Ștefan cel Mare, cunoscut și sub numele de Ștefan al III-lea al Moldovei, este una dintre figurile emblematice ale istoriei românești. Domnitor al Moldovei între 1457 și 1504, el a condus țara timp de 47 de ani, o perioadă marcată de numeroase conflicte armate. Se estimează că Ștefan a participat la aproximativ 36 de bătălii, câștigând majoritatea covârșitoare – 34 dintre ele. Aceste războaie nu au fost doar expresia unui spirit belicos, ci rezultatul unei politici complexe de supraviețuire și consolidare a statului moldovenesc într-un context geopolitic extrem de instabil. În acest articol, vom explora motivele care l-au determinat pe Ștefan să poarte atâtea războaie, bazându-ne pe contextul istoric, factorii geopolitici, economici, religioși și strategici.

Contextul istoric: Moldova între mari puteri

Secolul al XV-lea a fost o epocă turbulentă pentru Europa de Est. Căderea Constantinopolului în 1453 sub asediul otomanilor a marcat începutul expansiunii Imperiului Otoman în Balcani și spre nord. Moldova, un principat relativ mic, se afla la intersecția intereselor marilor puteri: Imperiul Otoman la sud, Regatul Ungariei la vest, Regatul Poloniei la nord și hoardele tătărești la est. Wallachia (Țara Românească), un alt principat românesc, era adesea prinsă în alianțe instabile, deseori sub influență otomană.

În acest mediu, Ștefan cel Mare a urcat pe tron în 1457, după ce l-a învins pe unchiul său, Petru Aron, susținut de polonezi. Domnia sa a fost marcată de o permanentă amenințare externă: otomanii căutau să impună tribut (haraç) și să controleze porturile de la Marea Neagră și Dunăre, polonezii și ungurii doreau suzeranitate și teritorii de graniță, iar tătarii efectuau raiduri devastatoare. Războaiele lui Ștefan au fost, în mare parte, reacții defensive la aceste presiuni, dar și inițiative ofensive pentru a-și consolida poziția.

Motive principale: Apărare, expansiune și diplomație

1. Apărarea teritoriului și independenței

Principalul motiv al războaielor purtate de Ștefan a fost apărarea integrității teritoriale a Moldovei. Principatul era expus invaziilor din toate direcțiile. De exemplu, otomanii, sub conducerea sultanilor Mehmed al II-lea (Cuceritorul) și Baiazid al II-lea, au vizat controlul asupra porturilor strategice Chilia și Cetatea Albă, esențiale pentru comerțul cu Transilvania, Polonia și Orientul. Pierderea acestor porturi în 1484 a reprezentat o lovitură economică majoră, motivând Ștefan să inițieze campanii de recucerire, deși eforturile sale au eșuat în cele din urmă.

Conflictele cu Polonia au fost motivate de disputele privind Pocuția (Pokuttya), o regiune de graniță bogată în resurse. Polonezii, sub regele Cazimir al IV-lea și mai târziu Ioan Albert, au încercat să impună suzeranitatea asupra Moldovei, ceea ce a dus la războaie precum cel din 1497-1499, culminând cu victoria lui Ștefan la Bătălia de la Codrii Cosminului.

La fel, războaiele cu Ungaria, sub Matia Corvin, au fost declanșate de pretențiile ungare asupra Transilvaniei și de sprijinul acordat rivalilor interni ai lui Ștefan. Bătălia de la Baia (1467) a fost o victorie decisivă împotriva unei armate ungare superioare numeric, demonstrând abilitățile tactice ale domnitorului moldovean.

2. Expansiune teritorială și control economic

Nu toate războaiele au fost pur defensive. Ștefan a căutat să extindă influența Moldovei, în special spre sud, intervenind în afacerile Țării Românești. El a luptat împotriva domnilor valahi precum Radu cel Frumos, Basarab Laiotă sau Vlad Țepeș (inițial aliat, ulterior rival), instalând pe tron rude sau aliați pro-moldoveni. Motivația era crearea unui front unit împotriva otomanilor și controlul asupra comerțului dunărean, inclusiv porturi precum Brăila. Aceste intervenții au fost motivate de interese economice: Moldova depindea de rutele comerciale pentru exportul de cereale, vite și blănuri.

