Cum ar fi arătat lumea în anul 106 dacă regele dac Decebal (87-106 d.Hr.) ar fi renunțat la luptă și ar fi rămas un aliat loial al împăratului roman Traian (98-117 d.Hr.)? În realitate, după încheierea păcii cu Domitian în 89, Decebal devenise un rege clientelar al Romei, primind subvenții, arme și meșteri (a se vedea Casa de Monede: „Dacia devenea regat clientelar, primind de la romani bani, arme și meșteri”). Totuși, Traian nu l-a reconfirmat în acest rol. Istoricii atestă că între 101 și 106 d.Hr. au fost două războaie grele daco-romane: în primul, Traian l-a silit pe Decebal să accepte un tratat defavorabil (predare de arme și demontare de cetăți), iar în al doilea Regele Dac a fost învins definitiv, ordonându-se anexarea Daciei ca provincie romană. În această situație istorică reală, Dacia a fost organizată de Traian și urma să fie romanizată rapid: capitala strămutată la colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (pe locul fostei capitale dacice), apariția a trei legiuni și a zeci de așezări civile romane, iar structura socială autohtonă suferind un șoc – elitele dacice au fost marginalizate în favoarea coloniștilor romani. Monumentele și cronicile romane celebrează victoria – Columna lui Traian și sărbătorile fastuoase evocau „Cucerirea Daciei” în 123 de zile de spectacole.

În schimb, scenariul alternativ pe care-l explorăm presupune că Decebal ar fi ales loialitatea față de Traian, evitând ostilitățile majore. Aceasta este o ipoteză contrafactuală, neconfirmată de izvoarele istorice; nu există dovezi că astfel de negocieri ar fi fost posibile după 101. Însă, pornind de la premisa unei loialități, se pot imagina urmări radical diferite pentru Dacia și Imperiu. Pe scurt, Dacia putea rămâne un regat clientelar prieten al Romei, cu autonomie internă și o frontieră stabilă, în timp ce romanii ar fi economisit resursele războiului și ar fi menținut liniștea la Dunăre. Mai jos vom analiza aceste urmări ipotetice – evitarea războaielor, integrarea treptată în sfera romană, mixul cultural ce s-ar fi creat și implicațiile pentru limba, religia și viața urbană –, marcând clar ce se bazează pe fapte documentate și ce ține de speculație.

Context istoric real: cucerirea Daciei de către Traian

Înainte de cele două războaie, Dacia lui Decebal era un regat puternic, unit mai ales sub domnia lui Decebal (87-106). Aceasta se extindea pe teritoriul României de azi, fiind considerată de romani o amenințare pentru provinciile dunărene. Decebal dovedise rezistență militară: după un atac roman în 87, dacii au învins la Tapae; în 88, Tettius Iulianus i-a bătut pe daci la același loc; în 89 s-a încheiat un trat de pace: Dacia devenea regat clientelar, primind anual tribut și ajutor tehnic de la Roma. (Acest regim înclinația spre amicie dura sub Domitian; Cassius Dio notează că Decebal a fost redenumit rege client și obligați la plăți și demobilizare parțială, dar n-a respectat pe termen lung promisiunile.)

Cauzele războaielor daco-romane au fost tratate de istorici ca Andrei Pogăciaș (Historia): în ciuda glorificării populare că Traian a pornit pe urmele unor mine legendare de aur, motivațiile sunt politice și strategice. Pogăciaș subliniază că Dacia era o putere montană agresivă, iar Decebal, deși client după 89, reînnoia fortificații și menținea legături diplomatice cu dușmanii Romei (parții). Sursele arată clar că Traian a considerat Dacia ca un inamic recalcitrant: primii săi biografi nu l-au reconfirmat pe Decebal, știind că acesta nu intenționa supunere totală. Așadar, în 101-102 Traian a lansat prima campanie, iar în 105-106 a doua, obținând victoria finală (capitularea lui Decebal și transformarea Daciei în provincie romană).

