Introducerea poveștilor fantastice despre originile noastre își are rădăcinile în atracția omului pentru mister şi măreţie națională. Cu toţii am auzit măcar o dată zvonuri care leagă strămoșii noştri de mitice călătorii spre Extremul Orient. Dar cât au fundament istoric sau arheologic astfel de poveşti? Arheologii avertizează că „adevărurile” despre daci „nu sunt simple, nu sunt complete şi, pentru mulţi, nu sunt nici comode. Cercetările arheologice şi studiile interdisciplinare continuă și vor continua, fiindcă doar prin știință putem să ne apropiem de această mare civilizație a antichității europene”. Geto-dacii au fost cu siguranță una dintre cele mai importante civilizații ale Europei antice, alături de greci, celţi sau germani, dar originea şi întinderea exactă a regatului lor nu sunt deloc misterioase. Dacă ideea unui „drum al daco-japonezilor” pare incendiară în folclorul urban, ea nu găsește suport în cercetările de istorie și arheologie.

Ce spun sursele istorice și academice despre extinderea dacilor

Sursele antice și studiile moderne plasează Dacia în mod clar în Europa de Sud-Est, nu în Asia. Regatul lui Burebista (sec. I î.Hr.) se întindea pe actualul teritoriu al României, Moldovei și al unor porțiuni din Bulgaria, Serbia şi Ucraina. Sub Burebista, „regatul dac a ajuns la cea mai mare întindere a sa”, corespunzând de fapt bazinului carpatic și luncii Dunării. Conform cercetătorilor, Dacia lui Burebista se întindea „de la Dunăre până la Marea Neagră, între Carpaţi și Balcani”. Geograful Ptolemeu (sec. II d.Hr.) delimita Dacia între râurile Tisa, Dunăre, Nistru și Siret, iar izvoarele antice menționează că împărăţia dacică de sub Burebista acoperea zone între Moravia (actuala Slovacia) și sudul Ucrainei. În toate aceste surse dacii apar ca o populație a spațiului carpatic: nu există niciun document antic care să ateste deplasări ale geților sau dacilor dincolo de Asia Mică.

Mai mult, sursele istorice ne spun şi despre limbajul dacilor. Foarte puține cuvinte le-au rămas, iar specialiștii încă nu știu dacă dialectul daca era mai apropiat de limbile tracice sau de cele balto-slave. Un lucru este clar din înscrisurile romane: dacii nu aveau limba comună cu romanii sau grecii. Ovidius, exilat la Tomis, remarcă «graiul aspru al geților» şi spune că nu înţelegea versurile scrise în limba lor. În scrierile militare romane apar traducători de limba dăcească (interpres Dacorum) alături de alți barbari de la graniţă. Toate aceste informații arată că geto-dacii trăiau concentrați în Carpați și pe malurile Dunării, iar extinderea lor nu a depășit niciodată extremele Europei.

Teorii alternative vehiculate în spațiul public

Pe fondul curiozității și al naționalismului mitic, diverse teorii neconvenționale înfloresc în mediul online și în cărțile exotice. Iată câteva dintre ele:

