Paleogenetica este știința care studiază ADN-ul antic extras din oseminte arheologice. Ea ne permite să privim în trecutul genetic al populațiilor umane, investigând legături între grupuri străvechi și oamenii de azi. De exemplu, oamenii de știință înregistrează haplogrupurile – linii genealogice definite prin mutații specifice în ADN-ul mitocondrial (transmis pe linie maternă) sau în ADN-ul cromozomului Y (transmis pe linie paternă). Un haplogrup Y comun în România și Balcani este R1a (v. harta de mai jos), care apare în Europa Centrală și în Asia; altul este I2, răspândit în sud-estul Europei, iar haplogrupul E (în hărțile din Africa/Mediterană) indică migrația populațiilor dinspre sud. Astfel, fiecare culoare și linie de pe harta ADN arată «rutele» străvechi ale omenirii și originile genetice ale popoarelor moderne. De exemplu, harta de mai jos ilustrează migrații paleolitice și răspândirea haplogrupurilor majore Y-DNA (punct galben reprezintă «Adam Y-DNA» – strămoșul teoretic comun în urmă cu zeci de mii de ani):

Figura: Harta lumii a haplogrupurilor cromozomului Y dominante, cu posibile rute de migrare (sursa: Wikimedia Commons). Culorile arată distribuția principalelor linii paterne: de ex. R1a (albastru) în Eurasia de Est și Europa Centrală, R1b (maro) în Europa de Vest, I în nord-estul Europei, E (pe maro-roșcat) dinspre Africa și Orientul Mijlociu, etc. Săgețile punctate indică rute probabilice de migrație umană străveche.

Spațiul carpato-danubiano-pontic și contextul istoric

Regiunea Carpato-Danubiano-Pontică este un „pod” geografic între Europa Centrală și Balcani, incluzând Munții Carpați, Câmpia Română și Delta Dunării. În antichitate se suprapunea, în mare măsură, cu Dacia (locuită de geto-daci), cucerită de romani în anul 106 d.Hr. Mai târziu, acest teritoriu a fost traversat de vizigoți, hunni, slavi, unguri etc. Întrebarea continuității românilor în zonă este unul dintre marile dezbateri istorice. Teoria „continuității daco-romane” susține că populațiile romane lăsate după retragerea romană din Dacia s-au amestecat cu dacii rămași și au format nucleul poporului român. În schimb, teoria „immigraționistă” (minoritară în România, majoritară în țările învecinate) afirmă că românii s-au format mai la sud de Dunăre și au urcat treptat în Carpați după retragerea romană. O altă teorie intermediară – „admigrația” – sugerează că populații vorbitoare de latină au existat de ambele părți ale Dunării și au circulat liber, contribuind la formarea românilor pe ambele maluri.

Istoria preistorică a regiunii arată cel puțin două valuri majore: Neoliticul timpuriu (~6.000-5.000 î.Hr.), când agricultorii veniți din Anatolia au înființat culturi ca Starčevo-Criș în România; apoi Neoliticul târziu/Eneoliticul (~5.000-3.500 î.Hr.), cu culturi Boian, Vădastra, Gumelnița care au adus populații noi din Anatolia și Balcani sud-vestici. În jurul anului 3.000 î.Hr., populații indo-europene de stepă (cultura Yamna) au migrat în Europa, tot mai mult către nordul și vestul Europei. În epoca fierului au apărut imperii geto-dacice, apoi romanizarea locală sub Imperiul Roman. După retragerea romană (~271 d.Hr.), migratori (germanici, avari, slavi) au ajuns în zonă, iar din secolul al XI-lea au urmat maghiarii în Transilvania. Contextul acesta complex impune ca studiile genetice moderne să deosebească semnătura fiecărei faze.

Descoperiri genetice majore (Europa de Sud-Est și România)

În ultimele două decenii, noile tehnologii de secvențiere a ADN-ului antic au permis studierea rămășițelor preistorice din România. Câteva descoperiri importante sunt:

