În spaţiul public românesc au apărut de-a lungul timpului curente ideologice (numite în engleză “Dacianism”, în română adesea protocronism sau dacomanie) care promovează ideea că dacii au avut un rol primordial în istoria Europei moderne. Wikipedia defineşte Dacianismul ca tendinţa de a atribui un trecut idealizat românilor contemporani, insistând pe origini «daco-thrace» ale acestora. În această paradigmă, dacii sunt considerați strămoșii direcți nu doar ai poporului român, ci chiar ai tuturor europenilor.
Protochronismul și teoriile autohtoniste ale dacilor
Protocronismul (termen preluat din greacă, „prim în timp”) este folosit pentru a descrie curentul ideologic naționalist care afirmă că „românii au civilizaţie mai veche decât toată restul lumii”, având drept ancore vremuri străvechi ale Daciei. În această viziune, se vorbește despre o „civilizaţie pelasgă” preistorică, avansată, a cărei „vatră” ar fi fost actualul teritoriu al României şi care ar fi dat naștere întregii civilizații europene. Autorul Nicolae Densușianu, în lucrarea sa Dacia Preistorică (1913), a promovat această ipoteză a unui întreg edificiu cultural dacic originar și generator de mituri europene. „Dacia Preistorică” a fost socotită științific nefundamentată, iar istoricul Alexandru Xenopol a criticat-o dur: „Teoria autorului că dacii ar fi închegat întâia civilizație a omenirii arată că avem de-a face cu un produs al șovinismului și nu cu unul al științei”. Cu toate acestea, ideea unui Dacii-Civilizație-Origine a persistat printre autori marginali şi pe internet. De exemplu, un post de blog al lui Ion Coja reţine ca „cunoscuți” faptul că „toată Europa era populată cu daci” şi chiar că „danezii, suedezii, germanii susțin și azi că ei provin din daci”. În cadrul tezelor autohtoniste mai noi a fost vehiculată și ideea că limba latină ar fi un dialect al limbii dacice, iar româna ar fi fost o limbă formativă din care s-ar fi „ramificat” limbile romanice moderne (această ultimă idee neconvențională a fost apărată de medicul Napoleon Săvescu). Unele versiunii extreme leagă dacii de mitologii precum civilizația atlantidiană sau pelasgă, iar altele polemizează vehement cu consensul academic: de pildă, un site de petiţii naționaliste susține că românii „nu suntem urmașii Romei” și că dacii au avut un substrat lingvistic propriu din care au migrat popoarele indo-europene.
În ansamblu, aceste teorii alternative – numite uneori protrocniști – au fost caracterizate ca pseudocronistice. Revista Historia avertizează că „curentul cultural dacologic, care vrea să repună în drepturi ‘marea civilizație dacică’, uită adesea să mai facă diferența între fantezie și fapt, în virtutea unui naționalism fundamentalist”. Deși teoriile despre o preistorie super-înaltă a dacilor au ademenit multă atenție, comunitatea științifică privește aceste afirmații cu scepticism şi se fereşte de exagerări naționaliste. Totuşi, entuziaştii protohistoryi continuă să le susţină în termeni categorici, ceea ce explică reacţiile virulente ale criticilor.
Arheologia daco-getică şi interpretările istorice
Arheologia clasică a Daciei subliniază faptul că geto-dacii au fost o populație indo-europeană a perioadei fierului (bronșul târziu și epoca fierului) în zonele carpato-danubiene. Conform surselor de specialitate, „Dacia includea în antichitate teritoriul actualelor România și Moldova, precum și părți din Ucraina, Serbia, Bulgaria de nord, Slovacia, Ungaria și Polonia”. Geto-dacii vorbeau o limbă indo-europeană înrudită cu tracica. Printre relicvele arheologice cele mai concludente se numără cetățile fortificate (ziduri și bastioane) ridicate în secolele I î.Hr.–I e.n. (cum ar fi Sarmizegetusa Regia, Costești, Blidaru), care reprezintă centrul politicului și religios al Daciei. Harta internă a regatului dac (sec. I î.Hr.) ilustrează poziția triburilor dacice în arealul carpato-dunărean; această hartă scoate în evidență concentrarea geților-daci în centrul și vestul Daciei istorice. Descoperirile arheologice arată că civilizația geto-dacică era caracterizată de metalurgie avansată a fierului și un spirit religios complex (ex. sanctuare rupestre). Totuși, nimeni nu a găsit niciodată vestigii arheologice ale unei „civilizații uriașe” preistorice pe teritoriul Daciei; dimpotrivă, strămoșii dacilor sunt asociați de arheologi cu comunități mesolitice, neolitice și brâu carpatin după migrațiile tracice din epoca bronzului.