• Ipoteza „Ainu-carpați”. Aceasta susține că populaţia Ainu din nordul Japoniei ar proveni din geți/daci care ar fi migrat în Est. Un site pseudostiinţific chiar vorbește despre „Carpato-Dunărenii Ainu” împinși de triburile Yayoi din Coreea în îndepărtatul Hokkaido. Astfel de teorii afirmă că Ainu ar fi fost „oaspeți caucazieni blonzi” găsiți de japonezi, cu ritualuri asemănătoare celor geto-dacice. Atacuri împotriva lui Geat (nume împrumutat de bloggeri) ar fi dus la disperarea acestor populații. Totuşi, majoritatea lingviștilor resping orice legătură Ainu–indoeuropeană: numeroși specialiști au „sugerat o relaţie” între limba ainu şi limbile indo-europene doar până în anii ’60, după care ipoteza a fost respinsă. Limba ainu rămâne considerată o limbă izolată, fără corelații demonstrate cu proto-dacii. În plus, nu s-a făcut vreo cercetare genetică semnificativă care să susțină o migrare geto-dacică în Japonia; până în prezent nu există studii științifice în care să se compare ADN-ul vechilor daci (practica lor funerară de ardere a morților lasă foarte puține urme) cu cel al Ainu. Dimpotrivă, geneticienii găsesc o continuitate puternică locală la noi (vezi mai jos).
• «Găselnița călăreţului dac» (pictura japoneză din sec. XII). Un alt argument popular e o scenă medievală dintr-o pictură japoneză expusă la Muzeul din Tokyo. În imagine se zărește, printre samurai, un războinic cu păr deschis la culoare şi căciulă asemănătoare pileusului dacic. Unii entuziaști speculează că ar fi vorba de un oştir european refugiat printre japonezi. „Este de remarcat că nu i s-au pictat ochi migdalați ca ai orientalilor”, scrie un blog patriotic, afirmând că japonezii înșiși consideră figura cu trăsături europene. Ideea intrigantă a pornit râuri de comentarii: s-a sugerat că eroul ar putea fi de fapt un mongol înalt (ori chiar un străin capturat de joaca istoriei). Oricum, o astfel de probă grafică, chiar dacă pare misterioasă, e circumstanțială și nepăsătoare cercetătorilor serioși.
• „Mumii caucaziene” şi alte mituri. Diverse articole de presă online citează descoperiri „extraordinare” (mumii europoide în bazinul Tarim sau expediții vechi, precum cea a lui Alexandru cel Mare în India) și le pun în paralel cu geto-dacii. Un blog cult al istoriei alternative adună „argumente”: Ainu ca „populație albă autohtonă în Japonia”, mumii bântuite în deşertul Taklamakan (caucazieni de acum 2-3000 de ani), expediţiile tracilor în Orient. Se merge mai departe, citând (când deformând) declarații dramatice – de exemplu, un general chinez care ar fi vorbit despre contacte de circulaţie umană între „China antică și Dacia”. În mediul fascinat, se leagă şi simboluri: fanionul „draco” al dacilor, asemănat cu standarde orientale, sau mituri paralele despre zei străini (Zamolxis versus zeități asiatic-caucaziene). Toate aceste legături pare că unesc mitologia europeană cu cea asiatică, dar ele rămân neconfirmate de dovezi concrete.

Analiză critică a acestor ipoteze

După o privire atentă, temelia „teoriilor” alternative se naruie sub ochii noștri. Iată de ce aceste speculații sunt frivole:

• Lipsa dovezilor arheologice. Dacă geții ar fi ajuns în Japonia, am găsi urme caracteristice: așezări cu ceramică și unelte geto-dacice, fortificații tipice sau artefacte inconfundabile, pe teren asiatic. Dar nu există nicio descoperire arheologică care să ateste prezenţa geto-dacilor ori a oricărui popor tracic în teritoriul Japoniei sau în oricare țară de pe ruta indicată. În schimb, siturile dacice clasice din Carpați sunt studiate încă de arheologi şi arată evoluția locală a culturii geto-dacice. Nu s-a găsit nimic similar la Tokyo sau în bazinul Dunării de Jos (acolo unde unii își imaginează un port dac transcontinental!), niciun mormânt, monedă sau inscripție care să indice prezența lor dincolo de Europa.
• Neconcordanțe lingvistice. Limba ainu este considerată o limbă izolată, fără legături cu familia indo-europeană. În trecut, unii lingviști mai bătrâni sugeraseră că ainu ar semăna cu limbile indoeuropene pe baza unor prejudecăți rasiale. Aceste ipoteze au fost însă refuzate de comunitatea științifică: singurii care au încercat vreo “legătură” Ainu-IE au făcut-o până în anii 1960 și apoi s-au retras, concentrându-se pe familii locale de limbi. În prezent, ainu nu face parte din familia tracică sau balto-slavă; în Japonia a apărut o limbă alta (shugendo, etc.), iar populația majoritară nu ar fi înțeles “dacii”. Iar în alte ipoteze de limbă alternativă (de ex. scrierea ipotetică pe Plăcile de la Sinaia) nu există nicio legătură reală cu japoneza sau cu Ainu.
• Genetica arată altceva. Datele paleogenetice actuale nu confirmă niciun val masiv de migrație dinspre Europa spre Asia de Est în epoca antică târzie. Dimpotrivă, un studiu german-român recent – bazat pe analize ADN la populații vechi din România – a scos în evidență un nucleu genetic continuu de aproximativ 5.000–6.000 de ani în spațiul carpatic, care s-a transmis populației românești actuale prin intermediul geto-dacilor. Altfel spus, când cercetătorii au comparat ADN-ul antichității în România (bronze târziu, Epoca Fierului) cu cel al populației de astăzi, au constatat că o mare parte din structura genetică „a supraviețuit” la noi timp de milenii. Dacă geto-dacii și-ar fi părăsit teritoriul în masă pentru a coloniza Japonia, nu am vedea astăzi această continuitate locală. Ar fi, în contradicție cu datele științifice, ca și cum am ignora faptul că Imperiul Roman a colonizat Dacia cu oameni din toată Europa și Asia Mică. Deși pe internet circulă vizualuri senzaţionale (de exemplu, un video cu un test de ADN pe un craniu presupus dac care pretinde că „proba” e japoneză – acesta rămâne, însă, fără fundament ştiinţific).
• Incoerența istorică. Contextul istoric real arată că dacii aveau mai degrabă motive să rămână lângă Dunăre decât să călătorească spre Hokkaido. În sec. I d.Hr., Dacia lui Decebal era concentrată pe apărarea împotriva romanilor, nu își permitea expediții pe alte continente. Mai apoi, conform izvoarelor, majoritatea dacilor din Dacia romană s-au integrat pe plan local şi au continuat să trăiască în această regiune – nu există nicio cronică antică care să relateze o plecare de acolo. În plus, au existat deja câteva contacte notabile cu Orientul Apropiat: Dacii au purtat războaie cu scită‑geticii și chiar cu Partia, dar acestea au fost înguste și locale, nu mişcări de mase spre Est îndepărtat. O societate pe jumătate romanizată, situată la marginea imperiului, nu avea infrastructura sau vapoarele necesare să trimită colonii de mii de kilometri spre Japonia.
• Explicaţii alternative simple. Obiectele vizuale sau sursele citate de susținătorii migrației dacice spre Japonia au interpretări mai plauzibile. Războinicul din tabloul japonez ar putea fi un mercenar din Asia Centrală sau un detașament străin neobișnuit, nu neapărat un dac. „Carpații japonezi” (populația Ainu) au origini complexe – unele studii arată influențe din Asia de Nord-Est și din Siberia în ADN-ul Ainu, nu doar nuanţe viking-asiatice. Şi capitolul „contacte latine între China antică și Dacia” invocat de unii nu are confirmări istorice clare: de exemplu, cuvintele punctuale (perse, nu’re…) omise în traduceri, nu relații diplomatice autentice. În concluzie, tezele alternative pleacă de la asemănări superficiale şi presupuneri, nu de la probe solide.