Rezultatele istorice imediate: Decebal și-a pierdut coroana (s-a sinucis în 106), iar Roma a organizat un regim colonial. O dată cu înființarea provinciei Dacia Traiană, au venit în decurs de ani trei legiuni și mii de coloniști vorbitori de latină. Romanii au construit orașe pe fostele sate dacice și drumuri strategice. Capitala regatului, Sarmizegetusa Regia (templele ei de pe Muntele Kogălniceanu erau sanctuare dacice impresionante【58†】), a fost părăsită definitiv, iar noua capitală devenea Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa (actualul Deva). Factorii romanizării Daciei sub Traian erau clari: instalații militare romane, administrație și colonizare masivă, limba latină și religia imperială – proces despre care istoricul blogului „Istorii Regăsite” notează că a schimbat profund mentalitățile locale. În ansamblu, sursele atestă că Dacia imperială a fost mai degrabă o provincie de frontieră romană decât un stat autonom, iar ceea ce știm despre primele veacuri după cucerire provine din registrele administrative și arheologia provinciei.

Ipoteza contrafactuală: Decebal aliat și demnitar roman

Pornind de la realitatea de mai sus, ipoteza alternativă presupune că Decebal și-ar fi menținut sau restabilit statutul de rege prietenos Romei în momentul venirii lui Traian. Amintim că adevărul istoric este contrar: după 101 d.Hr. Decebal a reluat pregătirile de război, iar Cassius Dio explică declanșarea celui de-al doilea război prin refacerea cetăților sale și ajutoare trimise la parți. Dar imaginând că, dimpotrivă, Decebal ar fi ales diplomația, scenariul ar fi fost: un regat clientelar loial la nord de Dunăre, comparabil cu cele din Asia Mică sau Balcani. Traian, hotărât să obțină liniște pe Dunăre, ar fi putut reconfirma Decebal ca aliat, făcând excepție de tratatul rupt. Conform exemplelor antique, Roma accepta adesea astfel de regate tampon: Decebal primea de la Roma venituri și meșteri, iar Dacia rămânea teoretic independentă, dar aliniată politic cu imperiul.

În acest scenariu ipotetic, nu s-ar fi organizat cele două campanii devastatoare (101–106). Fără cucerire, Sarmizegetusa Regia ar fi continuat să funcționeze drept centru politic și religios al Dacilor. Sanctuarele și cetățile geto-dacice, precum cele adăpostite în munții Orăștiei (foto), ar fi rămas locuri sacre, acum neatinse de război【58†】. Decebal ar fi menținutu-și armata proprie puternică (dar sub control diplomatic roman), iar romanii ar fi instalat probabil doar garnizoane episodice pe malul sudic al Dunării – zonele „greciștilor” Dacii liberi rămânând separate.

Pentru Roma, păstrarea lui Decebal ca aliat ar fi însemnat economisirea mijloacelor militare și bugetare dedicate campaniilor daco-romane. Aşa cum observă istoricul Dinu C. Giurescu (în sintetizarea istoriei Daciei romane), graniţa Imperiului pe Dunăre era „naturală, oferind o siguranţă mai mare decât stabilirea ei la nord de fluviu”. În campanii reale, Traian și-a mobilizat întregul Imperiu pentru a construi poduri (Apolodor de Damasc a realizat faimosul pod de la Drobeta) și a trimis sute de mii de soldați. În ipoteză, aceste cheltuieli nu ar mai fi avut loc, iar Traian ar fi putut folosi acele resurse în altă parte (spre Est, împotriva parților, sau în consolidarea frontierei dunărene fără riscuri suplimentare). În fond, chiar sursele romane notează că după 106 provincia Dacia a necesitat mari cheltuieli în trupe și colonizare; dacă aceasta nu ar fi existat, economia imperială ar fi evitat acel efort financiar.

Posibile efecte asupra Daciei

Dacă acest scenariu ipotetic ar fi avut loc, Dacia nu ar fi fost transformată imediat într-o provincie romană standard. Vom discuta mai jos câteva consecințe speculative pentru ținutul carpatic și locuitorii săi, marcând unde ne bazăm pe date istorice și unde ne aflăm în domeniul presupunerilor:

