Valea Jiului este o depresiune muntoasă în care tradiția pastorală s-a păstrat adesea până în zilele noastre. În mediul acesta izolat trăiesc momârlanii – locuitorii de cătunuri ai văii – înconjurați de păduri și munți. De secole circulă legenda că momârlanii ar fi „urmaşii direcți ai dacilor liberi”. Un articol recent notează chiar că „cei mai vechi locuitori ai Văii Jiului, cunoscuți ca momârlani, au fost considerați de unii istorici urmași ai dacilor, iar satele lor devin tot mai atractive pentru turiști. În realitate, istoria ținutului momârlanilor este diferită”. Studiile de specialitate arată că, spre deosebire de mitul popular, momârlanii actuali s-au stabilit în zonă abia din Evul Mediu. Cei mai mulți au fost păstori veniți din Muntenia sau Oltenia sau refugiați în fața invaziilor otomane, nu „romaniți” neîntrerupt încă din epoca lui Burebista.

Originea termenului „momârlan” și semnificațiile lui

Etimologia cuvântului „momârlan” este discutată de decenii. Unele ipoteze vechi încercau o derivare latină (de la momo + lan), dar dictionarele de specialitate infirmă existența acestor forme în limba latină. O teorie foarte răspândită însă – împrumutată din folclor – susține că românii locului ar fi preluat, la jumătatea sec. XIX, termenul maghiar maradvány („rămășiță”) ca poreclă. Ei ar fi înțeles că „aceștia sunt ră­mășițe de daci” și ar fi spus „mo… momârlani”. Însă această explicaţie lingvistică pare forțată: momârlanii înșiși resping ideea că și-ar fi însușit un nume peiorativ dat de străini. Lingviștii observă că pronunțarea maghiară maradvány nu se transformă firesc în momârlan, iar semnificația „rămășiță de populație” este ofensatoare – de altfel, un localnic din Petroșani, Simion Blaj, a depus în 1892 chiar o cerere la Primărie să nu se mai folosească „momârlan” ca termen, numindu-l „ruşinos, urât” dat de unguri în batjocură.

În folclorul propriu, numele are o altă explicație – derivă de la momârle sau momi, „oameni de piatră”. Se spune că păstorii se adunau pe vârfuri stâncoase („coline cu momârle”) pentru a-și face ritualuri și a-și orienta turmele, iar locuitorii din tihna muntelui s-ar fi numit, practic, „oamenii de pe momârle”. Cercetările lingvistice arată chiar că rădăcina moma (asemănătoare cu „mamă” în română, însemnând aici „pământ”) apare în toponimie şi etnime vechi. Astfel, toponime din Valea Jiului conțin elemente ca „Moma” și „momârle” care susțin această variantă autohtonă. De pildă, informațiile locale notează că „în limbajul intern al băştinaşilor din Valea Jiului, numele momârlan desemna iniţial ‘locuitor al ţinutului momârlelor’” şi se leagă de cultul sacrului „Mama Pământului” pe care îl aveau ciobanii.

În concluzie, există mai multe interpretări despre originea cuvântului „momârlan”. Teoria latină este respinsă de lingviști. Varianta maghiară (maradvány) este larg vehiculată în folclor și în presa locală, dar studii de specialitate o consideră neconvingătoare din punct de vedere fonetic şi istoric. Explicația autohtonă de la „momârle” pare, din perspec­ti­vă lingvistică și logică, singura viabilă. Cu toate acestea, indiferent de provenienţa exactă a numelui, momârlanii înșiși îl folosesc cu mândrie pentru a-și sublinia separarea față de coloniști (ba­rabe) și pentru a-și marca identitatea tradițională.

