Ștefan cel Mare, cunoscut și ca Ștefan al III-lea al Moldovei (1457–1504), este una dintre cele mai emblematice figuri din istoria românească, celebrat ca un erou național în România și Republica Moldova. Domnia sa de 47 de ani, una dintre cele mai lungi din istoria regiunii, a fost marcată de numeroase războaie, majoritatea încheiate cu victorii, care au asigurat supraviețuirea și independența Moldovei într-o epocă turbulentă. Se estimează că Ștefan a purtat între 36 și 42 de bătălii, pierzând doar două, conform surselor istorice. Aceste conflicte au fost determinate de poziția strategică a Moldovei, amenințările externe și ambițiile sale de a consolida statul. Acest articol analizează motivele care l-au determinat pe Ștefan să se angajeze în atât de multe războaie, explorând contextul geopolitic, strategiile sale militare și eforturile diplomatice.

Viața timpurie și ascensiunea la putere

Ștefan s-a născut între 1433 și 1440, ca fiu al lui Bogdan al II-lea și al Mariei Oltea. În 1451, tatăl său a fost asasinat de fratele vitreg Petru Aron, care a uzurpat tronul Moldovei. Ștefan a fugit în Transilvania, sub protecția lui Iancu de Hunedoara, și mai târziu în Țara Românească, la curtea vărului său Vlad Țepeș. În 1457, cu sprijinul lui Vlad, Ștefan a invadat Moldova cu o armată de aproximativ 6.000 de oameni, învingându-l pe Petru Aron în bătăliile de la Doljești (12 aprilie) și Orbic (14 aprilie). A fost uns domnitor de mitropolitul Teoctist I, marcând începutul unei domnii care va dura aproape jumătate de secol. Primele sale războaie au fost motivate de necesitatea de a-și securiza tronul și de a elimina rivalii interni, stabilind o bază solidă pentru conducerea sa.

Contextul geopolitic

Secolul al XV-lea a fost o perioadă de mari tulburări în Europa de Est, marcată de expansiunea Imperiului Otoman, care amenința statele creștine din regiune. Moldova, situată la intersecția intereselor otomane, ungare, poloneze și tătare, era expusă constant invaziilor și influențelor externe. Imperiul Otoman, sub conducerea unor sultani precum Mehmed al II-lea, căuta să controleze principatele românești, inclusiv Moldova, pentru a-și extinde influența în Balcani și Europa Centrală. Regatul Ungariei și Regatul Poloniei, de asemenea, doreau să-și impună suzeranitatea asupra Moldovei, fie prin alianțe, fie prin forță. Hoardele tătare din est reprezentau o amenințare constantă, atacând frecvent frontierele Moldovei. În acest context, Ștefan cel Mare a fost nevoit să recurgă la forța armelor pentru a apăra independența și integritatea teritorială a principatului său.

Motivele războaielor

Ștefan cel Mare a purtat războaie din mai multe motive, care pot fi grupate în câteva categorii principale:

1. Securizarea tronului și eliminarea rivalilor interni

La începutul domniei, Ștefan a fost nevoit să lupte pentru a-și consolida poziția. Bătăliile de la Doljești și Orbic (1457) împotriva lui Petru Aron au fost esențiale pentru a revendica tronul Moldovei. Ulterior, a trebuit să înfrunte alți pretendenți și boieri care contestau autoritatea sa, ceea ce a necesitat acțiuni militare pentru a stabiliza țara.

2. Apărarea independenței împotriva marilor puteri

Cea mai mare amenințare a venit din partea Imperiului Otoman, care dorea să transforme Moldova într-un stat vasal. Ștefan a refuzat subjugarea totală, oprind plata tributului în 1473, ceea ce a declanșat invazii otomane, precum cea din 1475, respinsă în Bătălia de la Vaslui. De asemenea, a înfruntat Ungaria, care încerca să impună vasali loiali, ca în Bătălia de la Baia (1467) împotriva lui Matia Corvin, și Polonia, în Bătălia din Codrii Cosminului (1497), când regele Ioan Albert a încercat să-l detronizeze.

3. Recuperarea teritoriilor pierdute

Ștefan a căutat să recâștige teritorii strategice, precum portul Chilia, pierdut în favoarea Ungariei și, mai târziu, a otomanilor. Încercările sale din 1462 și 1465 de a recaptura Chilia au dus la conflicte cu Ungaria și Țara Românească, care era sub influență otomană. Deși a pierdut Chilia în 1484, aceste campanii reflectă dorința sa de a restabili controlul Moldovei asupra regiunilor economice vitale.

