În epoca lui Ștefan cel Mare (1457–1504), Moldova era un stat multietnic unde limba oficială și de cultură era slavona bisericească (aflată în uz și în cancelarie). Niciun document redactat integral în limba română populară nu s-a păstrat din timpul său; primul text românesc supraviețuitor în Țările Române este scrisoarea lui Neacșu din 1521, după moartea lui Ștefan. Totuși, sursele interne (hranioave domnești, pisanii, cronici) conțin numeroase elemente în limba vorbită de populaţie (termeni comuni, toponime, porecle boierești). În practică, cancelaria lui Ștefan redacta acte în slavonă (limba oficială), însă scribii inserau cuvinte româneşti, forme gramaticale și expresii populare. În același timp, în diplomație și legăturile externe erau folosite limbile vecinilor: de pildă, tratatul cu Polonia din 1485 se menționează ca tradus din „valahă” în latină. În concluzie, Ştefan vorbea fără îndoială limba română (valahă) – dialectul moldovean al vremii – și își considera supușii „români” sau „vlahi” în sens etnic, deși în documentele oficiale limba statului era slavona.
Context istoric-lingvistic al Moldovei secolului XV
Moldova medievală era o țară ortodoxă balcanică, în veacul al XV-lea legată cultural de sfera bizantină și slavă. Învățământul superior și biserica foloseau liturghia slavonă (importată din spațiul bulgaro-sârb). Cancelaria domnească scria actele de stat pe pergament în slavona bisericească, privită ca limbă de cultură și administrație. În paralel, populația vorbitoare de limbă română populară (moștenită din latină) trăia în sate și târguri, iar boierii vorbeau între ei aceeași limbă română arhaică. Relațiile externe cu puteri catolice (Ungaria, Polonia, Papa) se purtau cu ajutorul latinului – limba diplomației occidentale – sau prin traducători, iar legați ai curții moldovene își însușiseră unele cunoștințe de polonă sau maghiară. Totuși, în Moldova lui Ștefan latinul exista doar în corespondența externă (ex. corespondență cu Papa) şi chiar ea era mai degrabă tradusă, spre deosebire de cancelaria internă, unde slavona rămânea singura limbă oficială.
Surse primare și limba folosita
Chronici și documente oficiale. Izvoarele contemporane lui Ștefan sunt în slavonă: cronici ecclesiastice (de pildă Cronicile slavo-române ori Letopisețul de la Putna, redactate în cancelarie între 1473–1496) și hrisoave (documente de danie, diplome, porunci) scrise de scribi laici în slavonă. Un exemplu celebru este hrisovul din 8 februarie 1470 emis în Suceava, în care se folosește expresia slavonă „voloskîm zakonom” (lit. „după legea românească”) pentru a desemna „legea românilor” în opoziție cu „legea tătarilor”. Deși textul oficial e slavon, fragmentul tradus mai sus arată că domnul moldovean numea „țara noastră” pe Moldova şi pe locuitorii ei români (vlahi). În același act, Ștefan se intitulează „domn al Moldovei”, iar termenii „români”, „țară” şi „lege românească” apar chiar în formulările clericilor (vezi tabelul comparativ).
Exemplu din arhiva poloneză (1485). Un tratat militar dintre Ştefan şi regele Poloniei (încheiat la Colomeea în septembrie 1485) este păstrat în actele poloneze cu nota „ex valahico in latinum versa est” („tradus din valahă în latină”). Asta arată că limba originală a tratatului era considerată de poloni limba valahă (adică limba locului, româna), nu „moldovenească”. Dacă domnitorul ar fi cerut o denumire a limbii sale, termenul „moldovenească” avea sens politic de cetățean al Moldovei, iar „valahă” desemna etnic românii. Polonezii de atunci foloseau însă „valah” pentru români în general. Acest tratat sugerează că Ștefan vorbea o limbă apropiată de cea vorbită de românii contemporani din Muntenia și Ardeal, pe care aliații europeni o numeau „valahă”.
Vernacul vorbit şi dovezi indirecte
Elemente româneşti în documente. Cancelaria slavonă moldovenească consemna frecvent nume proprii şi termeni autohtoni. Locuri (Găureni, Poiana Pârâului, Toporăuţi etc.) şi nume de familie (Giurgiu Blidarul, Ion Frunteș, Candrea fiul lui Greul etc.) transcrise chirilic în hrisoave sunt cuvinte românești clare. Poreclele boiereşti menționate mai sus includ substantive comune (turmă, grătar, cioc, purcel…) înțelese ușor de un vorbitor modern de română. Studiile lingvistice arată că scribii erau îndemnați să introducă cu atât mai mult cuvinte și structuri româneşti în actele oficiale, chiar în sintaxa slavonă. Astfel, textele slavone ale cancelariilor transilvane și moldovene conţin treptat termeni ruteni și locali (conducând la o „limbă slavonă moldovenească” proprie).