Caracteristicile culturale distincte ale momârlanilor

O fotografie de început de secol XX surprinde un grup de momârlani în costum tradițional. Bărbații poartă cagule negre (căciuli fără boruri) și pantaloni înguşţi, iar femeile cămăşi lungi şi basmale. Portul popular arhaic – lungi cămăşi albe, cojoace și opinci – a atras atenția încă din secolul XIX: străinii spuneau că semănă cu dacii de pe Columna lui Traian (pantaloni strâmţi și cămașă până la genunchi). Iată câteva trăsături culturale și obiceiuri tradiționale distincte ale momârlanilor:

• Portul tradițional: Momârlanii și-au păstrat mult timp hainele vechi, diferite de cele ale orașenilor sau coloniștilor. Deși astăzi costumele populare se văd mai ales la nunți și muzeu, descrierile de la 1907 menționează nedei și ierni cu grupuri în haine cu motive populare. În folclorul local apare și legenda că îmbrăcămintea lor amintește de cea a „dacilor liberi”, dar realitatea este că asemeni altor ciobani, au mers an de an cu turmele la stână, îmbrăcați ca păstori.
• Înmormântările în gospodărie: O caracteristică foarte remarcată este obiceiul de a îngropa morții în curtea proprie, lângă casă. Turistii străini și jurnaliștii locale observă cu uimire că momârlanii „își îngroapă încă morții în grădină, ca să fie mai aproape de sufletul şi locul de veci al decedatului”. În zonele cu familii de momârlani chiar au apărut mici cimitire proprii, cu câteva cruci îngrădite în jurul casei. Etnologii explică acest obicei ca manifestare a legăturii sacre dintre om și proprietate, dar el i-a făcut pe străini să îi perceapă ca „exotici”.
• Căsătoriile endogame: Până în secolul XX, căsătoriile se făceau în mare parte în interiorul satului. Din rațiuni economice (jumătate de zestre se înstrăina dacă se măritau în alt sat) şi din dorinţa de a păstra pământurile în cadrul comunităţii, fiii şi fiicele momârlanilor se căsătoreau aproape exclusiv între ei. Analiza etnografică arată că endogamia a continuat până după 1900, apoi s-a deschis spre satele învecinate.
• Nedeile pastorale și fraternitățile: În trecut, momârlanii participau la nedei pastorale – târguri vechi de transhumanță în munți – care păstrează urme de sărbători romane și slave transmise local. Ei formau și grupuri de feciori (fraternităţi) ce organizau jocuri și hore la sărbători. De asemenea, colindele lor tradiționale sunt speciale: de pildă, unul dintre cele mai vechi colinde momârlane amintește despre Sfântul Petru, în glumă de către săteni numit „popa Petru”, și spune că Dumnezeu coboară uneori pe muntele Retezat pentru a vedea cum se poartă oamenii. Astfel de obiceiuri şi poveşti locale dau farmecul identitar al momârlanilor, dar trebuie subliniat că nu sunt unice în totalitate; ele au analogii la ciobanii din alte regiuni montane.

Dovezi arheologice și istorice

Dintre dovezile materiale ale trecutului, Valea Jiului oferă câteva rămășițe de vechime:

• Cetate dacică: Pe Dealul Bolii de lângă comuna Bănița se află vestigiile unei cetăți dacice fortificate puternic, datând din sec. II î.Hr. – un punct cheie în lanțul de fortificații geto-dace din Munții Orăștiei.
• Exploatare romană: La izvoarele Jiului au fost descoperite instrumente și fragmente din epoca romană, iar în muzeul local se păstrează un bust al zeului Ares găsit la Petroșani, dovadă a mineritului roman. Arheologii confirmă că „romanii au extins exploatarea aluviunilor aurifere… la izvoarele Jiului”. Așadar, regiunea a fost locuită sau exploatată în epoca romană.
• Documente medievale: Primele sate cu nume cunoscut din Valea Jiului apar în documente abia în 1493 (de exemplu Petrila, Câmpu lui Neag, Lonea). Aceasta înseamnă că populația stabilă din Vale este atestată oficial de abia atunci. În 1700 se menționează un popor unit „cu unitară […] asemenea celor din Muntenia”, iar în 1733 începe „popularea pastorală” prin aducerea de familii de păstori dincolo de munţi spre păşuni. Conform acestor studii, până în 1780 valea avea doar așezări de păstori români, continuându-se viața pastorală tradițională până la exploatarea cărbunelui.

