Bătălia de la Călugăreni, purtată pe 23 august 1595, este una dintre cele mai cunoscute confruntări din istoria României, celebrată ca o victorie eroică a lui Mihai Viteazul împotriva unei armate otomane superioare numeric, conduse de Koca Sinan Pașa. Desfășurată în contextul Războiului Lung Turcesc (1593–1606), bătălia a fost prezentată în istoriografia română ca un simbol al rezistenței și curajului românilor în fața expansiunii otomane. Cu toate acestea, unii istorici, precum Lucian Boia și Marius Diaconescu, susțin că importanța sa a fost supraevaluată, argumentând că adevărata victorie decisivă a avut loc în Bătălia de la Giurgiu din octombrie 1595. Acest articol analizează detaliile bătăliei, rezultatele sale imediate și impactul pe termen lung, explorând motivele pentru care este considerată supraevaluată de unii istorici.
Contextul istoric
La sfârșitul secolului al XVI-lea, Țara Românească era un stat vasal al Imperiului Otoman, dar domnitorii săi, precum Mihai Viteazul (1593–1601), au încercat să conteste această dominație. În 1593, Mihai a devenit domnitor cu acordul Porții Otomane, dar, în contextul mișcărilor antiotomane din Balcani și al Ligii Creștine, formată din Papalitate, Spania și ducatele italiene, a aderat la această alianță în 1594. El a inițiat lupta împotriva otomanilor prin eliminarea creditorilor turci din București și a garnizoanei otomane, provocând o reacție puternică din partea sultanului.
În august 1595, o armată otomană condusă de marele vizir Koca Sinan Pașa a trecut Dunărea cu scopul de a-l înlocui pe Mihai și de a transforma Țara Românească într-un pașalâc. Estimările privind forțele otomane variază între 100.000 de oameni (dintre care doar 30.000–40.000 au fost implicați direct în bătălie) și 180.000, conform cronicarului Nicolae Bălcescu, deși această cifră este probabil exagerată. Mihai Viteazul a mobilizat o armată de aproximativ 10.000–16.000 de oameni, incluzând 6.000 de transilvăneni trimiși de Sigismund Báthory și mercenari cazaci, împreună cu 12 tunuri de câmp.
| Aspect | Detalii |
|---|---|
| Data | 23 august 1595 (13 august stil vechi) |
| Locația | Călugăreni, județul Giurgiu, pe râul Neajlov |
| Forțe creștine | 10.000–16.000 (8.000 munteni, 2.000–6.000 transilvăneni, cazaci), 12 tunuri |
| Forțe otomane | 30.000–40.000 implicați direct (dintr-un total estimat de 100.000–180.000) |
| Comandanți | Mihai Viteazul, Albert Király (creștini); Koca Sinan Pașa, Hasan Pașa (otomani) |
| Rezultat imediat | Victorie tactică munteană, dar retragere și ocuparea Bucureștiului și Târgoviștei de otomani |
Desfășurarea bătăliei
Mihai Viteazul a ales un teren strategic la sud de satul Călugăreni, unde râul Câlniștea se varsă în Neajlov, o zonă mlăștinoasă înconjurată de păduri, care limita manevrabilitatea otomanilor. El și-a poziționat cei 10.000 de oșteni pe malul nordic al râului, cu 10 tunuri, în timp ce rezerva de 6.000 de oameni, condusă de Albert Király, era amplasată la nord-vest pentru a preveni un atac din flanc.
Bătălia s-a desfășurat în trei faze:
- Atacul inițial: Cavaleria munteană a surprins otomanii, respingându-i peste râul Neajlov și obținând un avantaj inițial.
- Contraatacul otoman: Sinan Pașa a trimis 12.000 de ieniceri și cavalerie, care au forțat retragerea muntenilor după un atac frontal și încercări de învăluire din partea lui Hasan Pașa și Mehmet Pașa.
- Contraatacul muntean: Mihai a reorganizat forțele și, cu sprijinul rezervelor, a lansat un contraatac, recucerind tunurile capturate și dispersând otomanii. Se spune că Mihai l-a aruncat pe Sinan Pașa într-o mlaștină, dar apariția lui Hasan Pașa a împiedicat urmărirea.
Deși bătălia s-a încheiat cu o victorie tactică pentru munteni, aceștia au fost epuizați și lipsiți de întăriri. În noaptea de 23 august, Mihai s-a retras spre nord, abandonând Bucureștiul și Târgoviștea, care au fost ocupate de otomani pe 28 august și, respectiv, 18 septembrie.
Rezultatele și impactul imediat
Victoria tactică de la Călugăreni nu a oprit avansul otoman, care a ocupat principalele orașe ale Țării Românești. Otomanii au construit fortificații în București și Târgoviște, dar nu au atacat pozițiile lui Mihai la Stoenești. În schimb, Mihai a așteptat întăriri, primind 7.500 de cavaleri transilvăneni de la Sigismund Báthory pe 6 septembrie, 1.500 de trupe habsburgice și 300 de cavaleri toscani în octombrie.
