Și copilul meu are bunici la țară, dar nu-l duc să stea acolo trei luni. Nici nu vreau. Nici nu pot. Sunt convinsă (și foarte conștientă) că este o soluție excelentă pentru mulți părinți, că sunt familii care fac asta, că le place sau că n-au de ales. Însă, eu n-o voi face, vă spun și de ce.
Pe vremea mea, când se termina școala, părinții îi duceau pe cei mici la țară. Copilul rămânea singur la bunici în vacanța de vară și era „recuperat” abia în toamnă, cu câteva zile înainte de 15 septembrie. Nimeni nu vorbea atunci despre anxietate de separare sau despre atașament securizant.
Vacanțele de vară aveau gust de tăiței cu lapte și pepene roșu, miros de nuci verzi și iarbă cosită. Erau zile lungi și toride la umbra viței de vie sau prin colbul de pe uliță. Aveam nenumărate zgârieturi pe genunchi și chef de zbenguială până tăceau greierii.
Bunicii noștri erau în floarea vârstei. Aveau multe treburi prin curte și pe la câmp, aveau și 4-5 nepoți „parcați” la ei peste vară, dar nu se plângeau că n-au timp de noi. Nu se fereau să ne dea de lucru prin gospodărie, nici să ne trezească în zori și să ne urce în căruță să mergem la prășit. Ne așezau la umbră pe o pătură și ne hrăneau cu merinde din traistă. Noi ne găseam de joacă, fără să ne plângem de plictiseală, fără să ne văicărim de cald sau să cerem „înapoi acasă”.
Nu mă-nțelegeți greșit, mi-au plăcut nespus vacanțele mele de vară la țară. Nici nu știu cum ar fi fost copilăria mea fără ele! Toți părinții apelau la bunici pe vremea aceea (nici nu știu cum s-ar fi descurcat altfel!). Eram lăsați la țară fără drept de apel, iar noi ne adaptam. Eram plini de țărână (sau de noroi) până peste urechi, făceam baie la lighean și alergam desculți până în capătul satului. Ne jucam mult, dar ne și ciondăneam cu verișorii, la joacă. Cădeam și ne ridicam, plângeam, dar nu prea des și nici prea mult. Ne ștergeam lacrimile cu dosul mânecii și o luam de la capăt. Rareori intervenea bunica. Ne descurcam singuri. Și era ceva normal.
Astăzi, și copilul meu are bunici la țară, dar nu-l duc să stea acolo trei luni. Nici nu vreau. Nici nu pot. Sunt convinsă (și foarte conștientă) că este o soluție excelentă pentru mulți părinți, că sunt familii care fac asta, că le place sau că n-au de ales. Însă, eu n-o voi face, vă spun și de ce:
Diferența dintre generații e mare. Și doare
În primul rând, diferențele dintre generații sunt uriașe. Știți cum ne-au numit cercetătorii pe noi, cei născuți prin anii ’80? „Generația sendviș” – cei care ne-am dedicat carierei și am făcut copii mai târziu, după 35 de ani. Prin urmare acum suntem prinși între două „îndatoriri”: trebuie să avem grijă de copiii noștri (destul de mici), dar și de părinți, care sunt deja în vârstă.
Prin urmare, bunicii copiilor noștri nu sunt la fel de „disponibili” cum erau bunicii noștri odată. Nu îi mai țin nici puterile, și nici nu mai țin pasul cu nevoile emoționale ale copiilor de azi, crescuți după alte principii, cu un alt stil de parenting. Da, e frustrant să-ți amintești cum mamaia „învârtea casa” cu 5-6 nepoți în jurul său, iar pentru bunica de azi copiii sunt prea gălăgioși, prea „alintați” sau, pur și simplu, prea energici. Dar n-ai ce să faci. Nu e vina lor.
Unde sunt bunicii (tineri) de altădată?
Să fim sinceri: bunicii copiilor sunt, la propriu, mai bătrâni decât erau bunicii noștri atunci. Și oricât de mult i-ar iubi pe nepoți, energia dintre bunici de azi și ai noștri copii nu e la fel. Nu poate fi vorba despre „rea voință” (în cele mai multe dintre cazuri), ci despre neputință. Bunicii de atunci abia dacă împliniseră 50 de ani, în timp ce bunicii de astăzi sunt, în marea lor majoritate, septuagenari. Nu mai pot, fizic și psihic, să țină pasul cu copii activi, plini de curiozitate și cu nevoi emoționale intense. Ai noștri părinți ne spun (și au tot dreptul): „Nu mai pot, e prea obositor”. Și n-avem cum să ne supărăm. Este purul adevăr.
Așa stau lucrurile pentru mulți dintre noi, astăzi, din păcate. Copiii noștri nu mai au parte de bunicii „ca în povești”. I-am tot povestit copilului meu despre vacanțele de altădată. Și îl duc la țară oricât de des pot. Însă el n-a dormit niciodată în pat cu bunica, nici nu l-a păzit când era răcit. Oricât de mult se bucură de prezența lui când suntem acolo, oricât de mult l-ar iubi, bunicii nu mai au răbdarea aceea infinită pe care mi-o amintesc din copilărie. Copilului meu nu i-a făcut bunica jucării din cârpe înflorate și nici nu l-a luat la cosit bunicul înainte să cânte cocoșii. Nu e nimeni de vină, dar e mare păcat.