Aceste date arată că Valea Jiului are o istorie daco-romană regională – a existat populație geto-dacică și apoi romană –, dar nu oferă o dovadă directă că momârlanii actuali ar fi continuatorii neîntrerupți ai acelor populații antice. Deși în folclor și pe internet circulă ideea „continuității din vremea dacilor” (o adevărată „certitudine” în mintea localnicilor mândri de vechimea zonei), cercetătorii observă că după retragerea romanilor regiunea a avut perioade de depopulare și migrații succesive. În absența oricăror straturi arheologice clare de locuire neîntreruptă, legendele care leagă momârlanii de dacii liberi rămân doar presupuneri populare.

Punctul de vedere al etnologilor și istoricilor

Studiile etnografice și istorice moderne îi tratează pe momârlani ca pe o sub-cultură românească montană, nu ca o etnie separată. Cercetătoarea Alexandra Otilia Felea sublinia că „înainte de descoperirea zăcămintelor de cărbune, populația autohtonă era curat românească”, dedicată exclusiv creșterii oilor și brânzeturilor. În aceeași notă, jurnaliștii de specialitate îi descriu ca „populația băștinașă din Valea Jiului”. Etnologii precum Dumitru Gălățan (alias Galățan-Jieț) i-au numit „băștinași jieni”, oameni „de vatră”, care au cutreierat Carpații ca oieri de generații. Comparația cu „dacii vii” este doar poetică: de fapt, momârlanii vorbesc română și au credința, obiceiurile și organizarea clasică a satului românesc.

Nu există niciun statut oficial de minoritate pentru momârlani – în recensăminte sunt trecuți ca români – iar majoritatea istoricilor români contemporani nu îi consideră un grup distinct de popor, ci o comunitate rurală arhaizată. În interbelic, istoricul Nicolae Deleanu îi menționa sentimental drept urmași ai dacilor („o sută de ani în urmă trăiau un viață primitivă ca strămoșii lor daci”), însă cercetările ulterioare au dezbătut critic aceste opinii. În concluzie, momârlanii au statutul unei comunități locale tradiționale: au o identitate specifică de păstori jieni, dar fac parte din masivul românesc și nu formează o etnie separată.

Teorii identitare controversate

În cultura populară și în unele cercuri naționaliste circulă teorii extremiste despre momârlani. Cea mai răspândită este protos-oficiala: că momârlanii ar fi „singurii români nediluați cultural şi genetic” cu vechi rădăcini dacice. În scrieri locale și pe internet momârlanii sunt uneori prezentați ca „descendenți puri ai vechilor stăpâni ai lumii” (adică ai geților) și ca urmași direcți ai lui Decebal sau Burebista. Un text recent de promovare turistică susține chiar că momârlanii nu au amestecat gene cu nimeni şi că legendele lor provin de la geto-daci liberi. Astfel de afirmații nu se bazează pe date științifice, ci pe mituri identitare.

Etnologii critici atrag atenția că geneza momârlanilor s-a produs în Evul Mediu, nu în Antichitate. Nu există studii genetice care să susțină „continuitatea neîntreruptă” cu dacii; până și practici ca căsătoriile endogame reflectau mai degrabă mecanisme economice și sociale locale decât cariotipuri speciale. De asemenea, fenomenul migrator așezărilor românești din secolul XV–XVI contrazice ideea unei populații statice de tip străvechi. În definitiv, teoriile despre momârlanii „daci” sunt privite de specialiști ca ipoteze mitologizate.

