În vara anului 1717, Transilvania a fost martora unuia dintre cele mai devastatoare evenimente din istoria sa: un raid de amploare al tătarilor crimeeni și al aliaților lor, inclusiv moldoveni, care a lăsat în urmă distrugere și pierderi de vieți omenești. Acest raid, remarcat pentru brutalitatea sa, în special în orașul Szék (astăzi Sic, România), a marcat ultima incursiune majoră de acest fel în regiune. Prin foc și sabie, atacatorii au căutat să își afirme puterea și să destabilizeze controlul habsburgic, dar, în cele din urmă, acțiunile lor au dus la întărirea apărării și la o schimbare în politica regională. Acest articol explorează contextul, desfășurarea și impactul acestui raid, bazându-se pe surse istorice.
Contextul istoric
La începutul secolului al XVIII-lea, Transilvania era o regiune cu o istorie complexă, marcată de alianțe schimbătoare și conflicte între puteri regionale. În urma Tratatului de la Karlowitz din 1699, care a încheiat Marele Război Turcesc, Transilvania a intrat sub controlul habsburgic, punând capăt influenței otomane directe. Totuși, tensiunile au rămas ridicate, în special după Războiul de Independență al lui Rákóczi (1703–1711), în care nobilii maghiari, conduși de Francisc al II-lea Rákóczi, s-au revoltat împotriva dominației habsburgice cu sprijinul otoman. Deși rebeliunea a fost înăbușită, otomanii au continuat să caute modalități de a submina autoritatea habsburgică în regiune.
În 1716, habsburgii au obținut o victorie semnificativă asupra otomanilor la Bătălia de la Peterwardein, urmată de capturarea Belgradului în 1717. Aceste succese au amenințat interesele otomane și l-au determinat pe sultanul Ahmed al III-lea să ordone un raid de retaliere în Transilvania. La 9 iulie 1717, sultanul a comandat tătarilor crimeeni și aliaților lor să lanseze un atac, cu scopul de a perturba controlul habsburgic și de a susține sentimentele anti-habsburgice persistente în rândul populației maghiare, în special al trupelor „kuruc” (rebeli anti-habsburgi).
| Aspect | Detalii |
|---|---|
| Perioada | August 1717, punct culminant pe 24 august |
| Context | Reacție otomană la victoriile habsburgice de la Peterwardein (1716) și Belgrad (1717) |
| Forțe implicate | Tătari crimeeni, turci, polonezi, cazaci, moldoveni, trupe maghiare „kuruc” conduse de Esterházy |
| Scop | Destabilizarea controlului habsburgic, susținerea rebelilor maghiari |
| Rezultat | Distrugeri masive, masacrul din Szék, dar contraatacuri locale eficiente |
Raidul din 1717
Forțele de raid, compuse din tătari crimeeni, turci, polonezi, cazaci, moldoveni și trupe maghiare „kuruc” sub conducerea lui Esterházy, au intrat în Transilvania la 22 august 1717. Pentru a evita pasurile fortificate din Máramaros, atacatorii au pătruns prin pasurile Borgó sau Radna, surprinzând apărătorii. Odată intrați în Transilvania, au început să jefuiască și să incendieze sate și orașe, răspândind teroare în regiune.
Unul dintre cele mai tragice episoade a avut loc în Szék, un mic oraș maghiar din Transilvania. Pe 24 august 1717, tătarii au atacat Szék, ucigând aproximativ 90% din populație. Doar 100 de persoane au supraviețuit masacrului, care a lăsat o rană adâncă în comunitate. Locuitorii din Szék comemorează acest eveniment în fiecare an pe 24 august, ziua Sfântului Bertalan, și au adoptat culorile negru și roșu pentru portul tradițional în memoria tragediei. Alte zone, precum regiunea din jurul Beszterce, au fost de asemenea devastate, iar conacul lui Károlyi din Salánk a fost distrus.
| Eveniment | Data | Detalii |
|---|---|---|
| Intrarea în Transilvania | 22 august 1717 | Prin pasurile Borgó sau Radna, ocolind fortificațiile din Máramaros |
| Masacrul din Szék | 24 august 1717 | 90% din populație ucisă, doar 100 de supraviețuitori |
| Alte distrugeri | August 1717 | Jafuri și incendieri în jurul Beszterce, conacul lui Károlyi distrus |
Rezistența și contraatacurile
În ciuda succesului inițial al atacatorilor, forțele locale s-au organizat rapid pentru a rezista invaziei. Károlyi Sándor, un nobil maghiar proeminent, a preluat comanda apărării, coordonând cu comandanți precum Bagossy László și Sztojka László. Aceștia au blocat pasurile cheie din Carpați, au inundat pârâiele pentru a împiedica mișcarea inamicului și au trimis spioni pentru a aduna informații despre pozițiile acestuia.
Milițiile locale, în special secuii și soldații Hajdú, au jucat un rol crucial în contraatacuri. La începutul lunii septembrie, unitatea lui Bagossy, formată din doar 50 de oameni, a ambuscat un grup de tătari, eliberând 3.000 de captivi creștini. Pe 4 septembrie, la pasul Sztrimuna, o forță mai mare a învins 12.000 de tătari, ucigând 6.000 și provocând moartea altor 2.000 într-o alunecare de teren. Această victorie a dus la eliberarea a 7.000 de captivi și capturarea a 9.000 de cai, marcând un punct de cotitură în oprirea raidului.
| Acțiune | Data | Detalii |
|---|---|---|
| Ambuscada lui Bagossy | 1–2 septembrie 1717 | 50 de oameni eliberează 3.000 de captivi creștini |
| Bătălia de la Sztrimuna | 4 septembrie 1717 | 12.000 de tătari învinși, 6.000 uciși, 2.000 morți în alunecare de teren |
| Rezultate | Septembrie 1717 | 7.000 de captivi eliberați, 9.000 de cai capturați |
Urmările și moștenirea
Raidul din 1717 a avut efecte profunde asupra Transilvaniei. În Szék, peisajul demografic s-a schimbat semnificativ; populația germană saxonă a dispărut, iar coloniști valahi au început să sosească în număr mai mare. Repopularea lentă a zonei a inclus maghiari din alte regiuni, în special din Ținutul Secuiesc. Schimbarea portului tradițional în culori negru și roșu reflectă impactul cultural de durată al masacrului.
Brutalitatea raidului a galvanizat eforturile de întărire a apărării și a promovat un sentiment de reziliență în rândul poporului transilvănean. Evenimentul a contribuit la negocierile de pace ulterioare, culminând cu Tratatul de la Passarowitz din 1718, care a pus capăt ostilităților dintre otomani și habsburgi. Ca parte a tratatului, otomanii au încetat sprijinul pentru rebelii maghiari, iar figuri precum Rákóczi, Bercsényi și Esterházy au fost relocați la Rodosto, punând capăt ciclului de raiduri și rebeliuni.
Concluzie
Ultimul raid tătaro-moldovean în Transilvania din 1717 rămâne un testament al istoriei turbulente a regiunii, unde alianțe schimbătoare și presiuni externe au amenințat constant stabilitatea. Prin foc și sabie, atacatorii au lăsat o amprentă de distrugere, dar au pavat involuntar calea către o Transilvanie mai sigură și unificată sub stăpânirea habsburgică. Astăzi, memoria acestui eveniment servește ca un memento al rezilienței poporului transilvănean și al interacțiunii complexe dintre culturi și puteri care au modelat istoria sa.