Adultul are întotdeauna dreptate
Diferența dintre generații parcă se simte mai acut în zilele noastre. Au fost atâtea schimbări – de epocă, de mentalități, de tehnologie și de stil de parenting (mai ales) încât ne e greu să ajungem la un numitor comun cu părinții noștri.
Nu știu alții cum sunt, dar eu, de când am născut, aud doar reproșuri și indignări: ba că „spăl copilul cu apă rece”, ba că „alăptez prea mult”, că sunt „prea grijulie” și „îi dau nas” sau prea multă atenție. Desigur, până acum „trebuia să îl învăț mai bine de atât”, să știe cine are autoritate în casa asta, nu să-l bat, dar „să-mi știe nițel de frică”. Și, până la urmă, ce mai e și cu „mofturile” astea? De ce îi cer copilului părerea, permisiunea sau acceptul când vine vorba despre lucruri care îl privesc în mod direct. Cum adică să nu vrea pupături și îmbrățișări de la rude, „nu se face!”, cum adică „să nu-i placă mâncarea?”, „cum să să știe singur când s-a săturat – nu vezi că-i flămând?!”.
Noi am fost crescuți într-o cultură obedienței și a tăcerii. Nu prea mișcam în front în fața părinților. Când adultul vorbea, copilul tăcea. Când părintele cerea să se facă un lucru, copilul executa. Vocea noastră de copii, nevoile noastre sau emoțiile rămâneau tăcute. Ascunse. Pitite undeva (de unde aveau să răbufnească mult mai târziu, nu-i așa?).
Nu vreau să audă de la mine în veci „nu mai plânge!”
Eu nu vreau să pun lacăt la gură copilului. Nu vreau să-i ciuntesc vocea. Și dacă îl ascult și îi cer părerea, știu sigur că o să capete încredere în mine, nu că „o să i se urce la cap”. Vreau să mă rup de metodele părinților mei – care, înțeleg prea bine, au făcut cât de bine au știut și cât au putut (nu mă înțelegeți greșit!). Vreau să mă vindec eu de tăcerile copilăriei și să îi arăt copilului meu că vreau să-l ascult, că e important pentru mine și că vocea lui contează. Enorm.
Noi am ales să ne creștem altfel copii: fără învinuiri, fără „ce-mi faci tu mie, mamă?!”, fără „ești prea mic, nu știi nimic!”. Copiii noștri cresc cu cu empatie, cu conștiința de sine, cu respect pentru emoțiile și personalitatea lor. Nu cred că sunt „prea moale” sau „prea permisivă” dacă nu „îmi scutur nițel copilul”, dacă nu „îl călesc”, dacă îl cred când îmi spune că nu se simte bine undeva sau că nu-i place cum i s-a vorbit.
Nu vreau să audă de la mine în veci „nu mai plânge!” sau, mai rău!, „ești urât/ă când plângi!”. Nu vreau să-i reproșeze nimeni sau să-l certe „de ce ești obraznic? de ce o superi pe mama?”. Copiii nu fac intenționat lucruri doar ca să ne supere pe noi! Acelea sunt expresii care mi-au rămas întipărite și cu care nu sunt deloc împăcată. Pentru mine plânsul nu e o rușine. Tristețea copilului meu nu e un moft.
Mergem în vacanță la bunici. Dar împreună
Bunicii, părinții mei, înțeleg – la nivel teoretic – că am schimbat macazul. Și că îmi cresc copilul așa cum n-am fost crescută eu. Însă, când vine vorba despre a pune în practică tot ceea ce discutăm, se întorc la vechile obiceiuri, la „nu se face așa!”, „nu-i bine!”, „o să-ți pară rău, ascultă ce-ți zic!”. Am renunțat să mai discut despre asta. Am renunțat să (mă) mai explic. Nici nu mă mai enervez.
Accept că nu e de datoria mea să îi fac să se schimbe, că atât pot ei duce, atât înțeleg. Și vreau să ne bucurăm cu toții când ne vedem – cât încă mai putem fi împreună. Așa că, da, mergem la bunici în vacanța de vară. Și de Paște, și de Crăciun.
Însă copilul meu nu rămâne (deocamdată) singur la bunici în vacanțe. Cel puțin acum, cât e mic, și nu poate să-și poarte singur de grijă, cât încă mai are nevoie de mine să-i fiu voce când se simte nedreptățit. El nici nu știe că eu mă gândesc la toate astea. N-a simțit divergențele noastre de opinie, nu i-am vorbit niciodată de rău pe bunici. Nici nu s-a pus vreodată problema să ne despărțim în vacanțe – nici pentru un weekend, nici pentru o săptămână sau trei.
Casa bunicilor e „raiul” vacanțelor copilăriei sale. Brațele și inimile lor sunt mereu deschise pentru el, masa e întotdeauna plină de bunătăți. Mai mult, „când mergem la bunici?” e o întrebare frecventă în preajma vacanțelor noastre. Și va rămâne așa – dincolo de toate principiile și „contrele” noastre – cât timp vor trăi.
