcanii de Nord. De pildă, stiluri ceramice și figurine din lut găsite în aşezările troiene se aseamănă izbitor cu cele ale culturii Cucuteni–Trypillia din zona Carpaților. Această „asemănare cucuteniană” sugerează că pe la 1500–1200 î.Hr. au existat legături comerciale sau chiar migrații de la nordul Dunării spre Troia. Astfel, unii arheologi consideră că Troia, fiind punct strategic la intrarea în Marea Neagră, a fost un centru de schimb între Balcanii nordici (unde trăiau triburi tracice și geto-dace) și Anatolia.
Aliații troienilor: tracii și vecinii
În sumedenia de triburi implicate în război, tracii au jucat un rol relativ secundar, dar semnificativ. După cum arată textul homeric, Tracii nu erau uniți sub un singur rege războinic, ci mai degrabă triburi războinice dispersate din regiunea sud-dunăreană. Ei nu au constituit un imperiu contondent – de altfel, antichitatea îi caracteriza ca „necivilizați și neuniți” până în epoca elenistică – dar fuseseră dintotdeauna pricepuţi ca arcași și călăreți. Din această perspectivă, ei puteau fi chemați ca mercenari sau ca sprijin auxiliar în războaiele altor neamuri. Cum remarca un articol de popularizare, potrivit unor specialişti numele tracilor din Iliada (Acamas, Peiros, Rhesus etc.) sunt probabil ficțiune literară, însă nu este exclus să fi existat mercenari traci chemați de aristocrații troieni din Wilusa pentru a combate micenienii. Prin urmare, o interpretare alternativă este că războiul Troian ar fi reflectat nu doar o luptă între greci și troieni, ci un conflict mai larg între grecii micenieni și popoarele indo-europene din sud-estul Europei (traci, frigieni, misii etc.).
Dincolo de Iliada, legendele ulterioare (tradite de tragedii sau cronici) au alimentat percepția unui legământ sacru tracic. De pildă, în epopeea a travestiri Rhesus (atribuită lui Euripide) eroii tracilor sunt înfăţişaţi ca urmaşi ai zeului Ares. Era oarecum firesc ca tracii, popor înrudit lingvistic cu neamurile carpatice, să fie văzuţi mereu pe scenă ca adversari sau aliaţi împotriva „occidentului” elenic. Totuși, trebuie subliniat că multe dintre aceste legende sunt departe de confirmare istorică. Cercetători moderni caută dovezi în afara mitologiei: tabelare luuviene, inscripții hitite, descifrări de Linear B. Până acum, nu se poate afirma cu certitudine că troienii ar fi fost „de origine tracică”; dimpotrivă, traci şi troieni par a fi două ramuri separate ale lumii indo-europene antice, interacționând ocazional.
Tracii și ipotezele alternative
În epoca modernă au apărut numeroase ipoteze și speculații despre rolul tracilor în epoca Troiană. Unele teorii controversate merg până la a identifica Troia cu vestigii trace din Balcani sau a susține că revoltele tracilor ar fi dus la crizele egiptene din secolul XII î.Hr. Aceste idei nu se bazează pe dovezi istorice solide. Istoricii acad \u200b amicii pornesc, de obicei, de la certitudini: de pildă, limba tracilor nu seamănă cu limba luviană a troienilor documentaţi, iar izvoarele asiriene şi hitite nu pomenesc traci în estul Mediteranei în acea vreme. Ipotezele speculative trebuie tratate cu prudență. În plus, interpretarea Iliadei ca raport istoric unic este periculoasă: povestea reflectă tradiții orale concentrate pe aspecte eroice și divine, nu pe date strict istorice.
Prudență trebuie şi când ne gândim la conflictul mai larg indo-european. Unii autori leagă Războiul Troian de migrațiile „popoarelor mării” sau de tensiunile dintre cultura miceniană şi populaţiile balcanice de dincolo de Dunăre. Într-adevăr, în secolele XIII–XII î.Hr. valuri de migrații destabilizau întreg Mediterana estică (asta include Ionienii care coborau în Grecia, triburi frigiene și trace intrând în Anatolia). Dar nu putem lega direct aceste fenomene de o confruntare „greci vs. traci” descrisă în Iliada. Mai degrabă, războiul Troian pare a fi un eveniment regional – real sau pieziș încrengat – din acea epocă a prăbușirii lumei Bronzei târzii.
Concluzii
Pe scurt, izvorul antic Iliada ne arată că spartanii (sic) tracii erau percepuți ca aliați ai Troiei – numele lor apar în lista luptătorilor troieni. Dovezile arheologice şi istorice sugerează că în jurul anului 1200 î.Hr., traficul dintre Balcanii de Nord şi vestul Anatoliei era activ, cu prezențe culturale tracice semnalate până în Troia. Cu toate acestea, faptul că războiul Troian a devenit legendă înseamnă că trebuie abordat critic: o parte din mențiunile despre traci provin din poezie și tradiții orale, iar legătura directă între troieni și tracii istorici rămâne doar o ipoteză.
În concluzie, tragica poveste a Troiei include câțiva traci – fie ca mercenari, fie ca personaje în mitologie – dar nu există dovezi clare că ar fi dus un război comun al tuturor tracilor împotriva grecilor. Arheologia modernă oferă indicii plauzibile despre contacte balcano-anatoliene, însă „adevărul istoric” al conflictului rămâne un amestec de fapte, legendă și presupuneri. În tratatele şi articolele știinţifice pe această temă, autorii merg pe firul bazelor de date (tablite, inscripţii, artefacte) și menționează explicit unde intră speculația. Pentru publicul larg, este importantă chiar și avertizarea finală: orice teorie neconfirmată despre tracii și Troia trebuie citită cu atenție ca atare şi nu ca pe o certitudine istorică.
