Viaductul Caracău, situat în județul Harghita, România, este o capodoperă a ingineriei feroviare, recunoscut ca fiind cel mai mare viaduct în arc din beton armat din țară. Traversând pitorescul vale a pârâului Caracău, această structură impresionantă nu doar că facilitează legătura feroviară dintre Transilvania și Moldova, dar și simbolizează reziliența și inovația în fața adversităților istorice. Istoria sa, marcată de distrugeri în timpul războaielor mondiale și reconstrucții remarcabile, alături de importanța sa tehnică și turistică, face din viaduct un adevărat simbol al ingineriei românești.

Contextul istoric

La sfârșitul secolului al XIX-lea, necesitatea unei legături feroviare eficiente între Transilvania și Moldova a devenit o prioritate pentru autoritățile austro-ungare. După finalizarea căii ferate Ploiești–Brașov, s-a propus construirea unei linii prin Pasul Oituz, dar traseul final a fost stabilit prin Pasul Ghimeș-Palanca. Astfel, viaductul Caracău a fost proiectat ca o componentă esențială a tronsonului Miercurea Ciuc – Ghimeș, fiind dat în folosință la 18 octombrie 1897. Această linie a fost crucială pentru conectarea celor două regiuni istorice, facilitând transportul de mărfuri și pasageri într-o zonă montană dificilă.

Construcția inițială

Lucrările pentru primul viaduct au început la 11 septembrie 1895 și au fost finalizate în octombrie 1896. Structura inițială era una metalică, cu o grindă centrală de 102,22 metri și grinzi laterale de aproximativ 51,36 metri fiecare. Construcția a implicat 880 de tone de metal și 10.000 de metri cubi de piatră, iar lucrările au fost realizate cu contribuția muncitorilor italieni. Viaductul a fost testat cu succes la 1 decembrie 1897, utilizând trei locomotive, zece vagoane de balast și un vagon salon, marcând un moment important în istoria feroviară a regiunii.

Distrugeri și reconstrucții în timpul războaielor mondiale

Istoria viaductului Caracău este marcată de provocări majore cauzate de conflictele mondiale. În august 1916, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, trupele austro-ungare în retragere au distrus viaductul pentru a împiedica avansul trupelor române. În 1917, viaductul a fost reconstruit utilizând sistemul Roth-Waagner, o structură provizorie din grinzi metalice care a rezistat timp de 27 de ani.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, viaductul a fost din nou distrus complet, în septembrie 1944, de trupele germane în retragere. Pentru a restabili rapid circulația feroviară, inginerii români, conduși de inginerul Amedeu Georgescu, au realizat un viaduct provizoriu din lemn în doar 70 de zile, între decembrie 1944 și 12 februarie 1945. Această structură, construită cu 3.600 de metri cubi de lemn și 100 de tone de metal, a fost o performanță unică în istoria construcțiilor feroviare. Viaductul provizoriu a fost testat cu succes cu două locomotive cuplate, permițând reluarea traficului feroviar.

În paralel, a început construcția viaductului actual din beton armat, care a fost finalizat la 12 iulie 1946 și pus în funcțiune la 14 septembrie 1946. Construcția a durat doar 14 luni, un timp remarcabil având în vedere complexitatea proiectului și condițiile postbelice. Viaductul a fost inaugurat oficial pe 10 noiembrie 1946, în prezența unor oficialități, inclusiv Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Specificații tehnice ale viaductului actual

Viaductul Caracău actual este cea mai mare construcție feroviară din beton armat din România, cu o lungime totală de 264 de metri și o înălțime de 64 de metri deasupra văii Caracău. Bolta centrală, cu o deschidere de 100 de metri și o săgeată de 37 de metri, este o capodoperă inginerească. Lățimea bolții variază de la 6,5 metri la cheie la 10 metri la bază, iar secțiunea sa casetată are o înălțime de 2,5 metri la cheie și 4,8 metri la baze. Construcția a utilizat 6.500 de metri cubi de beton pentru fundații și 3.900 de metri cubi de beton armat, împreună cu 1.200 de metri cubi de lemn pentru arc. Deși proiectat inițial pentru cale dublă, viaductul funcționează cu o singură cale.

Reabilitarea recentă

Pentru a asigura longevitatea viaductului, între 2018 și mai 2020 a avut loc un proiect amplu de reabilitare. Lucrările au implicat aplicarea a peste 130 de tone de materiale specializate, inclusiv rășini epoxidice (MC-DUR 1200 VK), rășini pentru injectarea fisurilor (MC-Injekt 1264 TF) și chit epoxidic (Nafufill EC 6) pe o suprafață de 15.000 de metri pătrați. Finisajul a fost realizat cu un sistem de protecție flexibil, MC-Color Flex pure, într-o nuanță gri deschis, pentru a proteja structura de intemperii și a-i accentua aspectul estetic. Lucrările, efectuate la înălțimi de până la 60 de metri în condiții montane dificile, au demonstrat angajamentul pentru conservarea acestui monument ingineresc.

Semnificația turistică și culturală

Pe lângă rolul său funcțional, viaductul Caracău este un obiectiv turistic de prim rang. Situat între localitățile Livezi și Nădejdea, în comuna Mihăileni, viaductul atrage vizitatori datorită arhitecturii sale impresionante și peisajului spectaculos al Depresiunii Ciucului. În zilele senine, de pe viaduct se pot admira vederi panoramice ale regiunii. Cu un rating de 4,8 din 5 pe Google Maps, bazat pe 149 de recenzii, viaductul este apreciat de turiști și pasionați de istorie feroviară. Accesul este posibil atât pe calea ferată, cât și pe drumurile din zonă, viaductul fiind un punct de referință pentru cei care explorează Harghita.

Concluzie

Viaductul Caracău este mai mult decât o structură feroviară; este un simbol al perseverenței și excelenței în inginerie. De la construcția sa inițială în 1897, prin distrugerile suferite în timpul războaielor mondiale și până la reabilitările moderne, viaductul a demonstrat capacitatea inginerilor de a depăși provocările istorice și tehnice. Astăzi, el continuă să servească drept o legătură vitală între Transilvania și Moldova, fiind în același timp o atracție turistică și un monument al patrimoniului tehnic românesc. Povestea sa tumultuoasă și realizările inginerești îl fac o adevărată bijuterie a peisajului feroviar românesc.