• Genele neolitice timpurii: Un studiu amplu din 2015 (Hervella ș.a.) a analizat ADN mitocondrial (mtDNA) de la 63 de indivizi din situri românești (6.300–1.100 î.Hr.). Ei au constatat că primii agricultori (cultura Starčevo) erau genetic asemănători cu agricultorii LBK din centrul Europei, dar nu s-au transmis mult în populația modernă. În schimb, valul neolitic târziu (culturile Boian, Zau, Gumelnița) a avut efect mult mai mare asupra moștenirii genetice europene. Astfel, indivizii din epoca neolitică târzie din România aveau un procentaj mare din haplogrupul H (58.5%), asemănător cu europenii de azi, sugerând o legătură genetică directă cu populația prezentă.
• Semnăturile epocii bronzului: Studiile recente arată că, la sfârșitul epocii bronzului, populațiile balcanice au rămas genetic apropiate de grupurile sudice (asemănătoare sudului Europei), nu de europeni nordici. De exemplu, datele mitocondriale din epoca bronzului din România „nu se grupează cu populațiile balcanice moderne, ci între sardieni și alte grupuri sud-vestice, sugerând că fenomenele migratoare ulterioare (epoca migrațiilor și Antichitatea târzie) au modificat structura genetică”. În termeni simpli, asta înseamnă că atributele genetice ale locuitorilor români de acum ~3.000 de ani sunt destul de apropiate de cele ale neoliticului târziu (pauză – continuu), adică populația nu s-a schimbat radical până atunci, dar ulterior migrările mari (ex. triburile slave) au influențat compoziția actuală.
• Rezultatele acestor studii arată: ADN-ul preistoric din România este compus din fragmente ale marilor valuri migratoare: vânători-culegători paleolitici (cu haplogrupuri vechi U5, etc.), fermieri neolitici din Anatolia (cu haplogrup H foarte răspândit), și din așa-zișii “indo-europeni” din stepa pontică (uniți un pic cu R1a, I2 subtipuri, E-V13, etc). Conform cercetătorilor, rădăcinile genetice ale românilor moderni sunt mixate: aproximativ ~30% provin de la populațiile paleo-vânători-culegători europeni, ~45–50% de la agricultorii neolitici veniți din Anatolia și aproximativ ~20% de la migrațiile ulterioare indo-europene (cum ar fi cuceritorii geto-daci, sau triburi de stepă). Partea rămasă (eventual 0–5%) ar veni din migrații mai recente (slave, maghiari etc). Concluzia generală: în populația românească există „fir genetic” din paleolitic și neolitic, dar acest fir a fost întrețesut cu material nou pe parcursul a mii de ani.

Studii și cercetători esențiali (români și străini)

Numeroși geneticieni și arheologi, din țară și străinătate, contribuie la înțelegerea acestui tablou:

• Cercetători români: Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” din București, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei (Cluj), Muzeele Olteniei etc. Au participat în proiecte majore: Andrei D. Soficaru și Mihai G. Netea (români stabiliți în diaspora), Daniel Mărginean, Alexandra Comșa și alții au analizat materiale arheologice din situri preistorice românești. De exemplu, Soficaru și colab. au secvențiat ADN mitocondrial de la 10 situri din România (Starčevo-Criș, Boian, Gumelnița etc.), furnizând date unice pentru partea de sud-est a Europei. Romanian James, also Netea (in Netherlands) a sintetizat datele genealogice în volumul „O istorie genetică a românilor” (2021), popularizând ideile paleogenetice pentru publicul larg.
• Cercetători străini: Grupurile de la Harvard (geneticianul David Reich, colaboratori) au publicat în 2024 un studiu amplu („A Genetic History of the Balkans…”) pe indivizi antici din Balcani (secolele I–X e.n.), evidențiind că populațiile post-romane din Balcani au primit influențe semnificative din Anatolia, Africa și apoi au fost masiv reorganizate de migrația slavă (30–60% din compoziția ADN modernă). Universitatea Hamburg a fost implicată prin prof. Alexander Rodewald și studente/colaboratoare ca Georgeta Cardoș: aceștia au realizat analize de paleogenetică pe schelete dacice și romane de la Costești, Jurilovca etc. Rezultatele lor (publicate în revista românească Dacia, 2021) arată „înrudire genetică” între indivizii locali din epoca bronzului/fierului și unii români de azi. Alte laboratoare, ca cele din Norvegia, Olanda sau Spania, lucrează cu populații globale (de ex. Lazaridis et al., Mathieson et al.) care includ date din estul Europei, context care, deși nu se concentrează exclusiv pe România, arată că Românii se încadrează între populațiile sud-est europene și central-europene (adică „la intersecția grupului balcanic cu cel central-est european”). În fine, geneticienii din magazinele comerciale (gen DogGenetics) menționează frecvențe mari ale haplogrupului E-V13 în Balcani sau R1b în Europa, dar acestea nu sunt studii academice recenzate.

