Secretele templelor dacilor: altare de sacrificii, locuri de observaţii cereşti şi sanctuare de iniţiere a războinicilor. De ce au fost distruse din temelii de romani

Cel mai mare complex de temple şi sanctuare a fost înfiinţat în Sarmizegetusa Regia, vechea capitală a Daciei din vremea regelui Decebal. Aici aveau loc, potrivit unor istorici, ritualurile de iniţiere a războinicilor daci, dar şi sacrificii, iar forma unor aşezări misterioase i-a dus pe cercetători la concluzia că locurile erau punte de observaţie astronomică.

Templele din Sarmizegetusa Regia au dat naştere unor teorii fascinante, probate de istorici cu argumente dintre cele mai diverse. În incinta sacră a vechii capitale a Daciei pre-romane au funcţionat, potrivit unor istorici, nouă temple şi sanctuare. Lăcaşurile de cult nu lipseau nici din interiorul cetăţilor de apărare, construite în jurul Sarmizegetusei (Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie).

“La Costeşti-Cetăţuie se aflau patru temple patrulatere, amplasate pe patru terase ale dealului, amenajate de daci. În apropiere de cetatea de la Blidaru, în punctul „Pietroasa lui Solomon”, s-au descoperit două temple patrulatere. În cetatea Piatra Roşie, la nord de incinta mică s-au descoperit plintele unui templu patrulater”, informa Cristina Bodo, în articolul Munţii Orăştiei, centrul Regatului Dac, publicat în Monografia Judeţului Hunedoara. Rămăşiţele unor sanctuare dacice au fost descoperite şi la Piatra Craivii, Piatra Neamţ, Brad, Pecica, Popeşti, Dolineanu, Cetăţeni şi în alte locuri, numărul lor fiind de peste 30.

“Bisericile” din calcar şi andezit

Templele şi sanctuarele din Sarmizegetusa Regia au fost dispuse pe două terase, iar istoricii au stabilit că au fost ridicate unele din vremea regelui Burebista, iar altele în vremea lui Decebal, în care aşezarea s-a aflat în apogeul dezvoltării sale economice. Locurile sacre au fost construite din materiale aduse de la zeci de kilometri distanţă. “Efortul necesar ridicării majorităţii acestor temple rezultă şi din faptul că acolo unde materialul local nu corespundea cerinţelor se aducea materialul de construcţie din altă parte, chiar de la zeci de kilometri distanţă. Astfel, în Munţii Şureanu, s-a adus calcar de la Măgura Călanului şi andezit de la Dealul Bejan, de lângă Deva”, arăta Cristina Bodo, în cercetarea “Munţii Orăştiei”, centrul Regatului Dac, publicată în monografia judeţului Hunedoara.

Calendarul de piatră

Un drum pavat cu lespezi din calcar era folosit de daci pentru a ajunge în zona sacră a cetăţii Sarmizegetusa Regia. “La intrarea în arealul sacru, drumul se împărţea în două ramuri, una mergea spre templul de pe terasa a X-a, iar cealaltă se termina în piaţa pavată tot cu lespezi de calcar de pe terasa a Xl-a”, afirmă Cristina Bodo.

Dintre lăcaşele de cult ale dacilor din Munţii Orăştiei cel mai impresionant este Marele sanctuar rotund. De aici, dacii priveau către cerul înstelat, încercând să-i desluşească misterele. “Marele sanctuar rotund de la Sarmizegetusa cu aşezarea ritmică a stâlpilor săi presupune efectuarea unor observaţii coreşti, mai naturale în cadrul cultelor solare decât în cel al adorării de divinităţi subpământene”, informa Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii.

Rolul exact al sanctuarului nu a fost desluşit, adăuga istoricul, dar se poate presupune că era folosit şi ca un calendar. „Legătura dintre calendarul dacic şi religia dacilor e evidentă. O subliniază însăşi prezenţa calendarului de piatră în incinta sacră, alături de alte sanctuare, o subliniază spusele lui Iordanes despre rolul hotărâtor al lui Deceneu în dezvoltarea preocupărilor astronomice la daci. Natural, astronomi erau preoţii. Prin cunoştinţele lor despre mişcarea corpurilor cereşti, prin reglementarea calendarului, atât de necesară agriculturii de exemplu, ei îşi sporeau autoritatea asupra maselor, apărând în faţa acestora nu ca nişte simpli cărturari, ci ca posesori ai unor puteri misterioase şi supranaturale”, scria Daicoviciu.