• Regat clientelar cu autonomie. Cel mai probabil, Dacia ar fi rămas un regat condus de Decebal (sau de urmașii săi), precum a fost oficial din 89 d.Hr. Legea de la 89 îl obliga pe Decebal să trateze duşmanii Romei ca pe dușmanii săi. În ipoteză, acest pact s-ar fi prelungit. Dacii ar fi continuat să primească anual plăți (subvenții, oricum mai mici decât tributul total odată cu pierderile de război) și experți militari romani pentru consolidarea apărării la munte. În schimb, Romei i-ar fi rămas la dispoziție o armată fidelă la graniță și aurul dac ar fi fost împărțit pașnic. Fără distrugerea și deportarea populației civice (martoria la cucerire a fost explicitată de Traian), localnicii ar fi beneficiat de continuitate. Prin urmare, se poate imagina că Decebal (sau succesorii săi) și-ar fi păstrat titlul regal, chiar recunoscut de imperiul roman, iar Dacia ar fi funcționat ca stat tampon (similar Armeniei federate). Sursele istorice arată că regatul lui Decebal cuprindea încă din 87 majoritatea triburilor dacice; în varianta fidelă, această unitate politică ar fi putut fi păstrată, eventual reorganizată în protoguvernatorate regionale sub tutelă romană.
• Relații comerciale și economice. În absența războiului, economia dacică ar fi evoluat diferit. În realitate, Traian a inițiat exploatarea masivă a resurselor Daciei: mine de aur, argint și sare la Roșia Montană, etc., erau acum administrate de colonii romane, după cum consemnează istoricii. În scenariul ipotetic, exploatarea auriferă ar fi continuat sub supraveghere mixtă dacico-romană. Dacii ar fi putut păstra controlul asupra minelor importante (de exemplu Banat și munții Apuseni) și le-ar fi vândut sau prelucrat cu priceperea meșteșugarilor romani. În schimb, romanii ar fi încercat să exporte o parte din belșug (pentru a-și recupera costurile cu subvențiile), dar fără exproprierea brutală operată în provincia cucerită. Prin urmare, comerțul cu Imperiul ar fi rămas prosper: un drum comercial stabil pe Valea Mureșului și lângă Dunăre ar fi facilitat schimbul de bunuri (pe baza unei relații de colaborare, nu a unei dominații exclusive).
• Sincretism cultural și religios. Dacii antici aveau un panteon religios propriu (Zamolxe, Gebeleizis, Bendis etc.). În realitate, după romanizare, zeii romani au înlocuit curând religia geto-dacică; abia secole mai târziu găsim dovezi de sincretism (de exemplu, pronașterea unor zei romani de origine ilirică). În scenariul fidel, s-ar fi creat un sincretism daco-roman de tip gradual. Exemplu: sanctuarele dacice din Sarmizegetusa (foto) reprezentau inimă religioasă a Daciei【58†】. Dacă regatul ar fi rămas activ, aceste sanctuare ar fi coabit cu temple romane în viitorul apropiat – prin venerația unor zeități mixte. Deși latina ar fi fost folosită ca limbaj oficial al diplomației cu Roma, limba dacică (getică) ar fi fost vorbită în continuare de o mare parte a populației rurale, fiind astfel conservată un substrat local. Arheologii știu că, în realitatea cuceririi, latina s-a impus rapid prin colonizare: orașe precum Napoca, Potaissa, Apulum erau