Adevăratul motiv pentru care a fost d/e/c/apitat Constantin Brâncoveanu. Era considerat de toate marile puteri ale Europei un făţarnic

Constantin Brâncoveanu (1654–1714), domnitor al Țării Românești între 1688 și 1714, este una dintre cele mai emblematice figuri ale istoriei românești. Domnia sa, una dintre cele mai lungi din istoria principatelor române, a fost marcată de o înflorire culturală și spirituală, dar s-a încheiat tragic cu execuția sa și a celor patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și a sfetnicului său Ianache Văcărescu, la Constantinopol, pe 15 august 1714. Motivul exact al acestei execuții rămâne un subiect de dezbatere, cu interpretări variind de la refuzul de a renunța la credința creștină la acuzații de trădare politică și dorința otomanilor de a-i confisca averea.

Contextul istoric

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Țara Românească se afla sub suzeranitate otomană, dar era prinsă între ambițiile marilor puteri ale vremii: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Rusia, care, sub conducerea lui Petru cel Mare, începea să-și extindă influența în Europa de Est. În acest context, domnitorii români, precum Brâncoveanu, trebuiau să navigheze cu prudență între loialitatea față de Poarta Otomană și dorința de a păstra o anumită autonomie. Brâncoveanu a fost un maestru al diplomației, reușind să mențină o relativă stabilitate și prosperitate în Țara Românească, în ciuda conflictelor geopolitice din regiune.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a urcat pe tron în 1688, după moartea unchiului său, Șerban Cantacuzino. Provenind dintr-o familie boierească influentă, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, constând în proprietăți, bunuri mobile și sume de bani depuse în străinătate. Domnia sa a fost marcată de realizări culturale remarcabile, inclusiv fondarea Academiei Domnești din București în 1694 și susținerea tipăririi de cărți în limbile română, greacă, bulgară, arabă, turcă și georgiană. Stilul arhitectural eclectic care îi poartă numele, cunoscut ca stilul brâncovenesc, a lăsat o moștenire durabilă, vizibilă în mănăstiri precum Hurezi și Brâncoveni.

Pe plan politic, Brâncoveanu a adoptat o strategie prudentă, evitând să se alieze decisiv cu puterile anti-otomane, dar menținând contacte cu Habsburgii și Rusia. În 1695, a primit titlul de prinț al Sfântului Imperiu Roman, iar în 1699 și 1703, otomanii i-au confirmat domnia pe viață. Cu toate acestea, era conștient de precaritatea poziției sale și a căutat să-și asigure refugii în străinătate, anticipând posibile represalii otomane.

Evenimentele care au dus la căderea sa

Politica externă și negocierile anti-otomane

Brâncoveanu a încercat să mențină un echilibru delicat între loialitatea față de Poarta Otomană și contactele cu puterile creștine. În contextul Războiului Ruso-Turc din 1710–1711, el a intrat în negocieri cu țarul Petru cel Mare, acceptând daruri de la acesta. Cu toate acestea, rivalitatea sa cu domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir, care era un aliat ferm al rușilor, l-a împiedicat să ia o poziție mai fermă împotriva otomanilor. În 1711, în timpul campaniei de la Prut, Brâncoveanu a promis inițial sprijin rușilor, dar ulterior a adoptat o poziție neutră, temându-se de represaliile otomane. În ciuda acestei prudențe, contactele sale cu Rusia și Habsburgii au fost denunțate la Poartă, fiind considerate trădare.

Opoziția internă și rolul familiei Cantacuzino

Pe plan intern, Brâncoveanu s-a confruntat cu opoziția familiei Cantacuzino, care dorea să-l înlocuiască cu Ștefan Cantacuzino, fiul lui Constantin Cantacuzino, unchiul lui Brâncoveanu. Constantin Cantacuzino, un boier influent, a fost exilat de Brâncoveanu și a început să promoveze candidatura fiului său. În 1711, Toma Cantacuzino, un alt membru al familiei, a trecut de partea rușilor și a cucerit Brăila, un act care a fost realizat fără știrea lui Brâncoveanu, dar care l-a compromis în ochii otomanilor. Aceste intrigi interne, combinate cu denunțurile la Poartă, au contribuit semnificativ la căderea sa.

Acuzațiile de trădare și confiscarea averii

În aprilie 1714, Brâncoveanu a fost mazilit de sultanul Ahmed III și dus împreună cu familia sa la Constantinopol, unde a fost închis în fortăreața Yedikule (Șapte Turnuri). Aici, el și fiii săi au fost supuși torturilor, inclusiv întinderea pe roată, strângerea capului cu un cerc de metal și arderea cu fier înroșit, pentru a dezvălui locația averii sale. Supranumit „prințul de aur” de otomani, Brâncoveanu era considerat extrem de bogat, iar dorința de a-i confisca averea a fost un motiv major al arestării sale.