De exemplu, recucerirea Chiliei în 1465 de la unguri a fost un act de expansiune economică, asigurând accesul la Dunăre și prevenind blocadele comerciale.

3. Factori religioși și ideologici

Ștefan cel Mare a fost un fervent apărător al creștinismului ortodox, ceea ce l-a motivat să reziste expansiunii otomane islamice. Papa Sixtus al IV-lea i-a acordat titlul de “Athleta Christi” (Atletul lui Hristos) în 1475, după victoria de la Vaslui, recunoscând rolul său în cruciada anti-otomană. Războaiele cu otomanii, precum Bătălia de la Vaslui (1475) – unde Ștefan a învins o armată de 120.000 de otomani cu doar 40.000 de oameni – au fost prezentate ca lupte sfinte pentru apărarea credinței. Această dimensiune religioasă a ajutat la mobilizarea populației și la obținerea sprijinului din partea puterilor europene, deși alianțele occidentale au fost adesea inconsistente.

4. Alianțe strategice și diplomație

Diplomația a fost un instrument esențial pentru Ștefan, iar războaiele au fost deseori mijloace de a echilibra alianțele. El a oscilat între suzeranitatea poloneză (tratate din 1459 și 1485) și cea ungară, folosind conflictele pentru a evita dependența totală de o singură putere. De exemplu, alianța temporară cu otomanii în 1497 împotriva polonezilor a fost o manevră pragmatică. Războaiele cu tătarii (cum ar fi Bătălia de la Lipnic din 1470) au fost motivate de apărarea granițelor estice și de alianțe cu alte hoarde tătărești împotriva celor crimeeni, aliați otomani.

Ștefan a folosit tactici inovatoare, precum războiul de gherilă, politica pământului pârjolit și fortificații (cetăți precum Hotin, Soroca sau Neamț), pentru a compensa inferioritatea numerică. Armata sa, compusă din oastea mică (profesioniști) și oastea mare (țărani mobilizați), putea ajunge la 60.000 de oameni în timp de război.

Exemple cheie de războaie

• Bătălia de la Vaslui (1475): Împotriva otomanilor, motivată de refuzul tributului și apărarea independenței. Victorie zdrobitoare, urmată de retragerea otomană din cauza epidemiei și lipsei proviziilor.
• Bătălia de la Valea Albă (1476): O înfrângere tactică împotriva otomanilor, dar Ștefan a reușit să-i oblige la retragere, demonstrând reziliența sa.
• Conflictele cu Valahia (1473-1481): Intervenții pentru a instala domni aliați, motivate de controlul strategic asupra Dunării.
• Războiul cu Polonia (1497): Apărarea suveranității, culminând cu victoria de la Codrii Cosminului.
• Campaniile împotriva tătarilor (1470, 1476, 1502): Apărare împotriva raidurilor, cu alianțe selective.

Concluzie: Un domnitor vizionar într-o epocă haotică

Războaiele purtate de Ștefan cel Mare nu au fost capricii personale, ci necesități impuse de poziția geopolitică a Moldovei. Prin apărare tenace, expansiune calculată, diplomație abilă și motivații religioase, el a reușit să mențină independența principatului și să-l transforme într-un bastion al creștinătății. Deși a pierdut unele teritorii (cum ar fi porturile în 1484), moștenirea sa include o Moldova stabilă, fortificată și cu o identitate culturală puternică – dovadă fiind cele peste 40 de biserici și mănăstiri ctitorite după victorii. Astăzi, Ștefan este venerat ca sfânt în Biserica Ortodoxă Română, simbol al rezistenței naționale. Motivele sale de a lupta atâtea războaie reflectă lupta eternă a statelor mici pentru supraviețuire într-o lume dominată de imperii.