4. Influențarea politicii Țării Românești

Ștefan a intervenit frecvent în Țara Românească pentru a instala domnitori prietenoși, prevenind astfel ca aceasta să devină o bază otomană de atac împotriva Moldovei. De exemplu, în 1470, a sprijinit reinstalarea lui Radu cel Frumos, iar în 1473 a ajutat la urcarea pe tron a lui Vlad Țepeș, vărul său, pentru a contracara influența otomană.

5. Apărarea creștinătății

Ștefan s-a prezentat ca un apărător al credinței creștine împotriva expansiunii islamice a otomanilor. Victoria sa din Bătălia de la Vaslui (1475) i-a adus titlul de „verus christianae fidei athleta” (adevărat campion al credinței creștine) din partea Papei Sixtus al IV-lea. Construcția de mănăstiri după victorii, precum Voroneț, reflectă angajamentul său religios.

Strategii și tactici militare

Ștefan cel Mare este renumit pentru abilitățile sale militare, care i-au permis să obțină victorii chiar și împotriva armatelor superioare numeric. Printre tacticile sale se numără:

• Utilizarea terenului: În Bătălia de la Vaslui, a ales un teren mlăștinos care a împiedicat manevrele cavaleriei otomane, permițând armatei sale să atace eficient.
• Ambuscade și gherile: În Bătălia din Codrii Cosminului, a folosit pădurea pentru a organiza ambuscade, doborând copaci pentru a bloca retragerea polonezilor.
• Tactica pământului pârjolit: A ordonat evacuarea populațiilor și distrugerea resurselor pentru a priva inamicii de provizii, o strategie folosită în timpul invaziilor otomane.
• Fortificații: A consolidat cetăți precum Suceava, Neamț, Hotin și Soroca, care au servit ca baze defensive și centre administrative.

Ștefan a învățat tactici militare de la Iancu de Hunedoara, combinând elemente din arta militară est-europeană, central-europeană și vestică. Armata sa era formată dintr-o „oaste mică” permanentă și o „oaste mare” mobilizată în caz de atac, ambele bine disciplinate și echipate.

Eforturile diplomatice

Pe lângă priceperea militară, Ștefan a fost un diplomat abil, echilibrând relațiile cu marile puteri pentru a proteja Moldova:

• Relațiile cu Polonia: În 1459, a recunoscut suzeranitatea regelui Cazimir al IV-lea pentru a preveni sprijinul acestuia pentru Petru Aron, dar a intrat în conflict cu Polonia în 1497, când Ioan Albert a încercat să-l detronizeze.
• Alianțe cu Ungaria: A colaborat cu regii unguri în lupta antiotomană, dar a avut dispute, precum cea cu Matia Corvin în 1467.
• Relațiile cu otomanii: A plătit tribut otomanilor în perioade de pace pentru a evita conflictele, dar a refuzat subjugarea totală, oprind tributul în 1473.
• Apeluri la papalitate: A cerut sprijinul Papei și al altor conducători creștini, consolidându-și imaginea de apărător al creștinătății.

Aceste manevre diplomatice au fost esențiale pentru a obține resurse, a izola inamicii și a menține un echilibru de putere favorabil Moldovei.

Moștenirea

Ștefan cel Mare este amintit nu doar pentru victoriile sale militare, ci și pentru contribuțiile sale la dezvoltarea culturală și religioasă a Moldovei. A construit numeroase mănăstiri și biserici, multe dintre ele, precum Voroneț, fiind astăzi parte a patrimoniului UNESCO. În 1992, a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română ca „Ștefan cel Mare și Sfânt”, recunoscându-se rolul său în apărarea credinței creștine. Moștenirea sa include consolidarea statului moldovean și inspirarea generațiilor viitoare ca simbol al rezistenței și patriotismului.

Concluzie

Numărul mare de războaie purtate de Ștefan cel Mare reflectă realitățile geopolitice complexe ale secolului al XV-lea. Confruntat cu amenințări constante din partea Imperiului Otoman, Regatului Ungariei, Regatului Poloniei și hoardelor tătare, Ștefan a fost nevoit să lupte pentru a apăra independența și integritatea Moldovei. Motivele sale au inclus securizarea tronului, recuperarea teritoriilor pierdute, influențarea politicii Țării Românești și apărarea creștinătății. Prin combinarea priceperii militare cu diplomația inteligentă, Ștefan a reușit nu doar să supraviețuiască, ci și să lase o moștenire durabilă, consolidând statul moldovean și devenind un simbol al rezistenței românești.