Execuția

Pe 15 august 1714, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Brâncoveanu, cei patru fii ai săi și Ianache Văcărescu au fost duși la locul execuției din Constantinopol. Potrivit relatărilor, li s-a oferit șansa de a se converti la islam pentru a-și salva viețile, dar au refuzat. Tânărul Matei, în vârstă de 12 ani, a ezitat inițial, cerându-i tatălui său să-i permită să se convertească, dar Brâncoveanu l-a încurajat să rămână ferm în credința creștină, spunând: „Din neamul nostru, nimeni nu și-a pierdut credința. Mai bine să mori de o mie de ori decât să-ți părăsești credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani în plus pe pământ”. După executarea lui Ianache Văcărescu și a fiilor săi, Brâncoveanu însuși a fost decapitat. Capetele lor au fost purtate pe sulițe prin oraș, iar trupurile au fost aruncate în Bosfor, provocând indignare în rândul populației, inclusiv a musulmanilor din Constantinopol.

Analiza motivelor execuției

Motive politice

Principalul motiv al execuției pare să fi fost percepția otomanilor că Brâncoveanu era neloial. Negocierile sale cu Habsburgii și Rusia, chiar dacă nu au dus la o alianță fermă, au fost considerate trădare. În contextul Războiului Ruso-Turc din 1710–1711, contactele sale cu Petru cel Mare, inclusiv acceptarea darurilor, au fost denunțate la Poartă. În plus, acțiunile lui Toma Cantacuzino, care a cucerit Brăila fără știrea lui Brâncoveanu, l-au compromis în ochii otomanilor.

Motive economice

Averea imensă a lui Brâncoveanu a fost un factor semnificativ. Otomanii, convinși că deținea sume uriașe de bani, l-au torturat pentru a dezvălui locația bogățiilor sale. Istoricul Bogdan Murgescu notează că Brâncoveanu era supranumit „prințul de aur” datorită averii sale, iar dorința de a confisca această avere a fost un motiv important al arestării și torturii sale.

Refuzul conversiei la islam

Refuzul lui Brâncoveanu și al fiilor săi de a se converti la islam este central în narativa religioasă, care i-a transformat în martiri. Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat în 1992 ca Sfinții Mucenici Brâncoveni, subliniind sacrificiul lor pentru credința creștină. Cu toate acestea, istoricul Bogdan Murgescu este sceptic față de ideea că acesta a fost motivul principal al execuției, observând că otomanii au numit ulterior alți domnitori creștini, precum Ștefan Cantacuzino și Nicolae Mavrocordat. Acest lucru sugerează că refuzul conversiei a fost mai degrabă un factor în modul în care execuția a fost realizată, decât motivul inițial al arestării.

Tabel: Motivele execuției lui Constantin Brâncoveanu

Teorii controversate

Rolul familiei Cantacuzino

O teorie controversată sugerează că familia Cantacuzino a jucat un rol semnificativ în căderea lui Brâncoveanu. Constantin Cantacuzino, unchiul său, a fost exilat și a promovat candidatura fiului său, Ștefan, la tron. După executarea lui Brâncoveanu, Ștefan Cantacuzino a devenit domnitor, ceea ce alimentează speculațiile privind o conspirație. De asemenea, acțiunile lui Toma Cantacuzino, care a cucerit Brăila în 1711 fără știrea lui Brâncoveanu, au contribuit la compromiterea sa. Cu toate acestea, dovezile directe ale unei conspirații sunt limitate, iar această teorie rămâne speculativă.

Alte speculații

Unele surse sugerează că Brâncoveanu ar fi fost victima propriilor greșeli diplomatice, cum ar fi gestionarea ambiguă a relațiilor cu Rusia și Habsburgii. Alții speculează că otomanii ar fi exagerat acuzațiile de trădare pentru a justifica confiscarea averii sale. Totuși, aceste teorii sunt mai puțin susținute de surse academice și tind să fie speculative.

Surse primare și mărturii contemporane

Execuția lui Brâncoveanu a fost relatată de mai multe surse contemporane, inclusiv rapoartele ambasadorilor francezi, olandezi și venețieni din Constantinopol, precum și de cronicile românești. Aceste surse descriu torturile suferite de Brâncoveanu și familia sa, precum și refuzul lor de a se converti la islam. De exemplu, „Le journal historique” din Verdun, din august 1714, notează că membrii familiei au fost închiși separat pentru a nu putea comunica. Aceste mărturii subliniază cruzimea execuției și impactul său asupra opiniei publice europene, care a fost profund șocată.

Concluzie

Adevăratul motiv al execuției lui Constantin Brâncoveanu este probabil o combinație de factori politici, economici și religioși. Suspiciunile otomanilor privind alianțele sale cu puterile creștine, dorința de a-i confisca averea și intrigile interne, în special din partea familiei Cantacuzino, au dus la mazilirea și arestarea sa. Refuzul său de a renunța la credința creștină a consolidat imaginea sa de martir, dar nu pare să fi fost motivul principal al deciziei de a-l executa. Moștenirea sa, atât ca patron al culturii, cât și ca simbol al sacrificiului, rămâne profund înrădăcinată în conștiința națională românească, fiind celebrată prin canonizarea sa în 1992 de către Biserica Ortodoxă Română.