Imaginează-ți că parcurgi pe jos 100.000 de kilometri, traversând continente, de la deșerturi aride la munți înzăpeziți, purtând opinci tradiționale românești și costume folclorice. Aceasta este povestea lui Dumitru Dan, considerat de mulți primul român care a făcut înconjurul lumii pe jos. Călătoria sa, care ar fi durat din 1910 până în 1923, este una dintre cele mai fascinante povești de aventură din istoria României. Cu toate acestea, cercetările recente au ridicat semne de întrebare asupra veridicității acestei performanțe, sugerând că multe dintre afirmațiile sale sunt exagerate sau chiar fabricate. Acest articol explorează povestea lui Dumitru Dan, detaliind călătoria sa așa cum a fost relatată, controversele care o înconjoară și moștenirea sa culturală, bazându-se pe surse disponibile și analizând critic teoriile controversate.
Viața timpurie și pregătirea
Dumitru Dan s-a născut la 14 iulie 1890 în Buzău, România, și a devenit ulterior geograf și profesor. În 1908, pe când era student la Paris, a aflat despre un presupus concurs organizat de Touring Club de France, care oferea un premiu de 100.000 de franci celui care parcurgea 100.000 de kilometri pe jos în jurul lumii. Împreună cu trei compatrioți – Paul Pârvu, Gheorghe Negreanu și Alexandru Pascu – Dan s-a pregătit intens pentru această provocare. Grupul a învățat limbi străine, a studiat cartografia și s-a antrenat fizic, parcurgând 45 de kilometri pe zi prin diverse terenuri. De asemenea, au învățat cântece și dansuri folclorice românești, planificând să susțină spectacole pentru a se întreține financiar pe drum. Au ales să poarte costume tradiționale românești și opinci, simboluri ale identității lor naționale, însoțiți de un câine pe nume Harap.
Călătoria: Relatarea lui Dumitru Dan
Conform relatării lui Dan, expediția a început la 1 aprilie 1910, din București. Grupul a traversat Europa, pornind spre Sankt Petersburg, apoi a continuat prin Rusia, Orientul Mijlociu, Africa de Est, Australia, India, Bangkok, Argentina, Panama, Japonia, China, din nou Rusia, America de Nord, America Centrală, Africa de Nord, Europa, Scoția, Canada, Statele Unite și Caraibe. Pe parcurs, au întâmpinat numeroase provocări. Alexandru Pascu ar fi murit în India după ce a consumat opiu, iar Gheorghe Negreanu ar fi căzut de pe o stâncă în Munții Nanling din China. Paul Pârvu s-a oprit în Statele Unite din cauza problemelor la picior, murind ulterior din cauza unei infecții după amputare. Dan a continuat singur, însoțit de câinele Harap, care, conform legendei, a parcurs 60.000 de mile alături de el.
Dan a susținut că a finalizat călătoria în 1916, dar din cauza Primului Război Mondial, nu a putut primi premiul. În 1923, a parcurs pe jos distanța de la București la Paris pentru a-și revendica titlul de „Campion du Monde” și premiul de 100.000 de franci. În această călătorie, ar fi purtat 497 de perechi de opinci și 28 de costume tradiționale, toate uzate pe parcurs. Performanța sa a fost recunoscută de Touring Club de France și, în 1985, inclusă în Cartea Recordurilor Guinness ca fiind primul om care a parcurs 100.000 de kilometri pe jos în jurul lumii.
Controversele: Adevăr sau ficțiune?
Cu toate acestea, cercetările recente pun sub semnul întrebării veridicitatea poveștii lui Dumitru Dan. Un articol detaliat de pe Ultrarunning History analizează documentele și articolele de presă din 1914–1915 și concluzionează că multe dintre afirmațiile lui Dan sunt fabricate. Nu există dovezi ale concursului organizat de Touring Club de France, iar documentele din arhivele vremii indică faptul că Dan a început să meargă pe jos abia în 1914, parcurgând Europa și America de Nord până în 1915, nu întreaga lume. Traseul său real includea locații precum Belgia, Olanda, Anglia, Scoția, Canada, Statele Unite, Cuba, Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Venezuela și Spania, dar nu Africa, Asia sau Australia.
De asemenea, poveștile despre decesul companionilor săi sunt inconsistente. Paul Pârvu s-a alăturat lui Dan în SUA în august 1914 și a murit în 1938, nu în timpul călătoriei. Poveștile despre Alexandru Pascu și Gheorghe Negreanu, precum și despre câinele Harap, nu sunt susținute de documente contemporane. În 1923, Dan a fost în Italia, colectând documente, dar nu există relatări în ziare despre finalizarea cursei sau primirea premiului. Recordul său din Cartea Recordurilor Guinness, stabilit în 1985, a fost ulterior eliminat din cauza lipsei de verificări.
Moștenirea culturală
Indiferent de veridicitatea afirmațiilor sale, povestea lui Dumitru Dan a avut un impact profund asupra culturii românești. Colecția sa de documente, incluzând certificate din 1914–1915 și 1923, este păstrată în muzee din Buzău, iar un proiect finanțat de EEA Grants a restaurat și digitalizat aceste artefacte, inclusiv 497 de perechi de opinci și costume tradiționale. În 2017, Dan a primit un nou mormânt în Cimitirul Eroilor din Buzău, recunoscându-i-se contribuția la patrimoniul cultural. În 2019, Muzeul Județean Buzău a organizat „Trofeul Dumitru Dan” pentru o cursă de biciclete, celebrând moștenirea sa.
Povestea sa a fost imortalizată și în filmul de animație „Opinci/My Father’s Shoes” (2019), regizat de Anton și Damian Groves, care a câștigat mai multe premii și a adus în atenția publicului aventura lui Dan. Deși cercetările sugerează că nu a realizat înconjurul complet al lumii, spiritul său aventuros și determinarea de a promova cultura românească au inspirat generații.
Viața de după călătorie
După presupusa sa călătorie, Dumitru Dan a lucrat ca profesor de geografie și în domeniul asigurărilor sociale, ținând prelegeri despre aventurile sale. A murit sărac, pe 4 decembrie 1978, la vârsta de 88 de ani, dar a rămas o figură respectată în Buzău. În ciuda controverselor, el este considerat un erou local, iar povestea sa continuă să fie celebrată ca un simbol al curajului și al spiritului românesc.
Concluzie
Povestea lui Dumitru Dan este una de curaj, perseverență și, posibil, de imaginație. Deși cercetările recente indică faptul că nu a realizat înconjurul lumii pe jos, așa cum a susținut, călătoria sa reală prin Europa și America de Nord între 1914 și 1915 rămâne o performanță impresionantă. Indiferent de adevărul istoric, impactul său cultural este incontestabil, transformându-l într-un simbol al spiritului aventuros românesc. Colecția sa, păstrată în muzee, și legenda sa continuă să inspire, demonstrând că uneori, povestea în sine poate fi la fel de puternică precum faptele.
