Mihai Viteazul, una dintre figurile emblematice ale istoriei românești, este celebrat pentru unirea efemeră a celor trei principate române în anul 1600. Totuși, povestea sa personală și a familiei sale ascunde aspecte mai puțin cunoscute, pline de dramă și tragedie. Printre acestea se numără destinul unicului său fiu legitim și moștenitor, Nicolae Pătrașcu, a cărui viață a fost marcată de curaj timpuriu, dar și de exil, umilințe și o moarte în sărăcie. Contrar imaginii propagate de cinematografia comunistă – unde Nicolae apare ca un adolescent firav și protejat excesiv de mama sa, murind prematur în luptă –, sursele istorice dezvăluie un tânăr militar experimentat, asociat activ la domnie de tatăl său, dar condamnat la un declin ireversibil după asasinarea lui Mihai. Acest articol explorează adevărul despre Nicolae Pătrașcu, bazându-se pe documente și cronici istorice, pentru a separa faptele de mituri.
Nașterea și copilăria în umbra ascensiunii tatălui
Nicolae Pătrașcu s-a născut la sfârșitul lunii iunie 1584, probabil pe 29 iunie sau 9 iulie după calendarul vechi, fiind primul copil al lui Mihai Viteazul și al Doamnei Stanca. Căsătoria părinților săi avusese loc în 1583, iar nașterea lui Nicolae a venit într-un moment de ascensiune pentru Mihai, care trecea de la rangul de boier la cel de domnitor al Țării Românești în 1593. Familia includea și o soră, Florica, născută în 1585, care mai târziu s-a căsătorit cu postelnicul Preda și a avut trei copii. Contrar unor speculații, Mihai nu avea alți fii legitimi, deși existau zvonuri despre copii din relații extraconjugale, cum ar fi Teodosie sau Marula.
Copilăria lui Nicolae a fost marcată de instabilitatea politică. Tatăl său, al cărui nume real era Mihai Pătrașcu, a navigat prin alianțe complexe în contextul Războiului Lung Turcesc (1593-1606), luptând împotriva otomanilor și căutând sprijin de la Imperiul Habsburgic și Transilvania. Nicolae a fost educat în spiritul curții princiare, învățând latina de la iezuiți până la vârsta de 15 ani și demonstrând abilități în drept și litere. La doar 13 ani, în 1597, cronicarul Baltasar Walther îl menționa ca fiind activ în anturajul tatălui său, indicând o implicare precoce în afacerile statului.
Participarea la campaniile militare și asocierea la domnie
La vârsta de 15 ani, Nicolae a intrat în arena militară, însoțindu-l pe Mihai în bătălia de la Șelimbăr din octombrie 1599, unde forțele valahe au învins armata transilvăneană condusă de cardinalul Andrei Báthory. Tânărul fiu a condus un detașament de 3.000 de infanteriști, având sarcina de a împresura tabăra inamică după victorie. Cronicarul Ioan Biseliuss notează că Mihai l-a pus pe Báthory sub paza lui Nicolae, demonstrând încrederea tatălui în capacitățile sale. Aceasta nu era o simplă participare simbolică; Nicolae a fost asociat activ la domnie, Mihai cerând nobililor transilvăneni să jure credință și lui, ca moștenitor.
În noiembrie 1599, la cererea Sfatului Domnesc, Mihai l-a înscăunat pe Nicolae ca domn al Țării Românești, lăsându-l sub supravegherea fraților Buzești și a mitropolitului Eftimie, sprijiniți de patru sfetnici maghiari. Avea putere deplină în statul muntean și era destinat să moștenească tronurile Transilvaniei și Moldovei. Sultanul otoman i-a acordat învestitura la sfârșitul lui noiembrie 1599, împreună cu tatăl său pentru Transilvania. Delegația otomană din februarie-martie 1600 a fost primită cu fast la Brașov, consolidând poziția lui Nicolae.
La 16 ani, în primăvara lui 1600, Nicolae a condus o oaste de 10-16.000 de oșteni în cucerirea Moldovei alături de Mihai, participând la toate bătăliile majore și câștigând experiență ca căpitan. În septembrie același an, a trecut munții în Transilvania pentru a-l sprijini pe tatăl său împotriva nobilimii răsculate, aliată cu generalul imperial Giorgio Basta. Aceste acțiuni militare contrazic imaginea din filmul “Mihai Viteazul” al lui Sergiu Nicolaescu, unde Nicolae este portretizat ca un tânăr nevolnic, murind în prima luptă – o falsificare comunistă menită să-l diminueze în favoarea figurii eroice a tatălui.
