Relațiile dintre Roma și Dacia erau complexe și nu reducibile la un simplu tribut de protecție. În perioada dinaintea războaielor domnitorului dac Decebal (c. 87–106 d.Hr.) și a împăratului Domitian (81–96 d.Hr.), Dacia rămânea un regat independent cu care romanii aveau legături comerciale și diplomatic. Dacii controlau bogate zăcăminte aurifere şi mintau monedă proprie, existând schimburi de mărfuri (ex. trestie de aur, alimente) și chiar contacte politico-militare (batalioane auxiliare, alianțe cu triburi vecine). Surse antice atestă doar sporadic astfel de schimburi sau războaie de mică intensitate din secolul I î.Hr. – I d.Hr. (de ex. Gaius Antonius Hybrida vs. bastarni/greci în 62 î.Hr., Burebista şi luptele civile romane). În ansamblu, în secolul I d.Hr. Dacia era o putere regională cu care Roma trebuia să negocieze de la egal la egal sau să păstreze pacea la Dunăre.

Sursele clasice nu consemnează un tribut datorat de romani dacilor, ca în cazul unor popoare considerat „barbare”. Neavând documente de arhivă (cronicarii romani consemnează mai ales campaniile militare), informațiile vin mai ales din istorici ulteriori și secțiuni de moralizare literară. Spre exemplu, Suetonius menționează în „Viața lui Domitian” că Domitian a celebrat un “triumf dublu” în 87, unul împotriva hespților (germanici) și unul asupra dacilor, obținând steagul de război (vexillum) al acestora. Acest triumf propagandistic omite însă detaliile tratatului de pace. În realitate, Cassius Dio ne spune că Domitian s-a grăbit să încheie pace, dându-le dacilor «sume mari de bani pe loc … și promițând că va continua să dea sume mari în viitor». Astfel, radiografiat de Dio, tratatul din jurul anului 89/90 era mai degrabă un subsidiu anual şi un ajutor de reconstrucție (ingineri, constructori) pentru Dacia, nu o recunoaştere a stăpânirii dacilor peste romani.

În secolul al VI-lea, istoricul Jordanes povestește despre geții (nume folosit aici pentru gepizi) care, după alungarea hunilor, ceruseră Împăratului bizantin Marcian din 457 d.Hr. doar pace și un cadou anual ca semn al alianței prietenoase. Regele Gepidilor obține astfel «o pace și un dar anual drept garanție de alianță amicală, pe care împăratul îl dădu cu bunăvoie, iar până azi această neam primește darurile obişnuite din partea împăratului roman». Deși contextul este cu peste trei secole mai târziu (Dacia fusese deja provincie romană şi nordul fostei Dacii stăpânit de triburile migratoare), relatarea evidențiază o tradiție: populațiile de pe Dunărea de Jos, inclusiv „dacii”, primeau la un moment date anulare de la împărat pentru menținerea păcii. Totuși, aceasta nu dovedește un sistem de protecție plătit de Roma în epoca lui Decebal – este mai degrabă un exemplu că acorduri de tip clientelar există în istorie.

Contextul politic-militar: După pierderile inițiale din 86 d.Hr. (când prefectul Cornelius Fuscus a căzut în luptă), Domitian a fost nevoit să gestioneze și problemele de pe Rin (revoltele din Germania). Situaţia l-a obligat să accepte al doilea tratat de pace oferit de Decebal. Pentru a putea concentra forțe spre Germania, Domitian a încheiat “un tratat greșit” în care a permis dărilor cuceriţi romani şi a plătit dacilor o sumă în bani şi ingineri militari. Consecinţa: în ochii senatului şi armatei, pacea a părut o slăbiciune (tratativele cu daci „fără luptă” au fost criticate din start). În realitate, tratatul a garantat doar liniștea pe Dunăre o vreme. Decebal a folosit banii ca să-și refacă apărarea; relaţia s-a păstrat de-a dreptul ambiguă până la lovitura următoare, dată de Traian. Războaiele următoare (101–106 d.Hr.) – despre care Traian și-a construit gloria (așa cum vedem pe Columna Traiană – monumentul roman de 30 m înălțime – ce îmbină basoreliefuri ale războaielor cu daci) – arată că, în termeni concreți, după pacea lui Domitian Dacia a rămas un dușman puternic, nu un aliat fideliu.

