Arcul lui Constantin cel Mare a fost ridicat de Senatul roman între anii 312–315 d.Hr. pentru a comemora victoria lui Constantin asupra rivalului Maxențiu, în bătălia de la Podul Milvian (312 d.Hr.). Structura impunătoare, situată între Colosseum și dealul Palatin, urmărea să prezinte pe Constantin ca pe un continuator al „celor mai mari împărați romani, renumiți pentru guvernarea înțeleaptă”. Mai mult, decorul arcului este preluat în mare parte din monumente ale secolului al II‑lea (Traian, Hadrian, Marcus Aurelius), regrupând elemente spoliative pentru a sublinia continuitatea cu „vremurile de aur” ale Imperiului.

Arcul lui Constantin, așa cum se vede dinspre Colosseum. Monumentul încoronează victoria imperială a lui Constantin și îmbină reliefuri clasice cu statui de daci preluate din epoca lui Traian. În imagine se poate observa cum friza istorică constantiniană este încadrată de părți rupte din alte monumente, iar deasupra coloanelor se zăresc siluetele statuilor de daci.

Statui de daci: descriere și origini

Arcul este înzestrat cu opt statui colosale de daci, amplasate câte patru deasupra coloanelor corintice de pe fiecare latură. Aceste statui, cu o înălțime de circa 3 metri, îi înfățișează pe bărbați geto-daci cu barbă, privirea în pământ și mâinile încrucișate sau prinse la piept. Patru dintre acestea îi poartă pe cap căciuli dacice cu boruri încrețite (semn al tarabostezilor, nobilimea dacică), iar celelalte patru au plete libere. Mantia lor lungă până la glezne, prinsă cu o fibulă pe un umăr, și opincii simple subliniază originea barbară, dar postura demnă le conferă o aură de noblețe.

Istoricii de artă notează că aceste statui sunt spolia din perioada lui Traian. Ele provin aproape sigur din forumul lui Traian (sau din alte monumente din acel ansamblu), preluate și reamplasate la înălțime pe Arcul lui Constantin. Așa cum subliniază Josh Elsner, întreaga porțiune superioară a arcadelor (inclusiv reliefurile și statuile) a fost reconstruită prin reutilizarea unor piese traiane. În mod similar, un articol de specialitate menționează că „cele opt statui de pe culmile arcului provin din Forul lui Traian și reprezintă soldați dușmani capturați” în războaiele dacice conduse de Traian. În consecință, elementul tehnic esențial este că statui­le nu au fost cioplite special pentru Constantin, ci reprezintă prizonieri daci capturați în campaniile militare romane, rearanjați ulterior ca decorațiuni arhitecturale.

Detaliu al fațadei sudice a Arcului lui Constantin. În dreapta se vede o statuie de dac în vestimentație tradițională, cu barbă și mâini așezate pe piept. Notăm că statuia aceasta este plasată pe un soclu înalt, la nivelul superior al monumentului, şi nu la nivelul arcadei principale. După cum remarcă Leonard Velcescu, organizator al unei conferințe pe această temă, poziția înaltă sugerează un rol onorific: statuile „nu reprezintă daci prizonieri” ci sunt „amplasate în zona superioară a arcului, semnificația fiind de omagiere” (nu de umilire).

Interpretări convenționale

În tradiția academică, statuile de daci de pe Arcul lui Constantin sunt considerate în primul rând trophee de război, supraviețuiri ale propagandei imperiale târzii. Ele evocă triumful lui Traian asupra Daciei, iar reutilizarea lor în Roma constantiniană urmărește să lege împăratul creștin de epoca „împăraților buni” ai secolului al II‑lea. În această cheie, dacoții nu sunt priviți ca asociați ai lui Constantin, ci ca simboluri ale victoriei romane: Ion Coja subliniază că postura cu brațele încrucișate este de fapt postura captivilor, iar statuile Dacilor reprezintă „trofee ale războiului” din perioada lui Traian. Mai mult, caracterul spoliativ al decorului indică faptul că arhitecții constantinieni au folosit opera de artă deja existentă pentru a finaliza rapid monumentul. Astfel, interpretarea dominantă din mediul științific este că statuile sunt prizonieri daci (captivi romani), semnalând continuarea tradiției imperiale clasice.