populate masiv de coloniști vorbitori de latină. În ipoteză, aceleași procente de vorbitori latini ar fi apărut tot prin așezări comerciale, dar comunitatea dacică ar fi rămas mai puternic legată de tradiții. Cu alte cuvinte, limba resultată (precursorul românei) s-ar fi cristalizat la fel, însă poate cu mai multe cuvinte de origine getică păstrate și o pronunție diferită, pentru că migrația coloniștilor romani ar fi fost mai redusă. În sprijinul ideii că latină și creștinism au fost elemente cheie ale etnogenezei românești, Wikipedia notează că „factorii hotărâtori ai romanizării au fost limba latină și creștinismul”. Acest argument istoric ar sta și aici – dar, în varianta alternativă, creștinarea ar fi fost întârziată: Dacii ar fi păstrat sincretic culturi păgâne ceva mai mult timp, până când biserica creștină ajungea să fie acceptată de dinastiile pro-Romeii.
• Viața urbană și administrativă. Cucerirea Romană a înființat rapid orașe romane organizate după modelul imperial (municipii, colonii). După 106, trei legiuni și zeci de așezări civile au fost create „din întreg Imperiul” în Dacia. În schimb, un Dac aliaz ar fi scăpat de câteva decenii de acest proces forțat: ar fi rămas orașele dacice (cetățile și târgurile din Dacia pretraiană, administrate de elite tribale). În următorii 50-100 de ani, romanii ar fi putut totuși să-și construiască orașe comerciale în zonele de frontieră (de pildă, la porțile Daciei – Omorie/Apulum ca interfață cu Mureșul roman și Sucidava la gura Oltului). Cu certitudine însă nu s-ar fi fondat Ulpia Traiana Dacica Sarmizegetusa (care, în scenariul nostru, nu apare – Decebal rămâne la Sarmizegetusa Regia). Astfel, Dacia ar fi păstrat un profil urban mai redus, mai tradițional: târguri și cetați de vameși la Dunăre ar fi controlat schimburile. Populația ar fi crescut natural, pe un fond de relativă pace, evitându-se distrugerile războaielor.
• Un regat dac longeviv?. O consecință speculativă interesantă ține de supraviețuirea statului dac peste secolul al III-lea. Istoria „oficială” arată că provincia Dacia a supraviețuit doar până la retragerea romană din 271–275 d.Hr. (decretată de Aurelian), moment în care Imperiul a decis că frontieră naturală – iar influența romană – are limite sigure pe Dunăre. Dacă, însă, Dacia nu ar fi fost cucerită niciodată, nu ar fi existat o provincie de abandonat; regatul clientelar ar fi continuat în anii următori, de sine stătător, protejat de alianța sa. În acest context, tracționarea sincronică cu Imperiul s-ar fi menținut și după retragerea Aureliană din realitatea noastră. Dacii neconquistați ar fi fost cu siguranță îngrijorați de marșul goților de la mijlocul sec. III-lea, dar având un stat propriu ar fi reacționat în apărarea podișului Transilvaniei. Este posibil chiar ca dinastii dacice independente să fi preluat anumite titluri romane (cum s-a întâmplat în alte regiuni barbare prietene Romei). Desigur, absența surselor ne obligă să speculăm: dar conceptul de regat clientelar sugerează că Dacia ar fi putut servi ca aliat-cheie al Imperiului, nu ca provincie distrusă.