Columna lui Traian, ridicată în 113 d.Hr. la Roma, comemorează războaiele romanilor cu dacii lui Decebal (101–106 d.Hr.). Pe friza spiralată apar scene din aceste războaie;, așadar Imperiul Roman vedea în Dacia subiectul unor expediții victorioase, nu o putere stăpânitoare pe romani (după cum e sugerat de unele teorii moderne). În orice caz, imaginea de mai sus (o copie expusă la Muzeul de Istorie din București) ne amintește că victoria romană asupra Dacilor a fost subiect de propagandă, fixând imaginile războiului în conștiința romanilor.

Dovezi și interpretări ale autorilor antici

Cassius Dio (sec. II–III d.Hr.) oferă cea mai clară relatare a tratatului lui Domitian: după cum am văzut, Domitian „a dat sume mari de bani lui Decebalus pe loc … și a promis să dea în continuare sume mari în viitor”. Nici el, nici alți istorici antici nu numără exact banii, dar Diodor al Siriei (echivalentul său posterior) menționează explicit ingineri și alți meșteri trimiși la Decebal. În schimb, același Dio nu vorbește de o plată repetată anual sub formă de tribut; el prezintă plata ca pe o singură epizodă prilejuită de pact. Suetonius, un cronicar al împăraților, nici nu pomenește de bani la finalul războiului lui Domitian – se concentrează pe triumful festiv (opresia izbândă). Astfel, sursele romane oficale evită să menționeze înfrângerea din teren; abia comentariile istorice critice (precum a lui Dio) confirmă faptul că s-au dat bani și un „ajutor” Daciei, în timp ce Suetonius doar laudă triumful.

Deşi Cassius nu vorbeşte de „tribute” propriu-zis, unii autori antici asociază totuși relația Romei cu regii daci conceptului de foedus (tratat federal) cu obligații reciproce. Dio din Nicomidia susține că Domitian a încheiat pacea „spre suspiciune, căci el însuși refuzase când Decebal ceruse prima dată încheierea unui armistițiu” (tratat). După domnia lui Decebal, vreo două secole mai târziu situații similare apar la triburile de la Dunăre: așa cum Jordanes notează, după 453 d.Hr. Gepizii care stăpâneau Dacia cer și obțin un cadou anual de la împărat. În epoca lui Decebal însă, sursele antice concrete se limitează la relatarea lui Dio și omisiunile lui Suetonius. Aurelius Victor sau Eutropius nu aduc detalii suplimentare pe subiect. Prin urmare, afirmaţiile privind plăți regulate (anuale) rămân speculații moderne lipsă de surse directe antice.

Contextul politic și militar al înțelegerilor de pace

Tratatul lui Domitian cu Dacia din 89/90 d.Hr. a fost încheiat în contextul unor împrejurări critice pentru Imperiu. După eșecul primei ofensive, armata romană se confrunta cu rebeliuni și invazii în vest (Germania) și nu-și permitea un război de durată pe două fronturi. Prin urmare, istoricii sugerează că Domitian a ales „rațional” să plătească dacilor și să le ofere ajutor – în schimbul recunoașterii unei păci care să-i lase forțele libere în altă parte. Relatarea germană a lui Fiedler indică explicit că Domitian, după o luptă nefericită, a încheiat pace ”în schimbul predării de ostași romani prizonieri și a unor mari sume de bani”. În altă ordine de idei, unele surse moderne (ex. Britannica) sintetizează că Domitian a oferit „subsidii și tehnicieni militari” în schimbul menținerii păcii ca aliat clientelar, fapt considerat de contemporani un semn de slăbiciune.

Din perspectivă militară, tratatul a asigurat doar o pace temporară pe Dunăre. După cum vom vedea, Decebal a refuzat să continue plată după ce și-a refăcut cetățile și trupele; relația s-a destrămat înainte de 101, când Traian a invadat Dacia. În ceea ce privește „taxa de protecție”, Domitian NU a pus Dacia sub control direct roman, ci a transformat regele dac într-un fel de aliat sub obligații neclare (tratarea lui Decebal ca amicus et socius – prieten și aliat al Romei). În realitate, de la Domitian înainte de Traian avem doar acel „susbsidiu” ocazional şi transferul de ingineri, nicidecum un tribut continuu recunoscut oficial.

Teorii controversate și interpretări moderne

În discursul public românesc și online circulă numeroase teorii pseudo-istorice despre relația Romei cu Dacia. Unele voci naționaliste sau protocroniste interpretează tratatul lui Domitian drept „umilire” și „tribut plătit barbarilor”. De exemplu, în mediul online se citează adesea Cassius Dio ca „istoric al secolului al II-lea” care ar fi spus că Roma plătea „taxă de protecție” Daciei. Alții susțin că, asemenea larg răspânditului mit că „Iulius Caesar plătea tribut lui Burebista”, romanii au plătit anual ca tribut noilor regi daci. Unele texte virale afirmă că Decebal ar fi fost tratat ca aliat mai presus de împărat, iar despre Domitian se vorbește ca despre un împărat bătut de daci – invenții fără suport direct în documente.