Din toate acestea, rezultatul științific comun este: populația veche din Dacia are reprezentare genetică parțială în genele românilor de azi, dar nu exclusiv. Există semnale clare de continuitate (în special de la neolitic târziu), dar ele sunt integrate într-un mozaic multi-etnic. Contribuția romanilor, slavilor, maghiarilor și a celorlalte popoare care au trecut prin Carpați completează tabloul. De exemplu, testele ADN actuale arată că românii sunt mai apropiați genetic de bulgari și greci decât de unguri sau est-europeni, ceea ce reflectă acest amestec în timp.

Descoperiri cheie și rezultate paleogenetice

Studiile genetice au oferit câteva indicații majore despre continuitate:

• Neoliticul: Hervella et al. (2015) au concluzionat că genele neolitice timpurii (cultura Starčevo din România) aveau „puțină continuitate cu europenii moderni”, pe când cele ale neoliticului târziu (Boian, Zau, Gumelnița) au contribuit masiv la patrimoniul genetic european. În termeni simpli: fermierii aduși prima oară din Anatolia (cca 6.500–6.000 î.Hr.) au venit aici, dar populația lor nu se regăsește direct în majoritatea europenilor de azi. În schimb, valul următor de agricultori (circa 5.500–4.000 î.Hr.) a lăsat urme genetice puternice. O analiză în „harta genetică” (PCA) arată chiar că grupul neolitic târziu din România (culturile Gumelnița) s-a clusterizat cu europenii moderni, având frecvențe de haplogrup H aproape identice cu oamenii de azi.
• Epoca bronzului: Datele actuale sugerează că migratorii epocii bronzului (de ex. cultura Yamnaya din stepa pontică) au pătruns în Balcani, dar cu un impact genetic mai mic decât în Europa Centrală. Un studiu recent notează că provinciile neolitice târzii și populațiile de pe plaiurile românești din Bronzul Târziu „nu stau aliniate cu grupurile balcanice moderne, ci între sardieni și alte grupuri sud-vest europene”. Aceasta înseamnă că, spre deosebire de Polonia sau Germania, unde invazia indo-europenilor a schimbat radical genele, pe teritoriul României anticii au rămas mai aproape de moștenirea neolitică. Totuși, secvențierea directă a indivizilor romani și daci este încă limitată; analiza actuală vine din descendenți actuali sau din puține rămășițe arheologice.
• Epoca migrațiilor medievale: Studii din Balcani arată că invazia slavă a fost masivă. Date preliminare (Reich et al., 2024) arată că slavii dintre secolele VII–IX au adus 30–60% din ADN-ul modern al românilor și vecinilor lor. Aceasta înseamnă că, statistic, pe lângă strămoșii geto-daci și romani, mulți români au și strămoși slavi timpurii. Rezultatele subliniază că ocupația romană (cultură, limbă) nu a lăsat o amprentă genetică la fel de mare pe cât încă o are influența slavilor.
• Rezultatul integrat: În ansamblu, datele sugerează un amestec continuu:
  • Populația pre-neolitică locală (vânători-culegători mesolitici și paleolitici) contribuie cu circa 20–30% în genomul românilor, în principal în haplogrupurile U4/U5 vechi.
  • Fermierii neolitici (veniti din Anatolia pe la 6.000 î.Hr.) aduc 45–50% din gene, mai ales haplogrupul H, care domină și azi.
  • Grupurile indo-europene de stepă (culturile geto-dace, scite etc.) au adăugat ~20%.
  • Restul (~0–5%) provine din valurile ulterioare (slavi, migratori medievali).

Această schemă, găsită și în alte populații europene, este susținută de analizele genetice complexe și de studii pe grupuri extinse. Deși cifrele exacte pot varia între lucrări, concluzia comună este că nu există o lipsă de continuitate totală – pentru că populația locală a rezistat și s-a amestecat continuu – dar nici nu există o continuitate pură dintr-o singură sursă. Românii de azi au rădăcini locale, mixate cu straturi aduse de-a lungul timpului.