Susţinătorii teoriilor autohtoniste interpretă unele descoperiri în mod excesiv. De pildă, tăbliţele de la Tărtăria (datând din mileniul V î.Hr.) – care sunt un simbol controversat – sunt văzute de către protrocniști drept dovada că „scrierea a apărut pe teritoriul proto-dacilor”, deşi majoritatea arheologilor consideră că aceste artefacte au proveniență neolitică comună, fără o legătură specifică cu dacii. Ideea că dacii au avut un sistem propriu de scriere ar fi în contradicţie cu consensul ştiinţific: cercetătorii subliniază că, în realitate, dacii au utilizat predominant alfabetul grecesc sau latin (prin intermediul romanizării), pe baza contactelor comerciale și culturale. În concluzie, poziţia arheologică convenţională este aceea că daco-geţii nu pot fi identificaţi ca „primii oameni ai Europei” – primele aşezări umane cunoscute din Europa se află cu mult timp înaintea apariţiei tracilor din Carpaţi.
Lingvistica dacilor în context comparativ
În privinţa limbii dacice sursele științifice sunt sumare. Se ştie că limba dacilor făcea parte din familia indo-europeană, cel mai probabil din grupul limbilor tracice. Wikipedia engleză notează că „daco-geto-tracii sunt considerați în general vorbitori ai unei limbi tracice” și că unii istorici și lingviști îi cataloghează ca vorbitori ai unui dialect al tracicii. Există sute de toponime și nume personale daco-getice transmise în surse antice; doar câteva zeci de cuvinte pot fi reconstituite cu certitudine de lingviști. Majoritatea savanților consideră că dacii nu vorbeau neolatina propriu-zis, iar transformarea accentelor și sunetelor specifice în limba română s-ar explica prin evoluţii post-antice (substratul dacic al limbii române rămâne un domeniu de cercetare continuă).
În contrast, protrocniștii afirmă cu tărie că limba dacilor era practic aceeași cu cea a românilor de azi. De exemplu, în scrierile de blog ale lui Ion Coja se susţine că dacii „au vorbit de fapt românește” în antichitate, iar latineșul ar fi fost doar un soi de dialect ulterior al limbii daco-romane. Conform acestei perspective, dacii s-ar fi păstrat deosebit de cuvioși cu propria limbă în ciuda influenței romane scurte (160 de ani), iar româna modernă ar fi fost moștenirea directă a dialectului tracic-dacic. Astfel de afirmații nu sunt susținute de lingvistica academică comparată: lingviști precum I. I. Russu și alții consideră limba dacilor într-adevăr tributară mediului tracic-balcanic, iar schimbările de sunete sunt acceptate conform regulilor fonetice ale limbilor indo-europene. Până în prezent, nicio analiză lingvistică riguroasă nu a validat ideea că limba romană ar fi direct derivată din cea a dacilor, așa cum propun aliatul Călinescu sau internetul protrocniștilor.
Mitologia şi religia dacică
Mitologia geto-dacilor, transformată de unele școli naționaliste în elemente supraconservatoare, reprezintă alt segment de controverse. Unul dintre cele mai vehiculate personaje este Zalmoxis (sau Zamolxis), despre care Herodot notează că unii tracologhi îl considerau un personaj mesianic, cu credințe în nemurirea sufletului. Sursele moderne consemnează că religia zalmoxiană ar fi fost percepută ca monoteistă, similară creștinismului timpuriu. Wikipedia românească despre Zalmoxis menţionează explicit: „Religia ‘zalmoxiană’ era o religie monoteistă (conform lui Herodot și a unor cercetători), asemenea creștinismului”, cu elemente ca nemurirea sufletului și triumful asupra morţii, asemănătoare miturilor creștine primitive. Așa-numitul “mesianism al lui Zalmoxis” a fost interpretat de unii ca o prefigurare a creștinismului la geți. Comunitatea ştiinţifică, însă, privește cu prudență astfel de corelații: majoritatea istoricilor antici arată că vestigiile religioase ale geto-dacilor (castele, temple în formă de San Romani sau sanctuare naturale) nu atestă neapărat un monoteism formal. În concluzie, argumentele mitologice care prezintă creștinismul ca derivând din credințele dacice sunt discutabile și continuă să fie considerate speculații neconvingătoare de către specialiști.