Alte expuneri convenționale se concentrează pe mesajul ideologic: dacoții îngenuncheați ar fi un contrapunct la triumful creștin al lui Constantin. Pedestraţia arcului amintește de vechile glorie romane, iar dacoții servesc ca un fundal simbolic. Unii istorici de artă notează și caracteristicile formale ale statuilor: ele au staturi realiste, detalii individualizate și portretele variate ale modelelor, sugerând că nu erau stereotipii simpliste. Totuși, orice explicație convențională subliniază rolul lor propagandistic în contextul politic al imperiului târziu: statuile de daci stau mărturie a cuceririi Daciei și a continuității Romei triumfătoare.

Interpretări alternative și perspective daco‑getice

În contrast cu viziunea mainstream, s-au formulat numeroase ipoteze „alternativ‑istorice”, inspirate adesea de protocronism sau de mitologia daco‑getică. Iată câteva astfel de teorii promovate în România:

• Sacralizarea nobleții daco-getice: Unii cercetători de inspirație arhaică consideră că statuile simbolizează „nobletea și înțelepciunea” poporului geto-dac. În acest sens, ridicarea statuilor pe Arcul lui Constantin ar fi un omagiu tainic al spiritului dacilor, reflecție a unei continuități mistice. Jordanes, autorul Getica, menționează într-o traducere românească că ridicarea columnei lui Traian – precum și a arcului constantinian – poate fi văzută ca „un obicei neobișnuit […] dar și o dovadă de respect la adresa unor mari învinși, dacii”, „statui de daci simbolizând nobilitatea și înțelepciunea unui neam”. Această perspectivă vede în Arcul lui Constantin nu doar o celebrare imperială, ci și un fenomen de recunoaștere a valorilor sacrificate ale strămoșilor carpato‑dunăreni.
• Teza auxiliarelor dacice: Dr. Leonard Velcescu, specialist francez de origine română, susține că statuile marcau prezența soldaților și ofițerilor daci în armata lui Constantin. El observă că într-un relief constantinian (triumful împăratului în Roma) apar trupe auxiliare purtând steagul „Draco” dacic. De aici deduce că Constantin a așezat statui de daci în locul de onoare de pe arc tocmai pentru a-i omagia pe acești aliați. În ipoteza lui, statuile nu sunt trofee ale dușmanilor, ci simboluri ale „contribuției dacilor la victoria sa”. Mai mult, Velcescu argumentează că descoperiri arheologice din Dacia Traiană – de exemplu donariul creștin de la Biertan (sec. IV) – indică faptul că geto-dacii din acea perioadă erau deja creștini. Prin urmare, el sugerează că daco‑g ermanicii menționați pe arc ar fi fost creștinați și implicați în răspândirea religiei lui Constantin. Teoria lui vorbește despre o „continuitate spirituală” între geto-daci și creștinismul imperial, atribuind statuilor de pe arc o semnificație profund religioasă.
• Traducerea protochronistă: În unele cercuri naționaliste, Arcul lui Constantin este văzut ca un mijloc de reconfirmare a identității dacice. Potrivit acestor viziuni, plasarea statuilor de daci la înălțime ar sugera ideea că Dacia Traiană n-a dispărut ci a persistat sub diverse forme. Deși nu există dovezi istorice concludente, susținătorii acestui punct de vedere văd simboluri dacice pretutindeni. Ei invocă obiceiul tracilor de a-și venera strămoșii războinici și chiar ipotetice legături între Zalmoxis (zeița dacilor) și spiritul roman. Cu toate că asemenea interpretări sunt privite cu scepticism de comunitatea științifică, ele au prins rădăcini în cultura populară și în anumite lucrări de arheologie alternative.

Fiecare dintre aceste ipoteze atribuie statuilor un rol semnificativ: de la a evidenția valorile etice și religioase ale vechiului neam dac, la a onora contribuția lor la triumful împăratului creștin. Chiar și cercetători români recunosc că statuile provoacă întrebări neobișnuite: Cristian Barbu, de exemplu, a constatat că ele au fost lucrate „după modele reale” și că poziția lor aparte pe arc sugerează un sens deosebit. În lumina acestor perspective, reanalize ale semnificației continuă să apară în literatura de specialitate.