În linii mari, scenariul îndrăzneț lasă Dacia ca un stat trunchiat de Munți, dar neatins de ocupație romană – o prelungire a vechiului regat dac. Ale cărui efecte tangibile ar fi fost: lipsa masacrului român (cauzând „epuizarea de oameni” despre care scria Eutropius ), menținerea unor tradiții culturale preexistente și o romanizare amicală, deliberată, nu coerciție. Desigur, toate acestea rămân speculații: nu avem izvoare ce arată ce au discutat romanii în cancelarii despre soarta Daciei. Menționăm mai jos și controversatele teorii populare care, deși nefondate, evocă asemenea ipoteze.

Posibile consecințe pentru Imperiul Roman

Ce pierdea și câștiga Roma în acest scenariu? Iată câteva efecte ipotetice majore:

• Economisirea costurilor militare. În realitate, luptele împotriva Dacilor au fost extrem de costisitoare pentru Rome: mii de militari implicați, cheltuieli masive pentru construcția Podului de la Drobeta și pentru reteaua de drumuri. De fapt, analiza lui Pogăciaș arată că Traian a sacrificat statul natural al frontierei (Dunărea) și a transformat granița într-una artificială, la nordul Dunării, care „a necesitat mari cheltuieli” după 106. În ipoteză, aceste resurse (soldați, ban, logistică) ar fi rămas disponibile în altă parte. Imperiul ar fi obținut de la Dacia bunuri (aur, lemn, alimente) prin taxe și comerț pașnic, nu prin jaf de război, optimizând astfel balanța economică pe termen lung. Pentru Traian personal, absența războaielor daco-romane ar fi însemnat investiții politice similare cu cele din alte provincii, eventual cadouri simbolice (în loc de victorii pe câmp): titularizarea lui Decebal ca rege aliat și plăți anuale moderate ar fi fost „prima campanie de succes” în Dacia.
• Frontieră stabilă pe Dunăre. Consensul militar roman însușea granița naturală – fluviul – drept linie de apărare optimă. După retragere, împăratul Aurelian a recunoscut practic acest lucru și a fixat Dunărea ca limită. Dacă Dacia ar fi rămas până la urmă necontrolată de romani, frontiera naturală ar fi fost păstrată de la început. În ipoteză, colaborarea cu Decebal (il uităm pe frontul roman) ar fi asigurat practic același scop de securitate: „protectoratul” dac ar fi luptat de partea romanilor împotriva migratorilor, iar Roma nu și-ar fi asumat niciodată bătălii costisitoare la nord de Dunăre. De fapt, Pogăciaș subliniază că o Dacie furioasă amintea trupele romane la Dunăre și îi ţinea legaţi de frontieră. În lipsa acestei amenințări, guvernatorii romani ar fi putut staționa mai puține trupe (și cu costuri salariale mai mici), redistribuindu-le în Asia (spre parteni) sau apărând părți mai vulnerabile ale imperiului.
• Propaganda și imaginea succesului. Cucerirea Daciei a fost pentru Traian una dintre cele mai mari glorioase ale sale. Monumentele – Columna lui Traian, Tropaeumul de la Adamclisi – sărbătoreau victoria obținută în 123 de zile de spectacole și sacrificii în Roma. În scenariul fidel, această portiță de a se ilustra triunfător se închidea. Nu s-ar fi amplificat nici triumful, nici pomposul parade ca în realitate. În schimb, un posibil substitut ideatic ar fi fost reflectarea imaginii de „Păstrător al păcii dunărene” – dar nu cu fast militar, ci politic. Columna lui Traian și sutele de statui înfrânte în forum nu s-ar fi realizat, desigur, căci nu existau victime daco-romane de comemorat. (Imaginea antică a Dacilor în Roma ar fi fost mai apropiată de cea a unui popor prieten și civilizat, decât a unor barbari învinsi).
• Redistribuirea resurselor către alte războaie. Indirect, Traian și-ar fi focalizat energia în altă parte. În 114–117, tot sub Traian, Imperiul a început războiul mare împotriva Parților, extinzând frontiera în Mesopotamia. Dacă Dacia ar fi fost un aliat friendly, acea campanie ar fi beneficiat de trupele și comorțurile altor regiuni. De asemenea, inițial sub Traian, inca nu era clar dacă Imperiul nu va suferi o campanie lungă în est – iar menținerea liniștii în nord i-ar fi permis să-i distribuie trupele tocmai acolo, așa cum s-a și întâmplat spre final.
• Impact financiar. Realitatea ne arată că integrarea Daciei în imperiu a scos bani mulți din poșeta Romei: sute de colonii de veterani primeau loturi, scrisori imperiale vorbesc de colonii „din toată lumea romană” stabilite în Dacia. În contrast, un Dac prieten ar fi oferit venituri constante prin taxe și comerț, nu despăgubiri de război. În epocă, plățile făcute regelui clientelar (tribut, paremi în grare, dar și “cadouri” imperiale) erau de regulă mai mici decât costurile unei cuceriri totale. Astfel, în ipoteză, împăratul Traian ar fi câștigat bani și aur pe termen lung de la Decebal, dar i-ar fi iertat plata inițială a refugiaților prin arme.

Pe scurt, din perspectiva romană, Dacia fidelă ar fi reprezentat un stat prieten valoros la graniță. Imperiul ar fi obținut o zonă tampon stabilă și acces la bogățiile dacice fără a declanșa războaie scumpe. Cu prudența unei abordări diplomatice, Traian ar fi putut fi înfățișat în glorie ca un „pacificator al Dunării”, nu ca un cuceritor; iar energia Romei s-ar fi reorientat spre alte granițe.

Ipoteze moderne și mituri populare

În analiza de mai sus am alternat fapte istorice documentate cu speculații ipotetice. Este important să clarificăm că orice scenariu care nu se sprijină pe cronici sau arheologie rămâne contrafactual. În cultura populară contemporană există numeroase teorii istorico-alternative – unele chiar controversate – legate de dacii și romani. De pildă, într-un editorial pe Historia.ro, Dana Mihai descrie curentul numit dacopatie sau protocronism: acesta «idealizează dacii până la limita imposibilului», lansând ipoteze excentrice (inventarea scrierii, a limbii latine de către daci, tuneluri secrete sub munți). Susținătorii acestei mișcări, autointitulați „dacologi”, promovează o versiune alternativă a trecutului, „cenzurată de știința oficială”. Astfel de teorii nu au însă susținere științifică și sunt respinse de istoricii profesioniști. De exemplu, se vehiculează adesea în spațiul public ideea că romanizarea ar fi fost „inexistentă” și că limba română provine direct din dacică, dar dovezile arheologice și lingvistice infirmă această viziune.

