Crin Antonescu, derapaj: „Faptul că avem un președinte ca Nicușor Dan nu înseamnă că suntem retardați toți”

Fostul candidat la prezidențiale, Crin Antonescu, revine în prim-planul opiniei publice cu o reacție acidă la adresa președintelui Nicușor Dan, după ce acesta a dat mâna cu Donald Trump în cadrul summit-ului NATO de la Haga. Gestul, tratat de mass-media drept un eveniment notabil în relațiile internaționale, a fost suficient pentru ca Antonescu să ironizeze virulent momentul și să insinueze că România ar fi devenit „o țară bananieră”, acuzând propaganda că „ne ia drept retardați”.

Antonescu a afirmat: „Faptul că avem un președinte ca Nicușor Dan nu înseamnă că suntem retardați toți și întrutotul”, o afirmație cu un derapaj grav de limbaj care – spre marea mea uimire – nu a stârnit imediat reacții de respingere din partea opiniei publice și a celor care militează pentru un discurs politic civilizat. Ironia e că tocmai cel care a cerut decență în politică recurge acum la etichete jignitoare și stereotipuri periculoase.

Să nu uităm că, destul de recent, un alt contracandidat – George Simion – l-a numit de mai multe ori „autist” pe actualul președinte. El a fost pus la zid de mass-media și opinia publică, în vreme ce Antonescu plutește senin prin aburii unui univers propriu, tot mai confuz.

De la distanța amară a înfrângerii electorale, Crin Antonescu pare mai degrabă preocupat să demoleze decât să construiască. Asemenea vulpii din fabula lui La Fontaine, care batjocorea strugurii pe care nu-i putea atinge, fostul prezidențiabil pare iritat nu de gestul simbolic al unei strângeri de mână, ci de propria irelevanță în actualul peisaj politic. Retorica sa e o combinație de sarcasm și frustrare, îndreptată împotriva a tot ce nu mai poate controla.

De aceea, probabil, Antonescu a făcut o remarcă acidă și despre Ilie Bolojan, afirmând că „Bolojan este proiectat în condiția de Zoro care se luptă cu partidele politice, cu ….”, sugerând că imaginea acestuia este artificială și mitizată. În opinia mea, observația trădează o iritare profundă față de succesul unor figuri reformatoare care evită discursul bombastic, tipic vechii gărzi.

În loc să ne întrebe dacă suntem „retardați”, fostul prezidențiabil ar face bine să reflecteze dacă el însuși nu a devenit, între timp, o caricatură a politicianului, a intelectualului de odinioară: iritat, dezamăgit, dar mai ales în disonanță profundă cu România reală.