Există chiar teorii conspiraționiste care prelucrează sursele antice în favoarea naționalismului: de pildă, unii interpretează afirmația lui Cassius Dio cu „sume mari de bani” ca pe o plată repetată anual. Alții citează declarații din mass-media ori literatura pop (versuri ale lui Ovid referitoare la „teama romanilor la vederea dacilor” sau zvonuri neconfirmate despre demolări de castele dacice de către romani) pentru a construi o teză a „supremației dacice”. În general, aceste interpretări alternative exagerează semnificația pasajelor antice și traduc orice mențiune de bani (sau faptul că daci atacau Moesia) drept dovadă că Imperiul plătea, de fapt, protecție.

Criticii acestor teorii – istorici autentici români și străini – le consideră nefondate. Ei subliniază că sursele antice nu atestă plăți regulate sau condiții de vasalitate, ci doar un aranjament diplomatic episodic. De pildă, Brian W. Jones (istoric al lui Domitian) notează că tratatul de pace – care conținea laude cu privire la prietenia dacică dar și plata unei subvenții – a fost considerat «rușinos» de con contemporani romani, însă tocmai pentru că era privit ca un compromis de moment. În acest caz, „8 milioane de sesterți pe an” este estimarea modernă a unui sum totuși amănunțit – dar nu e direct găsită într-o sursă clasică. Așa cum indică John W. Waters și Enciclopedia Britannica, plata era prezentată ca un ajutor temporar al aliaților romani, nu ca tribut impus de daci.

Astfel, lucrurile susținute de dovezi sunt: Domitian a plătit o dată mari sume lui Decebal şi i-a oferit ajutor (arzic Cassius Dio, Fiedler, Britannica). În schimb speculații sunt: că acest aranjament ar fi continuat ca un tribut anual fix ori că Decebal ar fi fost „superior” Romei. Controversele moderne prezintă plata ca pe un capăt al istoriei, însă dovezile arată că tratatul domitianic a fost unilateral reparat de Traian prin cucerire şi transformarea Daciei în provincie. Orice exagerare a „taxei” lui Domitian nu are confirmare în surse – Cassius Dio vorbește despre «sume mari și artizani» pentru reconstrucție, nu despre plată uniformă anuală.

Impactul asupra percepției moderne

Discuțiile despre „taxa de protecție” a dacilor au un impact direct asupra percepției rolului Daciei în istoria românilor. În ultimii ani, teme naționaliste au redescoperit acordul domitianic ca simbol al „mândriei dacice” sau al „umilinței romane” (izbânzile dacilor înainte de Traian devin astfel literă de cult în unele cercuri). Astfel de mituri au fost demontate de istorici profesioniști, dar persistă în mass-media tabloide și pe rețele de socializare. De exemplu, un articol recent de fact-checking intitulase chiar un fragment despre Dacia „fake news” și dezinformare istorică. Nu este întâmplător că unele surse de știri militare din România au dedicat spațiu demontării falsurilor privind „supremația dacică”.

În fine, discuția educă publicul român să distingă între istoriografia serioasă și mitologie naționalistă. În realitate, dovada unei relații concrete rămâne textul lui Cassius Dio și rapoartele moderne, care arată că plățile romane către Dacia au fost excepționale și politico-diplomatice, nu un tribut anual impus de daci. Modernii care promovează ideea „taxei de protecție” ignoră contextul pragmatic: Roma trimitea bani și tehnicieni țărilor învecinate frecvent (cf. Politica de subsidium a altor împărați) pentru a evita războaiele pe două fronturi. În concluzie, percepția amplificată a „umilirii Romei” este un produs al discursului politic contemporan, nu rezultatul unui acord ritualizat din antichitate. Sursele academice actuale insistă că, deși Domitian a dat bani Daciei, aceasta a fost o măsură temporară, iar naționalismul modern care prezintă faptele ca pe o dominație dacică aruncă în derizoriu datele istorice corecte.

Surse: lucrări academice și surse primare romane (Cassius Dio, Suetonius, Jordanes) atente la detaliile tratatului de pace daco-roman, precum și analize moderne critice care dezmint interpretările extremiste. Discuția mai largă include și studii de propagandă istorică şi articole de fact-checking menite să corecteze miturile despre „tributul dac”.