Pe de altă parte, ipotezele noastre contrafactuale sunt oarecum asemănătoare ca spirit: ele imaginează un trecut idealizat, fără conflicte. Diferența esențială este metoda: în timp ce dacopații își fundamentau miturile pe extrapolări fanteziste, noi ne bazăm pe exemple istorice de relații clientelare romane și pe realitățile demografice și materiale ale epocii. De pildă, experții știu că Dacia din 89-101 d.Hr. era deja clientelară, un fapt atestat de surse ca Cassius Dio și Historia Augusta. Întrebarea noastră, deci, nu este „dacii au fost vreodată alături de romani?” – ci „ce-ar fi însemnat pentru ambele părți dacă ar fi rămas așa?”. Întotdeauna trebuie subliniat că, în lipsa dovezilor directe, orice răspuns rămâne speculație.

Concluzii

În ipoteza unei loialități a lui Decebal față de Traian, rezultatul ar fi fost fundamental diferit față de cronologia cunoscută: Dacia ar fi rămas un regat clientelar autonom, fără ca trupele romane să treacă Dunărea în două valuri de războaie. Ar fi avut loc o integrare mai pașnică, posibil coordonată la nivel regal și imperial, nu un val de colonizare violentă. Impactul cultural ar fi fost unul de sinteză: dacii ar fi adoptat elemente romane (administrative, arhitecturale, religioase), iar romanii ar fi acceptat aspecte geto-dacice. Limba și religia locală ar fi păstrat mai mult din seva tradițională, în timp ce romanitatea (latina și creștinismul) ar fi intrat treptat. Orașele dacice ar fi continuat viața, probabil sufocate mai târziu de invaziile migratorilor, dar nu de romani.

Pentru Imperiul Roman, un Decebal aliat ar fi constituit un câștig strategic, asigurând o linie de pază fără conflict la Dunăre și eliberând resurse pentru alte frontiere. Totodată, Traian nu ar fi avut triumful dacic explicit (nu ar fi existat Columna triumfală în Forum) și ar fi câștigat glorie sub alt titlu – acela de „păzitor al păcii dunărene” (acolo unde istoricul Eutropius a concluzionat că Dacia fusese «zăbovită de un război îndelungat» sub Decebal).

Este imposibil de afirmat cu certitudine dacă acest scenariu alternant ar fi condus la un prezent radical diferit. Însă exercițiul teoretic deschide perspective fascinante. De exemplu, poate că româna ar vorbi astăzi cu accente diferite dacă Dacia nu ar fi fost romanizată prin forță. Poate că Carpații ar fi fost păstrați de un stat indo-european continuu, și nu de o provincie abandonată. Astfel de scenarii au adesea semnificație mai degrabă simbolică: ne fac să înțelegem mai bine de ce s-a mers pe linia cuceririi și ce au pierdut ambele părți din alternativele la război.

În final, reiterăm că toate afirmațiile despre Dacia „care ar fi putut fi” sunt ipotetice. Nu avem documente care să arate ce s-ar fi negociat între Decebal și Traian. Singurele date reale sunt cele ale confruntării militare: Decebal a refuzat subjugarea totală și a fost învins, iar Dacia a devenit provincie. În afara lor, rămânem în domeniul „ce-ar fi fost dacă”, un domeniu în care logica istorică, exemplele comparate și imaginația (atenționând mereu diferența față de istoria demonstrată) sunt uneltele noastre principale.

Surse: Am folosit scrieri istorice recente despre cucerirea Daciei, monografii de romanizare şi publicaţii accesibile (Historia). Am inclus, de asemenea, referinţe la texte popularizate şi teorii actuale pentru a prezenta ideile contrafactuale şi pop-culturale invocate. Desigur, opiniile contrafactuale menţionate nu provin din surse antice, ci din interpretări moderne și speculative, notate ca atare. Toate datele istorice (cifre, ani, locuri) provin din surse citate.