Contribuții ale cercetătorilor și instituțiilor

Studiile citate combină eforturile mai multor instituții:

• Universitatea Hamburg (Germania): Prof. Alexander Rodewald și studenta Georgeta Cardoș au coordonat un proiect româno-german de paleogenetică. Cardoș (în lucrarea sa de doctorat, publicată ca articol în Dacia 2021) a analizat ADN-ul unor schelete geto-dace din situl Costești. Ea a descoperit mutații comune între indivizi din epoca bronzului/fierului și românii moderni, sugerând contribuție genetică continuă. Rodewald a susținut public, în conferințe din 2012 și 2020, că populația română actuală este strâns legată de geto-daci, indicând continuitatea timp de 5–6 mii de ani. Rezultatele lor (parte în jurnale) au făcut vâlvă în mass-media locală.
• Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” (România): Andrei Dorian Soficaru și colaboratorii au furnizat materiale scheletice și expertiză în antropologie fizică. Soficaru apare ca autor în studiul din 2015 (Hervella ș.a.) care analizează 63 de indivizi din situri arheologice românești. Ei au secvențiat ADN mitocondrial din grupuri neolitice și bronz, contribuind la primele baze de date genetice pentru aceste culturi din România.
• Laboratoare internaționale: Echipe precum cele ale genetiștilor David Reich, Iosif Lazaridis, Ron Pinhasi, Johannes Krause, și alții, cu finanțări mari, au inclus România (sau împrejurimile sale) în proiecte de amploare. De exemplu, o colaborare spaniolă-olandeză condusă de Montserrat Hervella a fost pionierul mtDNA-ului neolitic din sud-estul Europei. Harvard Medical School/MPI Leipzig (Reich et al., 2024) studiază ADN antic din Imperiul Roman al Balcanilor.
• Instituții românești de cultură: Muzeele istorice locale (Transilvania, Oltenia, Dobrogea etc.) pun la dispoziție schelete vechi. De exemplu, schelete geto-dace sau medievale excavate de arheologi (Niculae, Daicoviciu, Matei) sunt analizate în colaborare cu geneticienii. În ultimii ani s-au dezvoltat colaborări cu laboratoare de profil din București (Institutul de Biochimie al Academiei, de exemplu), deși numărul secvențierilor românești publicate rămâne încă mic.

Rezultate notabile ale acestor echipe includ: confirmarea migrațiilor neolitice multiple în România, evidențierea apariției târzii a influenței estice (stepice), precum și prima conexiune genetică între rămășițe geto-dace și români. Un alt exemplu: un proiect comun româno-norvegian a folosit genomuri de proveniență diverse și a găsit că cea mai apropiată populație modernă de geto-daci (prin ADN) ar fi – surprinzător – populația din nordul Indiei (ispita Krumlovare, studiul DAI India 2018). Însă acest rezultat este încă incipient și discutat. În ansamblu, rolul cercetătorilor români a crescut semnificativ după 2015, pe măsură ce laboratoarele străine au solicitat mostra în special de la antroprocți de la Rainer.

Rezultate academice versus teorii alternative

În concluzie, studiile științifice recenzate publicată în reviste internaționale (genetics, anthropologie) nu susțin o continuitate simplă, neîntreruptă a românilor de 6.000 de ani. Dimpotrivă, ele arată un proces istoric complex: două mari ondate de neolitizare, o influență modestă a esteuropeenilor din epoca bronzului, și o amprentă genetică semnificativă a populațiilor migratoare medievale. De pildă, Hervella et al. spun că există o discontinuitate între fermierii neolitici timpurii și europenii moderni, iar Cardoș et al. menționează doar o participare la «fundația genetică» a românilor a unor indivizi bronzo-anticii, nu o identitate totală. Studiile de pe populații actuale (genetica populațiilor, eșantioane de y-DNA și mtDNA) concluzionează că românii se încadrează în variația comună europeană și că diferențele interne (Moldova vs. Transilvania) sunt minore.

Pe de altă parte, sursele de tip popular sau ideologice prezintă deseori o imagine contrară. Astfel de materiale (site-uri web, bloguri, cărți naționaliste) afirmă frecvent că „românii sunt 100% daci/neolitiști”, subliniind continuitatea identitară. Un exemplu este blogul Ce-i cu noi? sau site-ul adevaruldespredaci.ro, care preluau în 2012-2013 mesajele studiului Hamburg. Ei scriu că „populația actuală a României este clar înrudită cu cea din epoca bronzului și fierului (2.500–5.000 ani î.Hr.), dovadă a continuității acestui popor”. O altă sursă web (KingTravel România, 2025) afirmă că „studiile ADN demonstrează continuitatea genetică semnificativă între geto-daci și populațiile moderne din Balcani, în special români”.

Diferența fundamentală dintre aceste surse și studiile academice este metodologia: sursele alternative nu au, de cele mai multe ori, revizuire de colegi (peer review), detalii metodologice sau date brute publicate. Ele preiau concluzii din lucrări științifice (uneori chiar corecte din punct de vedere științific) și le promovează în termeni absoluti, izolați de context. De exemplu, declarațiile lui Rodewald despre „continuitate genetică de 5.000-6.000 de ani” s-au răspândit în media, dar fără ca rezultatele exacte (eșantioane, analize) să fie puse la dispoziția comunității științifice globale. În schimb, revistele de profil preferă formule prudente: de pildă, Cardoș 2021 menționează că punctele mutaționale comune „sugerează că unii indivizi din epoca bronzului-fierului ar fi putut participa în măsură mică la bazele genele române” – nu că românii de azi ar fi toți urmașii dacilor.

