Tracii au fost unul dintre marile neamuri ale Antichității sud-est europene. Istoricul grec Herodot remarca că în vremea sa tracii erau „al doilea cel mai numeros neam din lume” (după indienii de atunci) și că, în ciuda păstrării obiceiurilor tribale, dacă s-ar fi unit sub un singur conducător ar fi devenit invincibili. Deşi sursele antice spun că limba și vechiul lor obiceiuri „au dispărut” pe măsură ce tracii au fost romanizaţi, numeroase date moderne sugerează că moștenirea lor biologică, culturală și spirituală a rămas. În primul rând, istoria veche confirmă legătura strânsă între tracii și geții-dacii. După cum notează surse moderne, „dacii erau din neamul tracic” (Thracian stock) și similitudinile de limbă și cultură erau atât de mari încât antici precum Herodot îi numeau adeseori pe toţi „geți”. Aceasta înseamnă că elementul tracic a fost continuu în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic.

Moștenirea tracică în ADN-ul balcanic

Datele genetice contemporane oferă indicii surprinzătoare. Studiile arată o continuitate a populațiilor paleobalcanice de milenii: migrațiile medievale (gotice, slave, etc.) au avut impact cultural, însă în structura genetică a sud-estului Europei se regăseşte în proporţie mare un nucleu local vechi. De exemplu, un studiu bulgăresc a constatat că aproximativ 55% din patrimoniul genetic al actualilor bulgari are origini paleo-balcanice (atribuite tracilor și altor indigeni) anterior epocii slave. Similar, geneticianul Mihai Netea explică că românii au rădăcini genetice adânci: “aproape nimic” nu îi desparte de vecinii bulgari sau sârbi genetic, iar trăsăturile de la Neolitic și Epoca Bronzului (inclusiv culturile Cucuteni, Boian, etc.) încă predomina în ADN-ul românesc. În interviuri populare, Netea subliniază că 30% din genele românilor provin din migraţia paleolitică timpurie (Peștera Cu Oase, Muierii), urmate de influențe majore neolitice şi apoi menoare din ultimele 2.000 de ani. Prin urmare, conform cercetărilor actuale, românii (ca și alții din Balcani) păstrează un strat străvechi comun – substratul geto-dacic/tracic.

În acest context genetic, este relevantă și declarația lui Mihai Netea: după modelul constituirii poporului român, dacii (rude apropiate ale tracilor) contribuie cu circa 20% la structura genetică a românilor, fiind „o ramură a tracilor” și „trăind pe ambele maluri ale Dunării” în epoca bronzului. Așadar, din punct de vedere biologic, o parte substanțială din populația română de azi provine de la triburi care se identificau ca „traci” în antichitate. Există şi ipoteze anterioare care susţin continuitatea: de pildă, studii paleo-arheologice recente sugerează că tracii s-au format ca neam autohton în Balcani încă din mileniul IV î.Hr., în plină dominaţie a culturii Cucuteni-Tripolie în spaţiul carpato-pontic. Dacă aceste rezultate se confirmă, ele întăresc ideea că strămoșii tracilor făceau parte din vechile populații milenare ce s-au amestecat în formarea României de azi.

„Protocronism” și mituri identitare

Pe fondul acestor date, în România s-au vehiculat și teorii alternative puternice. Curentul protocronist (născut sub comunism) a pus în circulație imagini prin care „noi, tracii” ne-am fi aflat dintotdeauna la temelia civilizației europene. Iosif Constantin Drăgan, în lucrarea Noi, tracii (1976), susținea explicit că românii sunt urmașii direcți ai tracilor și „străbunii culturii europene”. Criticii gen Adrian Marino notează că astfel de afirmații au apărut ca „elucubrații” ale protocroniștilor – de pildă, că „Tracii se afirmă că suntem străbunii culturii europene, că izolarea şi subdezvoltarea ne-ar păstra autenticitatea”. Chiar și așa, această mișcare de idei merge mai departe de simpla vanitate națională. Istoriografia românească mai veche (Hasdeu, Bolliac etc.) a formulat chiar un tablou în care „întregul popor balcanic” ar fi rezultat din suprapunerea unor straturi succesive – de la pelasgi antici, la tracii geto-daci, apoi romani și în cele din urmă slavi – iar orice predominanță (latină sau slavă) nu ar putea șterge contribuțiile adânci ale substratului tracic. În aceste teoriile, „dacismul românilor” (mândria de a fi urmașii dacilor) se ridică alături de „tracismul bulgarilor”, prindând continuitatea tracică într-un mozaic istoric complex.