Reacții ale comunității științifice

Propunerea unor sensuri profunde pentru statuia dacilor a stârnit reacții mixte în rândul specialiștilor. În general, istoricii români din mediul academic tradițional privesc cu precauție ipotezele alternative. Unii pun în evidență tocmai aspectele materiale şi stilistice ale operelor sculpturale: Cristian Barbu insistă că statuile din Forul lui Traian sunt „realiste” și nu reprezentări tipice de prizonieri barbarizați. El arată că, spre deosebire de alte monumente care înfățișează prizonieri legați cu lanțuri, statuile de la Traian nu au astfel de detalii. Astfel, Barbu consideră că ideea unei simbolistici complexe este exagerată – probabil originea mitului „prizonieri daci” vine doar de la poziția mâinilor.

În același timp, figura publică Ion Coja, un susținător fervent al latinității dacilor, reacționează vehement împotriva oricărei „reinterpretări” romantice: el cataloghează drept „minciună absolută” orice afirmație că acele statui ar reprezenta generali sau lideri dacici ai lui Constantin. Conform lui Coja, statuile sunt tocmai acei prizonieri barbari ai lui Traian care „stăteau în văzul senatorilor romani”, și orice altă lectură este o speculație nefundamentată. În esență, poziția hard-line este că statuile rămân trofee ostentative, iar interpretările dacice i-au alimentat un curent marginal (numit uneori „dacoism” sau protocronism) criticat ca pseudo-științific.

Pe de altă parte, alți istorici — chiar dacă rămân prudenți — recunosc că anumite anomalii rămân de explicat. De exemplu, Velcescu a relansat tema în mass-media, argumentând că plasarea lor intenționată la nivel înalt „în locul de onoare” (în zona superioară a arcadelor) nu poate fi ignorată. Conferințele și articolele sale au reaprins interesul pentru rolul trupelor traco-geto-dacice în armatele romane târzii. Comunitatea științifică rămâne însă sceptică: dovezile epigrafice și arheologice directe lipsesc, iar majoritatea analiștilor cer prudență. Nimeni nu neagă că dacoții sunt reprezentativ documentați în reliefuri și coloane, dar nu există o „cheie de lectură” unanim acceptată pentru semnificația lor pe acest arc. Ca o consecință, dezbaterea continuă să fie moderată, cu argumente solide pe ambele părți.

Concluzii

Statui­le de daci de pe Arcul lui Constantin continuă să surprindă prin ambiguitatea semnificației lor. Din perspectivă academică tradițională, ele constituie în primul rând spolia traiane sub formă de trofee de război – dovada victoriei asupra Daciei – reutilizate într-un nou context imperial. Totuși, ipotezele alternative atrag atenția asupra unor posibile simboluri ascunse: demnitatea și poziția lor înaltă i-au făcut pe unii să vadă în ele omagii aduse valorilor daco-getice sau rolului crestinizant al dacilor în epoca lui Constantin.

În realitate, comunitatea științifică notează că aceste interpretări nu sunt ușor de verificat. Unii arheologi resping viziunea „mistico-naționalistă”, insistând pe contextul clar romand e epocă traianică. Alții consideră că întrebările despre motivul real al așezării acestor statui rămân deschise şi demne de reflecție. Așadar, semnificația profundă a statuilor de daci rămâne un subiect de dezbatere. Cât despre valorificarea lor simbolică, pare că statuile poartă, cel puțin, o „umbră” a marelui trecut roman și o posibilă legătură cu moștenirea geto-dacică – un teren fertil pentru cercetări viitoare, în care istoria, arta și mitologia se împletesc.

Surse: Analiza prezentată se bazează pe studii și relatări din istoria arcului și a sculpturii romane târzii, precum și pe dezbateri academice și populare recente despre simbolistica geto-dacă la Roma. Citatele din specialiști și documente antice au fost selectate din surse de specialitate pentru a ilustra diferitele perspective.