Cu aceste forțe consolidate, estimată la 30.000–40.000 de oameni și 53 de tunuri, Mihai a lansat o contraofensivă, recucerind Târgoviștea (17–18 octombrie), Bucureștiul (22 octombrie) și învingând decisiv otomanii în Bătălia de la Giurgiu (27–30 octombrie 1595). Această bătălie, cunoscută și ca „Dezastrul Podului” în sursele otomane, a marcat expulzarea otomanilor din Țara Românească și menținerea autonomiei principatului.
De ce este considerată supraevaluată?
Bătălia de la Călugăreni este celebrată în istoriografia română ca un moment de glorie, simbolizând curajul și strategia lui Mihai Viteazul în fața unei armate superioare. Cronicari precum Nicolae Bălcescu au amplificat imaginea sa, subliniind pierderile otomane (inclusiv patru pașale și șapte sangeaci uciși) și impactul moral asupra inamicului. Totuși, mai mulți istorici moderni au pus sub semnul întrebării această glorificare:
- Ioan Aurel Pop: Consideră bătălia o victorie tactică, dar nu decisivă, criticând supraevaluarea sa în istoriografia naționalistă. El subliniază că bătălia a fost un „moment de glorie”, dar nu a schimbat cursul campaniei.
- Lucian Boia: Argumentează că există o aură mitică nejustificată în jurul lui Mihai Viteazul și al bătăliei, acuzând istoriografia română de exagerare naționalistă. Boia este controversat pentru „demitizarea” istoriei naționale, dar punctul său de vedere subliniază că bătălia nu a avut impactul strategic atribuit.
- Marius Diaconescu: Susține că adevărata bătălie decisivă din 1595 a fost la Giurgiu, nu la Călugăreni, deoarece acolo otomanii au fost alungați, iar cetatea Giurgiu a fost recucerită, având un impact strategic major.
- Ovidiu Cristea: Notează că bătălia a fost o victorie morală, dar campania otomană a eșuat datorită cooperării militare dintre Țara Românească, Transilvania și Moldova, nu doar datorită Călugăreni.
- Bogdan Murgescu: Subliniază că bătălia nu a decis soarta campaniei, fiind mai degrabă o confruntare care a întârziat otomanii.
Supraevaluarea bătăliei se datorează mai multor factori:
- Cronicarii târzii: Relatările din secolele XVII–XVIII au amplificat rolul lui Mihai, prezentându-l ca unic erou.
- Romantismul naționalist: În secolul al XIX-lea, istorici precum Nicolae Bălcescu au folosit bătălia pentru a mobiliza sentimentul național, pregătind formarea statului român modern.
- Propaganda comunistă: În perioada comunistă, bătălia a fost idealizată ca parte a unei narațiuni naționaliste, ignorând contribuțiile aliaților transilvăneni și cazaci.
Unii critici, precum cei citați în, subliniază că bătălia a fost prezentată ca decisivă, deși nu a oprit imediat otomanii, iar detalii anecdotice, precum aruncarea lui Sinan Pașa în mlaștină, au fost exagerate.
Comparația cu Bătălia de la Giurgiu
Bătălia de la Giurgiu (27–30 octombrie 1595) este considerată de unii istorici, precum Marius Diaconescu, drept confruntarea decisivă a campaniei din 1595. După retragerea din Călugăreni, otomanii au fost slăbiți de probleme logistice și de pierderile suferite. Cu o armată consolidată de 30.000–40.000 de oameni, incluzând trupe transilvănene, habsburgice și moldovene conduse de Ștefan Răzvan, Mihai a recucerit Târgoviștea și Bucureștiul fără lupte majore, deoarece otomanii s-au retras spre Giurgiu. Acolo, forțele creștine au distrus podul otoman peste Dunăre, capturând arme și eliberând prizonieri, ceea ce a marcat o înfrângere majoră pentru otomani, descrisă de un cronicar turc ca „o înfrângere care nu li se mai întâmplase de un secol”.
Spre deosebire de Călugăreni, Giurgiu a avut un impact strategic clar, asigurând controlul asupra cetății și blocând viitoarele incursiuni otomane. Această victorie a consolidat poziția lui Mihai și a Ligii Creștine, inspirând alte mișcări antiotomane în Balcani.
Perspectiva otomană
Cronicile otomane, citate în, oferă o altă perspectivă, susținând că otomanii au obținut victoria la Călugăreni, capturând 12 tunuri creștine. Totuși, ele recunosc pierderile grele, inclusiv lideri importanți, și impactul moral al bătăliei. Această discrepanță între sursele românești și otomane contribuie la dezbaterea privind adevărata natură a victoriei.
Concluzie
Bătălia de la Călugăreni a fost o victorie tactică impresionantă, care a demonstrat priceperea strategică a lui Mihai Viteazul și curajul forțelor sale în fața unui inamic superior numeric. Cu toate acestea, impactul său strategic a fost limitat, deoarece otomanii au continuat să avanseze, iar adevărata victorie decisivă a venit în Bătălia de la Giurgiu. Supraevaluarea bătăliei de la Călugăreni se datorează mitizării lui Mihai Viteazul în istoriografia română, influențată de romantismul naționalist și propaganda comunistă. Deși rămâne un simbol al rezistenței, importanța sa trebuie privită în contextul mai larg al campaniei din 1595, unde cooperarea cu aliații transilvăneni și moldoveni a fost crucială pentru succesul final.