Domnia scurtă și căderea după Mirăslău
Domnia lui Nicolae în Țara Românească a durat oficial între 14/24 noiembrie 1599 și 2/12 septembrie 1600, dar de facto până în octombrie 1600. A fost o perioadă de tranziție, în care Mihai îl pregătea pentru succesiune, intenționând să-l facă moștenitor al întregii uniuni. Împăratul Rudolf al II-lea a recunoscut pe Mihai și Nicolae ca guvernatori comuni ai Transilvaniei și principi ai Țării Românești și Moldovei în septembrie 1600.
Totuși, înfrângerea de la Mirăslău (8/18 septembrie 1600) a schimbat totul. Mihai a pierdut toate stăpânirile, iar Nicolae a fost trimis ca ostatic în tabăra imperială. Rămas în Transilvania împreună cu mama și sora sa până în toamna lui 1602, familia a îndurat condiții dure, inițial la Gilău, apoi la cetatea Făgăraș, unde au fost tratați ca prizonieri de nobilii maghiari. După asasinarea lui Mihai în august 1601 la Câmpia Turzii, Basta a capturat familia, iar Nicolae a criticat public conspirațiile tatălui său pentru a-și salva viața.
Exilul, mutilarea și declinul tragic
După eliberare, Nicolae s-a mutat la Viena în decembrie 1602, punându-se în slujba împăratului Rudolf al II-lea. Din 1603 până în 1608, a trăit la Praga, încercând să redobândească tronul Țării Românești prin alianțe și litigii pentru averea confiscată a tatălui său. În 1608, la 24 de ani, a fost arestat la ordinul lui Gabriel Báthory, aliat al lui Radu Șerban, domnitorul Valahiei. Predat muntenilor în ianuarie 1609, Radu Șerban i-a crestat nasul – o mutilare tradițională pentru a-l descalifica de la domnie, conform legislației medievale care interzicea conducătorilor cu defecte fizice.
Eliberat după ce a renunțat la orice pretenții, Nicolae s-a împăcat surprinzător cu Radu Șerban, devenindu-i credincios și însoțindu-l în exil după 1611. S-a căsătorit cu fiica acestuia, Anca (Ana), în 1612 sau 1618, și au avut copii: Gavril (mort în 1622), Mihai (mort în 1656) și Ilinca (căsătorită cu boierul Istratie Leurdeanu). Au participat la proiecte anti-otomane, inclusiv cu ducele de Nevers și familia Movilești, dar tentativele de a recupera teritoriile au eșuat.
Ultimii ani au fost marcați de sărăcie extremă. Stabiliți la Bratislava (Pressburg), Nicolae a vândut bunurile de preț pentru a supraviețui, cerând împăratului să nu-l lase să moară de foame. Bolnav de podagră (gută), țintuit la pat și sărac lipit, a murit la Viena în a doua jumătate a anului 1627, probabil pe 7 septembrie, la vârsta de 43 de ani – aceeași vârstă la care murise tatăl său. A fost înmormântat inițial în Biserica sârbească ortodoxă din Győr, iar în februarie 1641, rămășițele sale au fost strămutate la Mănăstirea Comana de către soția sa, alături de cele ale lui Radu Șerban.
Moștenirea și controversele istorice
Nicolae Pătrașcu nu a lăsat o dinastie durabilă, dar moștenirea sa subliniază ambițiile dinastice ale lui Mihai Viteazul. Fiul său Mihai a fost considerat pentru tronul Țării Românești de Matei Basarab în anii 1640, dar respins din cauza politicilor habsburgice. Controversele includ disputele privind originea lui Mihai (posibil fiu al lui Pătrașcu cel Bun) și falsificările din era comunistă, care au șters rolul activ al lui Nicolae pentru a idealiza figura tatălui.
Surse precum cronicile lui Ioan Biseliuss, Baltasar Walther și istorici moderni ca Nicolae Iorga sau Constantin Rezachevici confirmă că Nicolae a fost un moștenitor curajos, nu un eșec. Destinul său tragic – de la conducător de oști la exilat sărac – reflectă instabilitatea epocii și fragilitatea unirii românești. Astăzi, Nicolae rămâne o figură uitată, dar esențială pentru înțelegerea epocii lui Mihai Viteazul.
În concluzie, adevărul despre Nicolae Pătrașcu dezvăluie un tânăr prins în vârtejul istoriei, ale cărui realizări timpurii au fost umbrite de pierderi ireparabile. Povestea sa ne amintește că eroii nu sunt imuni la tragedie, iar moștenirea lor supraviețuiește prin fapte, nu prin mituri.