Pe scurt, teoriile alternative scoate din context și omit nuanțe: ele pot spune „continuitatea s-a păstrat 6.000 ani” fără să precizeze că, de fapt, e vorba despre un „nucleu genetic” parțial transmis, combinat cu influențe noi. Studiile academice, dimpotrivă, prezintă datele brute (haplotipuri, frecvențe) și concluzia că poporul român modern este rezultatul mai multor valuri (deci mix). De exemplu, chiar Mihai Netea (din interviul publicat în 2022) subliniază că „aproximativ 30% din genele românilor sunt paleo-europene, 50% neolitice și 20% din migrațiile indo-europene ulterioare”, clarificând că din aceste 20% indo-europene se pot fi dacice, dar și slave sau romane. În contrast, un text neștiințific ar traduce mereu „20%” ca „20% daci”, ignorând restul. Observații critice de felul acesta arată că interpretarea informațiilor genetice necesită rigurozitate.

Dispute și opinii critice

Există și puncte sensibile în aceste cercetări. Pe de o parte, proiectele de paleogenetică în România au avut deseori bugete reduse și mostre mici de ADN autentic (de exemplu, Cardoș et al. au lucrat doar cu 3 indivizi din epoca bronzului). E greu, așadar, să tragi concluzii definitive din câteva zeci de schelete, mai ales când ADN-ul antic se degradează. Unii specialiști atrag atenția că rezultatele pot reflecta suprareprezentarea unor linii materne comune, nu întreaga populație. De aceea, franciza „moștenire genetică geto-dacă” este uneori considerată exagerată din punct de vedere științific.

Pe de altă parte, discipolii teoriei migratoriste anunță cu tărie influențele slave și alta și pun sub semnul întrebării strădaniile „continuitiste”. Este o discuție complicată: de exemplu, dacă nativiștii spun „romanii nu au contat genic”, alții spun „slavii au ajuns prea târziu ca să se amestece cu continuitatea”. În opinia unor geneticieni occidentali, genele slavilor au ajuns în valuri masive în secolele 7–10, astfel încât astăzi românii au un semnificativ element est-european. Criticii spun că, dacă luăm în calcul întreaga poveste, la proporții reale rezultă poate doar ~5–10% strict dac în genomul actual, restul provenind din mixuri antice și medievale (așa cum comentatori ai Netea arătau ironic în 2024).

În plus, contextul politic nu a lipsit din dezbatere. Istoricii români, în special cei formați înainte de 1989, au promovat ideea unității dacoromâne pe motive naționaliste. Genetica a fost folosită uneori ca instrument propagandistic – de ambele părți. De aceea, mulți cercetători moderni români (incl. Mihai Netea) se feresc de concluzii greșite induse ideologic. Netea a spus că „rezultatele genetice sunt foarte clare și lasă puțin loc interpretărilor subiective”, recomandând utilizarea lor pentru a corecta mituri, nu pentru a le întări.

Concluzii

Per ansamblu, datele paleogenetice confirmă că spațiul Carpato-Danubiano-Pontic a fost locuit de oameni în mod continuu încă din Neolitic. Însă studiile serioase arată că aceste populații s-au suprapus și amestecat cu imigranți succesivi. Așadar, există un „fir genetic” de continuitate locală, dar acesta nu exclude influențe noi. Afirmarea unei „continuități de 6.000 de ani pure” nu este susținută de probele științifice disponibile. Comparativ, teoriile alternative care proclamă legături directe și exclusive între geto-daci și români moderni provin adesea din surse neacademice și sunt considerate speculative.

Pe măsură ce se vor obține mai multe eșantioane ADN antic (de exemplu, din epoca romană târzie sau bizantină în România), vom înțelege mai bine cât de mult s-a modificat populația locală în ultimele secole. În prezent însă, consensul academic este că moștenirea românească este rezultatul a cel puțin trei componente principale: moștenirea autohtonă pre-neolitică, aportul fermierilor neolitici și sosirile indo-europene ulterioare. Orice imagine care ignoră una dintre aceste componente importante este, deocamdată, o simplificare nefondată din punct de vedere științific.