Jertfe pe soarele de andezit

Soarele de andezit, din apropierea marelui sanctuar, este la fel de impresionant. ”Datorită formei sale, acest pavaj circular de aproape şapte metri în diametru, aşezat pe o temelie de blocuri calcaroase, îşi merită pe deplin numele de „soare de piatră” care i-a fost dat. El servea ca altar de jertfă; sub el se află un bloc cioplit în formă de lighean, care dă în canalul de scurgere: pe aici curgea apa folosită la ceremonii sau chiar sângele jertfelor. Dacă rostul „soarelui de piatră” a fost lămurit, enigmatică rămâne menirea unui coridor nu prea lung acoperit cu lespezi de calcar, aflat în apropiere. Presupunerea cea mai plauzibilă este că el a servit ca „depozit” de ofrande”, scria Hadrian Daicoviciu.

Templele apărute în vremea Regatului Dac erau locuri de cult, unde se practicau jertfe şi sacrificii. “Templul nu este loc de adunare pentru credincioşi. Ritualul sacrificial, ca punct central al cultului, continuă să se desfăşoare în cea mai mare parte afară, în jurul altarului (care în lumea clasică se află în faţa templului)”, scria Cristina Bodo.

Alţi cercetători susţin că în sanctuare aveau loc ritualuri de iniţiere a războinicilor. „Ritualul practicat în sanctuare în special pentru iniţierea militară ar fi putut avea drept scop transformarea tânărului într-un războinic dezlănţuit, ce nu însemna doar bravură, forţă fizică sau rezistenţă, dar şi un experiment magico-religios structural caracterului viitorului luptător. Pentru un asemenea scop, ritualul inişierii militare nu ni-l putem închipui decât în mediul natural al pădurilor, templul omului şi bârlogul lupilor, iar mai apoi în scenariul sanctuarelor patrulatere care, prin caroiajul modul al coloanelor, transpunea, evoluat, formele codrului şi cele ale ceremonialului mitic”, scria Dinu Antonescu, în lucrarea Arhitectura Sanctuarelor Patrulatere Dace (1980).

Potrivit istoricului Ioan Horaţiu Crişan, una dintre caracteristicile sanctuarelor dacice este lipsa pereţilor. „Ar fi vorba de edificii acoperite, cu coloane de sine stătătoare, întruchipând arborii pădurii. O încăpere nu-şi avea – în această idee – locul în cuprinsul sanctuarului, pentru că spaţiul liber era destinat procesiunilor. Ba mai mult chiar, s-a presupus că aici ar fi avut loc iniţierea militară şi astfel ne-am găsi în prezenţa unor atribute militare ale templelor”, a informat istoricul, în volumul său „Spiritualitatea geto-dacilor”.

De ce au fost distruse

După înfrângerea militară a dacilor, din 106, Sarmizegetusa Regia a fost distrusă, iar templele au fost incendiate şi devastate până la temelii de romani. Distrugerea sanctuarelor a avut o motivaţie religioasă. „Distrugerea Sarmizegetusei Regia nu reprezintă un fenomen izolat al politicii romane, printre exemplele mai cunoscute fiind Corint, Cartagina, Numantia, Ierusalim şi Pamyra. La fel ca în celelalte situaţii, şi în cazul Sarmizegetusei gestul a avut motivaţii politice, economice, dar şi religioase. Se pare că rezistenţa armată a dacilor s-a fundamentat pe sentimentul religios, astfel că a fost distrus în totalitate centrul religios şi politic al acestora”, afirma Cristina Bodo. O dovadă a efortului depus de cuceritori pentru a distruge sanctuarele dacilor este faptul că în roca de discului de andezit s-au dăltuit găuri succesive pentru a putea fi spartă.

Există numeroase contradicţii privind modul în care arătau templele dacilor, pentru că s-au păstrat doar resturi din temeliile unor construcţii cu caracter de cult.

„Marile sanctuare dacice de la Sarmizegetusa şi Costeşti nu aveau alt acoperiş decât cerul. Lipsesc cu totul urmele de ţiglă, precum lipsesc şi urmele de cărbune pe care le-ar fi lăsat inevitabil arderea acoperi-şurilor de şindrilă ale unor construcţii atât pe mari. Această împrejurare se potriveşte foarte bine cu o religie de esenţă urano-solară, dar nu cu una chtoniană”, scria Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii. Alţi istorici, ca Ion Horaţiu Crişan, susţineau că sanctuarele şi templele aveau acoperişuri, motivându-şi afirmaţiile prin nevoia dacilor de a folosi templele indiferent de vremea de afară.

Nu se ştie cărui zeu erau închinate lăcaşele de cult, ridicate de dacii politeişti, mai susţin istoricii.