Dialecte şi identitate. Nu există un termen atestat medieval care să echivaleze „limba română” din perspectiva noastră modernă. Locuitorii Țării Moldovei erau în mod obișnuit numiți rumâni sau moldoveni (cetățeni ai Moldovei) în cronici mai târzii. Miron Costin (secolul XVII) clarifică că moldovenii medievali erau români care vorbeau limba română comună Țării Românești și Ardealului. În documente oficiale, cei liberi erau „români” cu „lege românească” (cum arată exemplul de 1470), iar „moldovenească” era folosita mai mult pentru ce țară administrează Ștefan (Moldova ca entitate politică). Astfel putem presupune că Ștefan însuși se considera vorbitor de valahă/română, nu că ar fi văzut o deosebire esențială între „moldovenească” și limbile române de peste Carpați. Mulți istorici subliniază că noțiunea „limbă moldovenească” cu sens național apare abia mult mai târziu în secolul XIX–XX, deci în vremea lui Ștefan nu existau alternative la termenii “valahă/română” pentru limba vorbită de popor.
Slavona, latina și româna în cultură și administrație
Slavona bisericească și de cancelarie. Ștefan era credincios ortodox; viața bisericească și arhitectura pe care a ctitorit-o reflectă aceasta. Poezia liturgică și slujbele erau în slavonă. Statui religioase (pisanii și hrisoave de biserici) purtau inscripții în slavonă (ex. pe „pisania Războieni” din 1496, scrisă chiar de domnul însuși) conform modelului ortodox balcanic. În administrație, toată corespondența internă și actele de domnie se redactau în slavonă, chiar dacă dietă și arhiva erau adesea la curțile bisericilor. În cancelaria moldovenească, diecii (scribii de domnie) și logofeții erau laici instruiți să scrie în slavonă, învățați frecvent la școlile mănăstirești sau laice din țară.
Latina și alfabetele. Latina era străină populației largi, dar Ștefan avea și scribi de limbă latină, recrutați din rândul catolicilor moldoveni sau străini (mai ales polonezi) pentru corespondențe cu Papalitatea ori cancelarii occidentale. De exemplu, episcopul latin al Baiei, Anton de Thaucz, semnează o corespondență domnească ca notar al voievodului. Țara scrisă oficiala avea alfabet chirilic, introdus odată cu slavona; latina rămânea în folosință limitată doar la bisericile catolice și la scrieri diplomatice.
Multilingvismul domnesc. Ștefan însăși provenea dintr-un mediu în care bătea vântul civilizației balcanice. Este plauzibil că el cunoștea bine slavona (ca limbă de cult) și limbajul bisericii (probabil și unele cuvinte grecești), iar contextul extern i-ar fi făcut la curte un personaj multilingv: îi puteau fi cunoscute fraze în maghiară, polonă sau turcă (în special termenii diplomatici sau militari) prin aliați şi trimişi. El însuși a primit și trimis soli în greacă (bizantină) și latină: de pildă, contactele cu Regele Poloniei sau cu Papa s-au purtat în latina oficială a diplomației, ori prin trimiși bilingvi. Însă în viața sa de zi cu zi, dominau slavona și româna. Sfatul curții și marea boierime vorbeau românește între ei și veneau din aceeași școală lingvistică ca domnul. (Ipoteză: chiar dacă Ștefan a stăpânit slavona la nivel de rugăciune, e logic să fi vorbit româna cu elitele și oştirile moldovene, considerând-o „limba țărilor sale”).
Limba română la români și influențe vecine
În Moldova lui Ștefan, limba populară vorbită era un dialect al românei vechi, apropiat de cel al Țării Românești și al Transilvaniei sudice. Comparativ cu româna modernă, aceasta avea un fond lexical latin cu împrumuturi slave și substrat traco-dacic. Nu avem texte cantitative pentru a cerceta caracteristicile de dialect moldovenesc, dar toponime și inscripții din epocă arată forme foarte apropiate de limba actuală (de ex. substantivul coliba, forma de plural brasuri, etc. în hrisoave). Dac-ar exista „voci ale poporului” consemnate (balade, proverbe), ele ar fi similare celor din epoca lui Mircea cel Bătrân sau Vlad Țepeș. Singura influență străină notabilă era cea maghiaro-slavă a Transilvaniei (prin relații comerciale), dar aceasta se resimțea mai ales în termeni de meșteșug și comerț, nu în fonetică majoră. Latinii şi bulgarii medievali stabiliți în Moldova au adoptat și ei limba română a zonei. Astfel putem presupune că Ștefan, născut la granița Slavoniei și al lumii valahice, vorbea, fără nicio îndoială, o formă de română vorbită (pe care ar fi numit-o „valoiană” sau „românească” în limbaj propriu) – o limbă cu care azi ne-am înţelege fără dificultate în mare parte.