Simboluri și spiritualitate reziduale

Alți cercetători și entuziaști observă supraviețuiri simbolice ale lumii tracice în folclor și religie. Una dintre cele mai importante este figura Zeului Zamolxis (Zalmoxis), menționat de Herodot ca un zeu al geților de pe teritoriul Daciei antice. În epoca modernă, a apărut un neopaganism etnic numit Zalmoxianism, care vrea să reconstruiască spiritualitatea tracică/dacică pre-creștină a românilor. Wikipedia notează că Zalmoxianismul „promovează reconectarea la rădăcinile antice dacice și tracice” și se revendică de la cultul lui Zalmoxis ca arhetip al omului luminat. Chiar dacă această mișcare este marginală, ea reflectă o căutare reală a modernilor după continuitate ancestrală. Mai mult, cultura tracică a îmbogățit și zeitățile ulterioare ale regiunii: de pildă, religia geto-dacilor avea un element monoteist puternic în figura lui Zalmoxis, idee care reapare în zonele rurale românești ca demonizare a unor elemente creștine (de pildă zile de Rusalii dedicate spiritelor naturale). Un alt simbol tracic renăscut este Călușul – dansul călușarilor, purtând masca calului ca în tradițiile tracice antice – pe care unii îl leagă (deși surse istorice directe nu există) de un ritual arhaic de vindecare și fertilitate tracic.

Tracii sunt cunoscuți și pentru crearea unor culte care au influențat Europa. De pildă, ei sunt considerați primii care au venerat Dionysos/Zagreus, zeul vinului: poezia și mitologia greacă amintesc că preluarea cultului vine din Thracia, de unde s-ar fi răspândit în lumea elenă. De asemenea, mitologia scitică și tracică avea eroi sacri ca Orfeu și Perkon (zeul tunetului balcanic), ceea ce se oglindește în fabulele medievale și în obiceiurile populare românești (de exemplu, folosirea tobelor ca ofrandă adusă spiritelor vechi, sau pastramă grasă ritualică). În fine, descoperirile arheologice moderne remarcă că unele situri culturale din epoca Cucuteni (precum zonele dens populate ale satelor Cucuteni-Tripolie) pot avea conexiuni cu tracii prin migrații transeuropene: genetica românească conține componente din populația care a creat cultura Cucuteni, iar acest lucru se repetă și la bulgari sau sârbi.

Teorii ale străvechilor regate și Atlantidei

În arsenalul ideilor alternative intră și legende precum Atlantida sau pelasgii. Unii autori susțin că vechile civilizații (Cucuteni-Tripolie, Vinca) ar fi moștenite direct de tracii geto-daci, sau că mitul Atlantidei ar descrie un regat tracic primitiv din Epoca Bronzului. Deşi nu există dovezi riguroase, aceste legături rezonează cu dorința de a găsi „înrudire mondială”: astfel, apare teza că și grecii antici își trag pantecul de la pelasgi (considerați uneori a fi tracii originari ai Balcanilor). Chiar documentarul istoric popular menționează, spre exemplu, o poveste despre un fiu al lui Ares, Thrax, fondator mitic al tracilor. Altfel spus, există o rețea spirituală de mituri prehistorice (Cucuteni, Atlantida, Pelasgi) pe care unii istorici alternativi o țes pentru a susține că “Tracii au fost plămădiţi de zei şi sădiți pe teritoriul Europei”. Aceste conexiuni rămân speculative, dar arată ce aspirație e prezentă: aceea ca tracii să fie considerați „racordul etnic-mistic fondator” al Europei.

Memoria tracică în prezent

Astăzi, neamul tracilor trăiește sub forme discrete: prin trăsături fizice comune (de obicei blond-rușcate, după descrieri antice, deși oamenii moderni variază mult), prin toponime (nume de râuri sau sate cu rădăcini dacice/trace, de ex. Peștera lui Zamolxe, Troian, Burebista), prin artă sacră (spre exemplu, coloanele votive cu calul tracic în Bucovina și Bulgaria se găsesc astăzi la Muzee, ca relicve ale unei spiritualități continue). România se prezintă adesea ca succesoarea Daciei romane, însă simboluri ca Harpocrate tracic sau Zeul Bizantin interpretat ca getic încă mai apar în biserici sau statui populare (deși adaptate creștin). Muzica și dansul popular românesc păstrează ecouri dionisiace, războinice (călușarii), care pot fi gândite ca relicve ale sufletului tracic.

În fine, ideea că „suntem de trei ori mai tari” căci purtăm în noi moștenirea geto-dacic-tracă apare chiar în literatura română de factură istorică, fiind evocată de mari poeți ca Mihai Eminescu sau Cezar Bolliac. Chiar dacă istoricii contrazic uneori aceste mitologii, ele rămân vii în conștiința multora. Până la urmă, atâta vreme cât specialiștii confirmă elemente comune puternice între români și popoarele paleo-balcanice (descendenți de triburi tracice), putem considera că o parte din „neamul tracilor” este încă „între noi” – în ADN-ul și legendele comunităților noastre. Aceasta nu înseamnă respingerea adevărului istoric (cei mai mulți istorici spun că tracii ca neam distinct s-au topit prin romanizare şi migraţii), dar completarea cu date genetice și culturale sugerează că strămoșii tracilor nu au dispărut cu totul, ci trăiesc ascuns sub forme noi în sămânța popoarelor române și vecine.

Surse: Date istorice și arheologice convenționale (Herodot, Iorga, Britannica) confirmă profilul antic al tracilor. Protocronismul și literatura „alternative” (Drăgan, Boia) analizează miturile despre strămoșii tracilor. S-au luat în considerare şi studii genetice și paleo-istorice recente privind continuitatea populațiilor din Balcani. Rezultatul: un mozaic în care trecutul tracic al Europei de Sud-Est nu e uitat, ci rezonează în moduri neașteptate în cultura și genele noastre.