Impactul cultural al acestor teorii și de ce persistă

În ciuda demontării raționale de mai sus, mitul „Daci în Japonia” încă are priză la public. Se datorează, în esență, nevoii de mit identitar. Așa cum semnalează istoricii, în secolul al XIX-lea, valorile naţionaliste au transformat dacii în „strămoşii primordiali” ai românilor, „barbarii frumoşi” înfrânți de civilizația romană. Potrivit doctrinei oficiale, amestecul daco-roman forma exclusiv poporul român, iar orice contribuție străină (german, slav, cuman etc.) era „complet ignorată”. Din acest punct de vedere, poveștile despre isprăvile istorice ale dacilor îi întăresc pe unii că „avem rădăcini viguroase” și un trecut auriu. Ele funcționează ca un «combustibil emoțional»: conferă un sens de mândrie şi continuitate, chiar dacă se bazează pe speculații. În plus, mediul virtual favorizează circulaţia unor imagini și texte spectaculoase (de exemplu, fragmente din documentare youtube pline de ipoteze colorate) care se viralizează rapid, fără să fie verificate. În ansamblu, trăsătura esențială a acestor mituri este adecvarea lor la setea publică de mister și glorie națională, nu importanța lor științifică.

Concluzie: nevoia de mituri identitare

Povestea „daco-japoneză” rămâne în domeniul legendelor. Ea are farmec de basm, dar „superficialitatea analogiilor nu este ridicată nimănui în seamă”, precum atenționează cercetătorii de la Institutul de Arheologie – e nevoie de rigorile ştiinţifice pe care le-am menționat. Într-o lume raţională, dovezile conduc, nu dorinţa de a crede. Chiar dacă ideea că „dacii au vizitat Japonia” e spectaculoasă, analiza critică arată că ea nu rezistă probei realităţii istorice și arheologice. Cu toate acestea, miturile continuă să fascineze pentru că „pomeneşte adânc” identitatea noastră colectivă și ne oferă un sentiment confortabil de continuitate. Cu alte cuvinte, generaţiile viitoare vor râvni poate în continuare la astfel de poveşti identitare, dacă cei ce le transmit nu le confruntă mai întâi cu cercetarea obiectivă. De fapt, povestea dacicilor şi Japoniei ne arată că, de multe ori, curiozitatea populară îşi croieşte drum prin mituri şi idei îndrăzneţe – dar rămâne datoria ştiinţei să le filtreze, pentru ca adevărul să rămână la suprafaţă.