Istoriografia tradițională și politicile naționaliste
În istoriografia oficială românească s-au alternat perioade de accent pe continuitatea daco-romană și perioade de ignoranță a ei (Teoria imigraționistă), influențate și de conjuncturi politice externe. În secolul XIX, istorici ca A. D. Xenopol au fost printre primii care au argumentat pentru „continuitatea daco-romană” a populației și formarea poporului român atât la nord, cât și la sud de Dunăre. Xenopol însuși a atras atenția asupra legăturii dintre dacii liberi şi daco-romanii din Dacia Traiană, pledând pentru persistența unui nucleu dacic continuu după retragerea romană. La pol opus, cronicarul austriac Eduard Rösler a promovat în 1871 teoria potrivit căreia dacii ar fi fost uciși de cucerirea romană și populația romană mutată în sudul Dunării. Această teorie a străămoșului Rösler (cunoscută drept teza lui Roesler) afirma că poporul dac a fost practic «exterminat odată cu cucerirea romană» și că romanii retrași din Dacia au format ulterior poporul român pe locul natal. Teoria lui Roesler, fiind ostilă oricărei continuități interne pe teritoriul Daciei, a fost respinsă ulterior pe scară largă de istoriografia românească, în special în perioada interbelică și de comuniști.
În epoca comunistă (1965–1989), ideea unui popor român „strămoș al Europei” a fost cultivată ca discurs oficial. Dictatura lui Ceaușescu a supralicitat imaginea lui Burebista și a unei „civilizații geto-dacice mărețe” pentru a legitima regimul. Specialiști citați de revista Historia subliniază că s-a creat o „legătură fictivă” între personalitatea antică a lui Burebista și cea a liderului contemporan (pentru carismă națională), iar „curentul cultural dacologic” a fost promovat cu obstinație în școli și mass-media. După 1989, în plină libertate de exprimare, aparițiile internetice ale „dacomanilor” s-au multiplicat. Există astăzi site-uri, bloguri și asociații care militează pentru schimbarea denumirii statului în Dacia, contestarea originii românești ca latine și revendicări politice pe baze etnice – toate preluând ca dată de naștere a Europei subiectul dac. Proteste simbolice recente cer instituțiilor școlare să înlocuiască „romanii” cu „dacii” în manuale și chiar schimbarea imnului național după logica „Dacia e România și România e Dacia”. Aceste demersuri subliniază dimensiunea geopolitică: susținătorii autohtonismului extins cred că numai un trecut dacic glorios le justifică pretenții teritoriale și statutul actual.
Controverse și reacţii ale comunităţii ştiinţifice
În lumea academică, aceste teorii alternative au stârnit revărsări de indignare. Majoritatea cercetătorilor resping asemănările directe între dacii antici şi popoarele europene moderne. De pildă, istoricul Lucian Boia şi alţii au arătat că „românii sunt ca şi dacii, descendenţi ai traco-geto-dacilor”, dar că afirmaţia nu implică o civilizaţie cu adevărat descendentă a celor mai vechi straturi ale Europei. La nivel formal, publicaţii de specialitate şi enciclopedii precizează că „există un consens că limba dacilor a fost indo-europeană” și că primele comunități umane din regiune datează din paleolitic, cu evoluții culturale treptate. Un raport ştiinţific recent al geneticienilor nu arată nicio legătură directă între dacii antici și populaţii europene îndepărtate; datele ADN sugerează succesiunea aşezărilor din Eneolitic și neolitic (cultura Cucuteni) în spațiul carpato-danubiano-pontic, cu complexe migratorii în paleolitic și epoca bronzului (ipotetica migrație indo-europeană). În plus, „studii genetice arată că ceea ce se numește astăzi slav sau latin sunt termeni de sorginte recentă” și că testele ADN populaționale analizează populații preistorice, nu configurații politice moderne. Aşa încât ignorarea datelor arheologice şi lingvistice reale în favoarea unor construcții pur ideologice a fost catalogată drept „fantezistă” și „neștiințifică”.
În concluzie, deși există voci savante care susțin oficial continuitatea daco-romană (în limitele ei istorice) și recunosc vechimea dacilor în regiune, comunitatea științifică largă condamnă ideile extreme ca fiind deduse din mituri naționaliste. Totuși, chiar şi critici importanţi admit că mituri fondatoare pot influența conștiința națională. Historia explică: „mitologizarea istoriei stă la baza formării unei conștiințe comune printr-un mit fondator”. Dar accentuează că „mitul unui trecut încărcat politic nu înseamnă adevărul obiectiv”. În spirit critic, abordarea academică recomandă acceptarea trecutului ca atare, fără „balast ideologic”.
Surse: Lucrări de istorie și critici moderni au fost citate pentru părțile convenționale, alături de texte alternative din literatură protrocniștă (bloguri, articole recente). Pentru terminologia Dacianism și protrocniști, s-au folosit definiţii din Wikipedia engleză şi analiza publicaţiilor istorice româneşti (e.g. Historia). Teoriile extreme ale dacilor „primii oameni ai Europei” au fost ilustrate prin surse precum blogurile lui Ion Coja şi Wikipedia română (Densușianu). În paralel, s-au citat puncte de vedere academice şi istorice de top (Xenopol, Iorga, Wikipedia Dacii), pentru a oferi echilibru și contextualizare.