Tabel comparativ al surselor
| Sursă | Tip document | Limbaj/Text | Dată | Relevanță privind limba vorbită de Ștefan |
|---|---|---|---|---|
| Hrisovul din 8 feb. 1470 (Suceava) | Diplomă domnească | Slavonă (cu termeni românești) | 1470 | Conține expresia „țara noastră… toți românii după legea românească” (slav.: voloskîm zakonom), sugerând că domnul considera propria limbă „românească”. |
| Tratatele moldo-polone (Colomeea) | Tratat diplomatic | Latin (mențiune în slav.) | 1485 | Recunoaște „valahico” (vlahă/română) ca limbă originală a documentului, confirmând numele etnic român folosit de vecini. |
| Pisania bisericii de la Războieni | Inscripție bisericească | Slavonă | 1496 | Text religios care prezintă titulatura lui Ștefan („mare, viteaz domn”) și evocă oșteni moldoveni; scris în slavonă, reflectând uzul limbii oficiale bisericești. |
| Letopisețul domnesc (copiat la Putna) | Cronica de cancelarie | Slavonă | 1486–1496 | Început în cancelarie, continuat până după moartea lui Ștefan; demonstrează că istoricii moldoveni scriau slavonă la curte, iar atribuțiile etnice românești le menționau („rumânii” după cum atestă continuarea lui Miron Costin). |
| Corespondență cu Papa (ex. 1497) | Scrisoare diplomatică | Latină | 1497 | Redată în latină pentru Papa, indică că Ștefan folosea lingua franca europeană pentru relații internaționale. Extern, limbajul moldovenilor era adaptat. |
| Documente de danie interne | Hrisoave domnești | Slavonă (şi româniți) | 1457–1504 | Actele de domeniu interne, scrise slavon, conțin numeroase toponime și porecle românești, sugerând limbajul cotidian al societății. |
| Cântări și rugăciuni (preoți) | Manuscrise liturgice | Slavonă | sec. XV | Liturghii în slavonă, dovadă că slujba religioasă curentă nu era încă în românește (introducerea românei în cult venind târziu, abia după 1640). |
| Neacșu din Câmpulung – scrisoare | Document comercial | Română (cyrilică) | 1521 | Primul text român păstrat (după Ștefan). Deși post-Stefan, marchează tranziția: poporul vorbea românește, încă necodat în vremea domnitorului. |
| Comentarii cronici târzii (ex. Miron Costin) | Cronici istorice | Română (lucrări) | 1686 | Reflectă auto-conştiinţa moldovenilor: Costin afirmă că „moldovenii” medievali erau de fapt români care vorbeau limba română. Deși nu e primară pentru Ștefan, confirmă perspective mai târzii asupra identității lingvistice a epocii. |
Concluzii și recomandări de lectură
În absența unor texte integre în româneşte, răspunsul se deduce din mărturiile alternative: limba cea mai apropiată a lui Ştefan era româna medievală („limbă valahă”), iar el a comunicat în ea cu boierii și oștenii săi. Administrația şi biserica foloseau slavona, iar diplomaţia folosea, după caz, latina sau limbile vecine. Nici izvoarele nu arată că Ştefan s-ar fi identificat cu o „limbă moldovenească” separată: el însuși îi numea pe supuşii săi români (vlahi) şi prin cancelarie vorbeşte despre „legea românească”.
Pentru aprofundare se recomandă lucrările de lingvistică istorică şi istorie medievală românească, de exemplu:
- Al. Rosetti, Istoria limbii române (capitole despre veacurile XV–XVI) – pentru contextul lingvistic al românilor medievali.
- Ilie Minea, Letopisețele moldovenești (sec. XV-XVI), în Cercetări Istorice (studii privind limbajul cronicarilor).
- Ioan Ursu, Ștefan cel Mare (ed. 1925) – studiu biografic cu note istorice, inclusiv despre cultură și limbă.
- Lucian Boia, eseuri despre identitate și limbă (comentarii accesibile).
- Eugenia Dima sau Constantin Rezachevici – articole despre diplomație moldovenească (pentru uz lingvistic al tratatelor).
- Ioan Bianu (ed.), Documente Slavone despre Ștefan Vodă, Arhiva pentru Știință și Lecție (facsimil şi traduceri din documente medievale).