Reprezentarea în media, folclor și discursul naționalist local

În presă și în discursul public momârlanii au fost deseori portretizați ca o curiozitate locală. Articolele îi descriu adesea cu un oarecare exotism: de pildă, ziarele centrale scriu că ei „și-au transformat porecla în nume și trăiesc după reguli ancestrale”. Abundența fotografiilor cu costume tradiționale și interviurilor cu bătrâni harnici contribuie la această imagine romantică. În reportaje și turism apare frecvent sintagma „Ținutul Momârlanilor”. Un om de afaceri local a brevetat acest nume pentru a promova zona, afirmând că momârlanii sunt „valori ancestrale, descendenți ai dacilor”, iar că „sigla brandului conține lupul dacic – tarâmul urmașilor geto-daci de pe aceste meleaguri”. Agenţiile turistice locale includ momârlanii în pachete, amintind „portul popular şi gastronomia specifice momârlanilor” şi promovând povestea lor geto-dacică. În folclorul satelor momârlăneşti se conservă cântece și legende care menționează direct originea dacică (cum ar fi o colindă satirică despre Satana care îi consideră „români prea curați”). În discursul naționalist de pe Facebook și forumuri locale se insista până de curând că „momârlanii s-au păstrat neamestecați” cu alți români, iar în regiune mai mulţi nostalgici ai trecutului apărut în anii 1990 le considerau pe momârlani ca „un popor aparte” al Văii Jiului. Astfel de reprezentări media au întărit legenda momârlană, însă ele reflectă mai mult eforturi de marketing și mândrie locală decât concluziile consensului științific.

Analiză critică: mituri și realitate

Rezumatul dovezilor istorice și antropologice arată o imagine clară: momârlanii nu sunt „dacii vii” promovați în mitologia locală, ci sunt pur și simplu moții și jienii cu ocupații tradiționale, cu o identitate sătească. Aspecte care se pot considera plauzibile/confirmate includ:

• Continuitatea ocupațiilor pastorale: Există certitudine că Valea Jiului a fost dominată până în secolul XIX de păstorit; ciobanii locali au avut mereu turme de oi pe pășunile alpine. Portul arhaic și obiceiurile de munte (nedei, frății de feciori etc.) reflectă adaptarea la acest mod de viață montan, nu o apartenență la o altă rasă.
• Originea românească a populației: Dovezile documentare și istorice arată că așezările majore apar în Evul Mediu și că locuitorii proveneau din populații românești vecine (oltene, muntene) care au migra­t la început ca păstori. În anii 1840 a rămas în zonă o populație autohtonă românească pură.
• Adaptările identitare: Fenomene precum înhumarea în curte sau endogamia sunt atestate prin studii etnografice ca practici societale – ele se regăsesc la alți ciobani şi sunt explicate sociologic. Sunt reale, dar nu constituie o moștenire unică a unor „daci” antici, ci obiceiuri funcționale și simbolice locale.

În schimb, părți mitologice sau neverificate includ:

• Descendența neîntreruptă din daci: Nu există nicio dovadă arheologică, istorică sau genetică că momârlanii ar fi urmașii direcți ai dacilor din antichitate. Aceasta este o ipoteză găsită doar în revistele populiste, folclor și inițiative de marketing. Cercetătorii atenționează că este vorba de un mit de creație recentă.
• Originalitatea absolută a poporului momârlan: Deși community-managerii locali insistă că momârlanii ar fi „neșlefuiți de timp”, știm că după 1848 au fost nevoiți să cedeze terenuri și au intrat în contact direct cu noi veniți, ba chiar au lucrat în mină sub noua administrație. Astfel, păstrarea tradițiilor se explică prin relativă izolare până în epoca modernă, nu prin vreun elitism ancestral.
• Interpretări arbitrare: Unele teorii (de exemplu, cele ale lui Densușianu despre Pelasgi sau Părău despre supremația genelor geto-dace) fac legături ezoterice între mitologie și momârlani fără niciun suport științific. Aceste ipoteze umplu golurile informaționale cu invenții creative, cum ar fi ideea că zeul Zamolxis ar fi fost tatăl ciobanilor jieni.

În concluzie, cercetarea istorică și etnografică sprijină doar partea realistă a povestirii despre momârlani: aceea că sunt români montani cu o cultură pastorală foarte tradițională. Restul – continuitatea directă cu dacii, însușirea tainică a misterelor geto-dace sau gene „nealterate” – sunt interpretări mitice. Pentru publicul larg, concluzia e clară: faptele confirmă ocupațiile, modul de viață și organizarea obștei momârlanilor, în timp ce auto-afirmările despre origine sunt teorii fără suport obiectiv.

Surse: Analiză pe baza surselor academice și jurnalistice conectate: lucrări etnografice și istorice recente, plus observații din ziare și studii populare. Am diferențiat clar faptele documentate (care provin din cercetări și izvoare istorice) de ipotezele și miturile răspândite în cultura populară.